Am avut in viata perioade foarte grele, in care nu stiam ce va urma..Adica in care chiar ma intrebam daca e mai bine a fi, sau a nu fi..Daca a fi-ul chiar poate sa depaseasca a nu fi-ul..Sau daca toate e mai bine sa se termine aici..Fara pareri de rau..Si atunci am zis ca a fi-ul merita, asa, ca sa nu fiu las..
Si, in perioadele mele de glorie depresiva aveam stari ciudate, si tot felul de viziuni asupra lumii asteia..Vedeam tot felul de monstruozitati legate unele de altele atit de firesc, si de sinistru..Imi dansau in minte toate fiintele iadului asa cum le vedeam doar eu, si toate isi convergeau capacitatile ca sa ma termine.. Toate impreuna..
Mi-a fost rau, o lunga perioada..Dar nu un rau definibil, si medical exact..Era o stare de intunecare continua, simtita dupa toate agresiunile la care fiinta mea a fost supusa..Eram ca si cind as fi fost responsabil de toate relele petrecute..Eram agresat continuu, si fara aparare..Toti sareau pe mine, aducindu-si impreuna toti monstrii construiti de imaginatiile lor bolnave..Si am ramas mult timp in starea aia..Si, asa cum eram, atunci, de multe ori m-am intrebat, in mine, daca ce fac e bine..Sau ce va fi cu mine..Si atunci imi aparea in minte un tip tinar, imbracat cu o camasa cu guler, si cu un zimbet in coltul gurii, ca fiind cel care cunostea raspunsul la intrebarile despre viitorul meu, dar care zimbea asa, asimetric, si tacut..Nu stiu de ce, cum, cum a aparut, de ce nu spunea nimic..Era o viziune tacuta, si atit de misterioasa, si care disparea repede, si nestiut..Iar zimbetul lui, ma trimitea spre atitea alte stari imposibile, si spre atitea alte miliarde de intrebari fara raspuns, dar, dincolo de toate imi dadea o sperantza uriasa, nu stiu de ce..Poate pentru ca imi zimbea, asa chinuit zimbetul acela, sau poate pentru ca imi aparea, metodic, ca sa-mi arate ca mai exista sperantze..
Pe mine ma chinuia gindul ca el are toate raspunsurile, si eu vroiam sa le stiu, sau macar sa stiu daca va fi bine, cumva, si, daca e posibil, cum, sau ce sa fac de acum inainte, ca sa fie bine..Pentru ca eu chiar eram disperat..Dar el raminea acolo, la fel, cu toate raspunsurile nestiute acoperite de acea masca a unui zimbet in coltul gurii..
Acuma am asa o stare nestiuta cind vad un zimbet in coltul gurii..Si ma gindesc ca acel zimbet inca mai ascunde raspunsurile la multe mistere..
Mi se mai intimpla si mie uneori sa mai zimbesc in coltul gurii, uneori..Cind stiu unele lucruri pe care simt ca nu e timpul sa le spun..Pentru ca asa am invatat de la omul ala care imi mai apare, asa trecator, prin minte..
Cred că fiecare persoană are un înger păzitor, dar și unul sau mai mulți monștri. Viața e o permanentă luptă pentru supraviețuire, atât cu lumea exterioară, cât mai ales cu cea interioară. Uneori ne luptăm cu noi înșine mai aprig decât o facem cu dușmanii, neștiind care parte va ieși învingătoare. Chiar dacă avem pe cineva alături, suferința nu se poate transfera sau împarți cu nimeni. Fiecare e singur în lumea asta, indiferent câte persoane avem în jur...doar moralul ni-l pot ridica, în luptă suntem singuri, fiecare cu demonii săi...
ReplyDeleteSă ai un weekend cu îngeri păzitori!
April, asta cu ingerii e o poveste frumoasa, pe care vrem sa o credem, pentru ca e in natura noastra sa ne pastram sperantza, ca sa putem merge inainte in societatea asta atit de violenta..
ReplyDeleteVezi, eu ma uitam la mine, si la unele trairi care mi-au fost induse..Monstrii aia din noi ne-au fost bagati cu fortza, si noi a trebuit sa invatam sa luptam cu ei, pentru ca ei sint mult mai rai ca monstrii din afara..Si luptam tot timpul cu toti monstrii, pe unii ii invingem, sau nu, dar ei exista, si vor exista..Totul e sa nu cedam, orice ar fi, si sa facem asa ca sa ne eliberam pe cit putem, de ei..
In viata sintem absolut singuri, eu mi-am dat seama de asta din scoala generala, pentru ca parintii mei, adica cei presupus a fi aparatorii mei, ii simteam cind complet indiferentzi, cind prosti, sau cind rai, si nu exagerez cu nimic..Dar, cind am constientizat asta, si am avut posibilitatea am fugit, si asa am ramas..Pentru ca mi s-a parut sinistru sa mai stau impreuna..
In viata mea de faimile de atunci a fost mai mult decit o raceala distanta sufleteasca, a fost o rautate exhibata, si asta poate m-a lamurit de ce inseamna o familie, in intelesul de atunci..
Poate cu mama m-as mai fi inteles desi ea cam nu intelegea pe ce lume traieste, dar era un suflet cald..Dar taica-meu era un neurotic agresiv, si arhaic, copil de tarani plecat de tinar de acasa, si facut intelectual complet aiurea, pentru ca nu era natura lui asta..E o poveste a vietilor lor de pe vremea ciudata a comunishtilor, desi nu stiu de ce ar fi trebuit sa platesc eu pentru dilelile acelor vremuri reflectate atit de bine in mentalitatea lor..Pentru ca de iubire intre noi nu a fost niciodata vorba..
Vezi, cum ziceai, fiecare cu fantomele propriilor trecuturi, desi unele sint absurde, si efectiv depasite..
E dureros ce-mi spui...îmi vine greu să accept că există părinți care nu-și iubesc proprii copii și ii supun la chinuri psihice și uneori chiar fizice. Din punctul ăsta de vedere sunt o norocoasă. Am avut, și încă am, niște părinți pentru care eu și fratele meu am fost, și suntem, viața lor. Au făcut pentru noi tot ce a fost omenește posibil în vremurile alea, dar și după. Știu ce înseamnă căldura unui părinte și încerc să fiu pentru copilul meu ceea ce au fost părinții mei pentru mine. Dar, vezi tu, nici așa nu e foarte bine...Când dai piept cu adevărata viață, departe de casă, fără a-i avea alături pe părinții care te-au apărat mereu, realitatea pare de nesuportat și nu știi cum să reacționezi. Ești pe cont propriu, doar tu cu tine..și o iei în freză de nenumărate ori și apoi te întrebi dacă e bine să-ți ferești copiii de toate problemele inerente vieții. Poate că răspunsul e undeva la mijloc, dar e atât de greu să fii părinte...și e atât de ușor să greșești ca părinte, uneori vrând să faci bine, faci mai mult rău.
ReplyDeleteIartă-i, poate nu au știut cum să-ți arate dragostea lor...mi-e greu să cred că un părinte nu-și iubește propriul copil, sânge din sângele lui.
Dap, mai sint cazuri de parinti, pentru ca ei, ca parinti nu au dat vreun test, cum e la soferie, de exemplu..In fine..Lasa ca orice sut in fund e un pas inainte..Invatam din mers..Eu daca as avea copii as fi exigent cu ei, e adevarat, dar nu as uita sa le arat ca tin la ei..E mult de spus..De fapt e o viata de om..Si trebuie sa te gindesti ca ai tai copii au de infruntat societatea asta, si trebuie sa invete din experientele lor proprii, ca-s bune, sau nasoale, asta e..Tu ca parinte trebuie sa le indrumi pasii, sa-i inveti cum sa invete sa se descurce singuri..E o intreaga filosofie aici, trebuie pastrat un echilibru..Eu ce stiu e ca am invatat singur tot ce stiu, experimentind continuu, chiar daca parintii mei incercau sa ma faca sa nu, pentru ca asa credeau ei ca e bine..Ma rog, aveau si ei creierele spalate eficient de comunisti..Nu-i condamn, dar nici nu am mai vrut sa fim impreuna, desi eu si mai tirziu am incercat sa comunic cu ei, dar, na..
ReplyDeleteNu e de iertat, pentru ca puteam sa o iau razna foarte usor daca ma luam dupa ei..Aici nu e de iubire, sau de naivitate, e de viata mea efectiva..In fine, nu imi amintesc cu placere prin ce am trecut, dar am o satisfactie uriasa, ca am avut dreptate tot timpul, si asta am vazut mai tirziu..Stii cum e, poate e si iubire, dar trebuie si sa stii sa o arati, si sa iti sprijini copilul cind are nevoie cel mai mult, si nu cind crezi tu ca are..Bine, pentru asta trebuie sa il cunosti..Stiu ca nu e usor sa fii parinte, dar daca pui putina pasiune, cred ca iti reuseste:)
"Tu ca parinte trebuie sa le indrumi pasii, sa-i inveti cum sa invete sa se descurce singuri....sa iti sprijini copilul cind are nevoie cel mai mult", e foarte adevarat.
ReplyDeleteSi as mai completa cu: sa-l aperi si sa-l inveti sa se apere de rautatea celorlalti si sa stie ca tu, parintele lui, esti singurul care ii vrea binele si care il iubeste.
Gabi
Da, e o arta sa fii parinte bun, si asta se invata..Inveti cum sa-i inveti pe cei mici sa invete:) Nu stiu daca as avea talentul asta, desi cred ca m-as descurca totusi, ca am ceva experiente cu intilniri cu tineri, si era ok, pentru ca le spuneam multe, ca sa bage la cap, si sa-i determin sa-si puna ei singuri intrebari..
ReplyDelete