Iubiri

 Iubirile vin in felul lor, propriu. Iubesti ceva, sau pe cineva. Si iubirea iti da sens. Pentru ca vine din profundurile fiintzei tale, si a ce iubesti. Plutesti in iubire ca sa te privesti in oglinzile pe care ti le arata. Si iubirea te ajuta sa te detasezi de tot ce e imprejur, si sa te concentrezi ce e pur pentru tine. Eu iubesc, tu iubesti, el/ea iubeste. Toti iubim. Iubirea are un spatziu si un timp propriu. Tzine de fiintza. 

Nu stiu sa spun cum a fost, sau este iubirea, pentru mine. E un mister profund, o lume paralela, si dorita, cumva, desi e, teoretic, distanta. Are un gust, si miros, aparte. Poate fi dulce, cind ai o reciprocitate. Sau poate fi amara, cind esti respins. Poti zbura, sau poti sa fii trist. Nu e o garantzie ca iubind vei cistiga ceva. Pentru ca iubirea e o incercare a sufletului. Dar, iubirea e o incercare de a te depasi, si a deveni ceva ce ti-ai dorit.

Eu sint acelasi. Si ma simt, in ce sint, o varianta a unei fiintze. Am iubit, am urit, am trait visind. Nu am fost altfel decit au fost miliarde de oameni care au existat. Lumile mi-au zimbit la fel. Sau mi s-au incruntat identic. Nu am stiut cum sa reactzionez la ce am primit. Pentru ca, si eu, ca si altii, sint un naiv. Care nu e pregatit sa accepte niste lucruri atit de dure. Si, care, se refugiaza in anumite locuri, ca sa poata rezista. E un drum care ne e destinat, si, pentru care, trebuie sa suferim anumite dureri. Lumea e acolo, dar noi sintem aici. Sintem aici, asa cum ne duce determinarea fiintzei. Cu bunele si relele amestecate, care din afara, care dinauntru. 

Drumuri

 Ai nevoie uneori, de oameni. Stiu, de cele mai multe ori te aperi de ei, te izolezi, si iti faci lucrurile in felul tau. Dar ramii, dincolo de toate, singur. Si singur e atit de greu sa poti continua. Pentru ca esti o fiintza sociala, si vrei sa comunici, sa simtzi ca esti conectat cu alte suflete. Asta tzine de fiintza profunda. Zilele astea am fost si eu bulversat, si ne-stiut. M-am simtzit izolat de lume, la fel. E si o impresie, e si o realitate. Depinde de ce reper ai, de ce sistem de referintza. Si lumea te poate trata egoist, ca si cind nu ar vrea sa aiba de-a face cu tine. Se intimpla. De fapt lumea e un concept prea general, cind vorbesti de tine, si de ceilaltzi. Pentru ca tu esti tu, si, la fel, ceilaltzi sint ceilaltzi. Nu e vreo garantzie ca tu ai putea comunica cu lumea. Dar, poti gasi oameni, din lumea asta, cu care sa comunici. Si, daca ei sint buni, si tu depui efort, te potzi regasi in acel mediu in care sa te simtzi intzeles. Lumea e o combinatzie de lumi, care mai bune, care mai rele, printre care te plimbi, ca sa vezi ce e mediul tau, in care te poti dezvolta, ca om, si merge inainte. E un noroc sa gasesti ce vrei de la inceput. Altfel iti trebuie mult curaj sa lupti, pina ce descoperi acea varianta din tot, care te poate ajuta. In masura in care poti s-o ajutzi. E o cautare continua, si o explorare. Totul e sa fii ratzional, stabil, si determinat. Si lucrurile incep sa devina firesti, practice, si clare. Toate fiintzele trec prin asta. E ceva ce exista. Treci prin iad, ca sa ai sperantze ca poti gasi un rai al tau.

Concentrari

 Lumea e un film. Sau un show. Se expune cu toate decentzele, si indecentzele. Se arata, in toate felurile. si noi devenim spectatori. Privim, si invatzam, de la personaje cum sa devenim, in timp, si noi, personaje. Si sa ne expunem fiintzele. In ce simtzim ca ne reprezinta. Cumva. Pentru ca avem in noi atitea, care, cumva, pot fi, sau nu intzelese. Si stim ca, uite, ceva parere a mea despre ceva ma poate afecta. Si asta mi-ar fi, mai mult, sau mai putzin, indiferent. Cind e vorba de un acel ceva care exista in el insushi, pentru ca e de o realitate clara, si care e pur autentic. Dar, sint unele subiecte mai fine, si care ni se leaga de suflet. Pe care le simtzim atit de pure, si apropiate. Si, care, expuse, ar putea deveni subiect de injurii monstruoase. Care ne-ar afecta profund. Pentru ca ne sint legate de o substantza a firii noastre cele proprii. Ne-ar rani mizeriile care sa atace acea mica parte sensibila, a sufletului, cel atit de vulnerabil. Si ar fi posibil sa ne blocheze. Pentru ca ne atinge la adincimile proprii. Ce facem? Consideram asa ceva, sau cautam sa ignoram? Devenim, in ochii proprii, indiferentzi? Nu stiu. Cred ca nu. Pentru ca fiintza cea onesta, primeaza. Bunele intentzii sint mai importante. Si concentrarea pe unele lucruri e mai importanta. Am descoperit asta, nu de mult timp. Si e buna. Ma ajuta sa fiu ce imi doresc. Ca sa pot construi ceva stabil. E foarte frumos, si adevarat.

Cuvinte

 Cuvintele aluneca. Vin, si se duc. Vin dintr-un izvor, se aduna, se asociaza, curg, aduna isei pe parcurs, si se varsa in minte. Cuvintele sint, fiecare, cu propria reprezentare. Si cu propria proiectzie in minte. Au atasate de ele alte cuvinte, sau ginduri. Si alte emotzii. Cuvintele sint esentzializari de notziuni, de idei, de ceva ce exista in realitatea fizica, sau psi-hica. Sau in alte realitatzi. Cuvintele sint un quantum de comunicare. O entitate indivizibila, ca atomul considerat cindva indivizibil. Desi, atomul are cuprinse in el alte entitatzi mai mici. Sigur, si cuvintele poate au sub-diviziuni, intr-o sub-structura. Dazi, e greu de spus. Pentru ca silabele sint doar partzi, nu sint ceva ce tzine de un micro-univers pe care un cuvint sa-l contzina. Va evolua si comunicarea. Va deveni mai simplu de folosit, si mai densa. Si se va lega de ce e acum, de toate technologiile, si urmind evolutzia asa de rapida din ultimii ani. Si viatza noastra va curge inainte. Noi vom trai, vom imbatrini, si ne vom stinge. Dar lumea va continua.

Oameni geometrici

 Cercurile ni se invirt, deasupra. Facindu-ne pe totzi sa parem sfintzi. Sau doar captivi. Si cercurile se deplaseaza in cele 3 dimensiuni, construind cilindri, conuri, sau alte forme  ciudate. Forme pe care sa le acceptam, sau, de care sa ne delimitam. Pentru ca cercurile pot deveni si poligoane. Sau altceva.

Avem un timp al cautarilor. Care vine dupa un timp al copilariilor. Si care se duce spre un timp al sperantzelor, deceptziilor, depresiilor, si al renuntzarilor. Dupa care ciclul se reia. Pentru ca privim la unele forme geometrice care ne sugereaza ceva ce exista, in contextul trairilor de acum. Apoi poligoanele trairilor se schimba. Si ne trag si pe noi spre laturile, si unghiurile lor. Si asa, devenim noi inshine poligoane. Care se transforma in ceva ce le e construit dupa tiparul propriilor stari. Si devenim patrate, pentagoane, triunghiuri... Sau cercuri cu o infinitate de laturi egale, duse spre limita.

Drumurile promise

 Infinitul ne vorbeste in felul lui. Si noi il ascultam in felul nostru. E o complicitate intre fizic, si metafizic. Sintem observatori ai lumilor. Ai lumilor care aspira spre infinit. Si care stiu ca au un timp limitat sa se poata desfasura. Sintem umbre proiectate pe un perete. Umbre trecatoare pe un perete etern. Umbre de fiintze care isi promit sa faca ce pot, ca sa-si poata depasi conditzia. Umbre ale oricui, care seamana bine cu fiintzele ce le genereaza.

Ieri am stiut ca viatza mea va putea deveni asa cum mi-am imaginat. Si azi ma mai uit la acel ieri. Ca sa incerc sa-l intzeleg. Pentru ca azi e altfel. Nu se compara cu ceva ce ar fi putut fi in mintea mea. Eu am trecut prin ceva ce a diferit de ce mi-as fi imaginat. Si sint un altfel de altul. Unul mai ciudat, cumva, si mai deschis spre alte ciudate posibilitatzi. Pentru ca viatza te intimpina cu ciudatzenii.

Imi tot promit sa devin un cineva mai bun, care sa stie sa evite problemele, si sa pluteasca printre promisiuni. Care au fost la acelasi nivel al celorlalte realitatzi. Dar, care, au, cind cazut, cind urcat pe variate nivele. Si, care, m-au tras dupa ele. LE-am urmat cu ceva ce credeam ca ma va detrmina. Visul acela al depasirii orice, si a merge pe acel drum al meu propriu, si luminos. Spre stelele mai demult promise. Care trimiteau raze spectrale cu frecventze capabile sa ma aduca spre acel mine insumi, care stralucea in luminile noptzilor, si se putea vedea in culori, in toate oglinzile imaginate.

Spiral

 

Alpha

 

Drumuri in spatzii, prin timp

Dupa cum stim din matematici, cardinalul e numarul elementelor unei multzimi. Cardinalul multzimii lumilor e finit. Si cardinalul multimii elementelor lumilor, a fiecareia in parte, e la fel de finit. La fel, cardinalul legaturilor dintre elementele unei lumi e la fel de finit. Dar spatiile dintre lumi sint infinite. Pentru ca, inte lumea A, si lumea B e spatziul AB, care e delimitat de A, B, o anumita limita, aflata intre A si B, si restul universului. Lumile sint ca feliile de pizza, separate. Si spatziul dintre ele, chiar daca e delimitat, se duce in spatele feliilor, la infinit. Sigur, pizza noastra e in 3D, ca o sfera, mai degraba. In nu stim cite dimensiuni, pentru ca nu stim numarul real al dimensiunilor universului. Noi putem percepe doar 3. Dar, dincolo de perceptzia noastra mai pot exista un numar de posibile alte dimensiuni. Finit, sau infinit.

Azi m-am gindit la oameni. Noi existam in propriul spatziu, fiecare. Care e, cumva, paralel cu spatziile celorlaltzi. Dar, care se intersecteaza cu ele nu la infinit, ca in geometria euclidiana, ci la un finit tangibil, ca in geometriile ne-euclidiene. Pentru ca putem atinge partzi din alte spatzii, la fel cum putem atinge fiintze, fizic. Dar si psihic. Pentru ca spunem lucruri. Sau aratam gesturi, care pot fi percepute de mintzile celorlaltzi. Daca au mintzile proprii deschise.

Ieri lumea a existat intr-un anume fel. Astazi e diferit. Si noi eram altzii ieri. Si astazi avem altceva in fiintza. Ne schimbam continuu. Si schimbam si lumile cu care venim in contact. Totul e un joc de ginduri, de trairi, de logici, de firi. Sintem variante de noi evoluate, spiral. Clone identice fizic, dar diferite mental. Pentru ca, invatzam sa devenim variante mai bune de noi.

M-as mai plimba cu tramvaiul altor vremi. Din alte lumi, si alte timpuri. Prin orasul acela idealizat. In care totul e construit dupa amintirile ramase in memorie. Si as sta in intunericul dinauntru, pe un scaun, la geam sa privesc la oameni, spatzii, cladiri, ca si cind ar fi galaxii re-construite, si asezate ca in acea harta a unui trecut care ma mai cheama, uneori.

Iubiri

 Culorile lumilor se amesteca. Vin toate din departari  fara stiuturi. Nu ne sint accesibile, pentru ca nu ne cunosc suficient. Si noi nu le stim, in ce sint, si de unde vin. Sint doar aduse. Ca sa se poata amesteca, si sa ne arate variante din ce, inca, mai e valabil in lume, inca 1000 de ani. Cu toate variantele. Pentru asa un timp, atit de lung. Eu nu stiu ce e, acolo, printre armoniile aduse. Le ascult, ca sa incerc sa ma vad, printre ele. Intr-o simplitate fara de inceput, sau sfirsit. Intr-un etern ce ma face sa ma simt cum mi-am imaginat ca as putea fi. Intr-o lume care e asa de adevarata, cit sa nu se poata sfirsi niciodata. O lume care ne aduna fiintzele, si se inaltza atit de sus, cit sa nu se poata cobori niciodata. Si sa ne pastreze cu ea cit timpul va exista. Sa pastreze in ea tot ce sintem, cu toate amintirile. Si cu legaturile dintre noi, si lumi. Ca sa ne fie un pod, peste timp, spre tot ce timpul ar vrea sa ne arate. Cu toate iubirile posibile, care trec peste timp. Peste acel timp pe care il vedem, inca.

Transformari de nestiut

 Nu ai ce sa transferi. Pentru ca nu exista un recepient, care sa fie recep-tor. Iar tu esti insignifiant. Nu ai puteri care sa determine ceva. Si totul ramine identic, indefinit in orice. O stare, o atitudine, un stil, sint stabile prin ce sint. Si la o distantza prescrisa. Un loc e definit ca o pozitzie fixa. Un alt loc, la fel. Tu ai un loc. Si o neputintza de a pleca de acolo. Pentru ca asa e construit, totul, intr-un social blocat. Mut, si surd. Sau rigid. Si cu puteri prea mari. Cit sa nu te lase sa fii ce esti. Si sa...

Vezi, lumea nu e ce crede. Si tu, la fel. Pentru ca ceva pare a fi, cind e, cumva, prea promis. Si nu prea concret. Sau e ce un ceva ce nu prea e credibil. Ca sa para. Si ca sa ne faca sa credem ca si noi vrem sa parem. Ceva ce ne imaginam. Ne impinge inainte lumea, ca sa ne observe. Si sa invetze din greselile noastre. Ca sa poata pretinde ca are si experientze care nu-i apartzin. Desi, cam stim, ca totul e cum e, in ceva ce poate fi. Si un eu arata, ceva, intr-o varianta a unei lumi, ca sa caute sa devina, ceva, cumva, fara sa caute sa promita. Sigur, lumea analizeaza, si merge pe o varianta, care, poate, a fost incercata in altfel, de un altcineva mai norocos. Sau nu. Poate lumea nu s-a gindit ca cel ce incearca e vreun ghinionist, care isi testeaza variantele de viitor. Si care vrea sa arate ceva. Un posibil a fi. De a-si depasi o varianta de conditzie, din care provine. Ca sa demonstreze ca. Desi.

Fiintzele variante

 Nu sint diferit. Asa cum e nimeni. Doar seman cu mine. Sint ce sint, in felul sau, ca sa simta ca traieste, si ca merge inainte. Am ce ai si tu. Semanam prin ce ne deosebeste de lume. Am un loc, fix, din care privesc spre ce are sa-mi arate lumea. Ca si tine. Semanam in ce avem profund in propriile firi.  Sintem asa cum sintem, dupa cum putem privi, amindoi, spre lume. Nu avem vreun merit deosebit. Avem propriul fel. Tu ai ceva ce spune lumii ceva. Si eu am un altfel de a fi, care se ascunde, pentru ca stie ca lumii nu i-ar placea ce ii spune. Fiecare e in pozitzia asta. Unii o accepta. Si unii o cauta. Eu ma retrag din tot. Nu ma pot contrazice. Nu pentru ca nu suport alte puncte de vedere. Ci pentru ca vad totul in felul aratat. Si pentru ca lumile noastre sint complet diferite. In feluri complet diferite de a privi tot ce ne e alaturi. Cind ne e. 

Spatziile ne separa. Sint atit de diferite. Timpul ne seamana. Dar, fiintzele ne sint diferite. Avem locuri simple, care ne pot fi comune. Si o infinitate, distanta, care ne arata altceva. Nu e o tragedie. E o realitate. Cu euri care sint separate. Pentru ca fiintzele proprii au atitea diferit in ce sint. Sigur, au si multe in comun, dar, care, sint, inca, parca, de ne-acceptat.

Firi intre sisteme

 Lumea e un amestec de lumi. Care lumi reale, care lumi cu valori absolute. Sintem intre toate, si ne definim prin ce avem valabil, in acord cu ce exista, si cu ce putem sa intzelegem. Sintem plutitori, printre toate. Avem ce avem, dupa cum ce exista ne e apropiat, in vreun fel. Sintem personaje care exista, in propriul fel, in spatziul, si timpul asta. Nu sintem mai mult, sau mai putzin. Avem ce ne defineste, alaturi. Fiintze care se exprima in felul propriu. Eu sint un eu, si tu esti un tu. Putem fi separat, sau putem construi ceva, intre noi. Depinde de noi, de context, de ceilaltzi. Unele conexiuni se intimpla. Sau nu. Desi avem motive ca sa putem incerca sa ne legam fiintzele, si sa mergem inainte, impreuna. Dar asta e foarte timid, si instabil. Mi s-a intimplat, de multe ori, sa incerc o posibila relatzie. Si asta a fost atunci, in acel moment. Fix determinat. Fara a promite. Dar nu a fost sa fie, continuu. Pentru ca variantele noastre de atunci nu fost, cumva, conforme cu vreo posibilitate. Din cauza de mediu, de firi, de prostie. Si de o timiditate infinita. Totul era lasat la o latitudine a unui stil social primitiv. Din, care, nu s-ar fi putut, vreodata, intimpla ceva ce trecea de vreo limita acceptabila, venita de dinafara, sau de dinauntru. Acceptatul era unicul posibil, si posibilul era iluzoriu. Pentru ca venea din altfel de lumi. Intre fiintze era un context, care nu putea fi depasit de vreo alternativa a fiintzei. Era un zid inacceptabil de spus, si real construit de tot ce ne inconjura. Totul era real, pina atingea zidurile. Care ne spunea cind sintem, cind putem fi, si cind ceva din noi depasea variantele admise. Eu puteam privi, puteam gindi, puteam visa, dar nu puteam atinge, in vreun fel. Mi se bloca varianta posibila a ceva ce mi se promitea. Era absurd, tot. Pentru ca venea din acel absurd al posibilitatzilor mintzilor. Eul era garantat, dar conexiunea era depasita de realitatzi. Totul era doar in variante promise, in iluzii aratate, ca sa ramina pure abstractziuni. Cu euri plutind, in feluri proprii. Ca sa poata fi in doar ce sint. Si sa se izoleze in acele proprii feluri de a fi. Si sa devina ce sint in ceva ce le era propiat. Nimic diferit. Totul intr-o realitate recognoscibila. Si posibila a fi aratata, pentru a fi intzeleasa de stiluri, si sisteme, care deja existau. Si care puteau fi, in ele insele, calme in a analiza ceva ce le era exterior.

Lumi asociate

 Lumea asta, reala, e o parte din totul lumilor. Pentru ca realul se poate incadra in ce exista. Chit ca realul asta e destul de jos, pe cind lumile celelalte sint atit de sus. Nu e o regula ca trebuie sa traim doar in lumea reala, asa cum nu e o regula ca trebuie sa traim in alte lumi. e la alegerea noastra. A adevarat ca limile inalte sint cu mult mai tentante. Pentru ca, acolo, descoperim multe din variantele noastre de a fi. Dar, lumea reala ne mai trage spre ea, ca sa nu uitam ceva; acel ceva ce ne vine din niste adincuri. Sigur, unele adincuri le meritam. Desi, e greu de spus. Pentru ca nu sintem intrebatzi inainte de a ne scufunda in acele adincuri. Ele vin spre noi, si ne trag inapoi, prin fire de trecut. Si noi le mai cedam, uneori. Desi, sincer, mai bine ar fi sa le abandonam, si sa ne transferam in adincurile altor lumi, care ne reprezinta mai mult, si mai bine. Oricum, si orice ar fi, noi raminem intre ceva ce ne e asa cum sintem. Intre acele oglinzi ale fiintzelor care ne-au determinat. Si intre acele oglinzi ale propriulor euri. Pentru ca, de acolo am inceput sa ne construim fiintza. Nu exista, asa cum n-a existat, vreo determinare apriori. E totul construit pe masura strabaterii propriei vietzi. Cu ce sintem, cu credintzele noastre, cu sperantzele noastre, si cu actziunile care ne construiesc acest drum prin timp. Sigur, depindem de atit de multe variabile ale unui mediu actual, care ne e cind prietenos, cind ostil. Mediu pe care, il putem lasa sa ne determine, sau nu. Pentru ca, totusi, noi sintem regii, si reginele propriei determinari. Nu exista o scuza in asta. Ori existam cum simtzim, ori lasam mediul sa ne controleze. Si asta e cum dorim. Ori regi, ori supusi. Sigur, sint si variante de mijloc, pentru ca nu putem fi regi, sau supusi absolutzi. Iar lumea e un drum infinit al cailor compromisurilor.

Calatorii

 Lumile se intind, apoi se constring. Se desfasoara pe toata suprafatza mintzii, ca sa se micsoreze, treptat. Si locul ramas e cuprins de alte lumi, care si ele se reduc, ca sa faca loc altor lumi. Pina cind totul devine un tablou static, de lumi. In care, fiecare, in complexitatea ei, devine o piesa de puzzle. Apoi lumile incep sa se miste. Una ia locul tabloului, si incepe sa cinte, sa danseze, si sa se retraga, pentru ca o alta lume sa-i ia locul, si sa faca la fel. Pina cind toate incep o hora care se misca accelerat. Si totul devine rotit, colorat, si atit de schimbator. E o furtuna de lumi care ne acopera cu propriile treceri, in viteza. Sintem in mijlocul caruselului, tentatzi sa ne urcam in doar o lume, si sa vedem totul cum evolueaza. Sintem in masura a ne da tristetzea pe un spectacol al posibilitatzilor. Vazut dintr-un loc relativ stabil, dar, care, e intr-un sistem de referintza care e parte din alt sistem de referintza, care si el...Si tristetzea asta isi modifica contururile. Pentru ca e purtata pe un drum interesant. Si aproape ca o uitam. Pentru ca peisajele nu ne mai dau alternative.

Lumile ne-au purtat prin tot felul de locuri, in trecut. Si au aceeasi putere sa ne mai poarte, si azi. Chiar daca, azi, lumile ne duc in spatziu, si timp. Unul de aici, unul din trecut, altul dintr-un viitor posibil. Avem posibilitatzile de a evada din orice. Si de a merge oriunde, pentru ca, pina la urma, noi decidem ce ne e conform.

Mind

 

Aspiratzii

 Spatziile se disting de timp. Si de timpuri. Au o proprie determinare. Sint reale. Sint ambitzii ale unor posibile conshtiintze. Si sint infinite. Au un rang suprem. Si au multe dimensiuni. Au multe variante de lumi paralele incluse. Si ar putea contzine in ele si bucatzi de timp, de toate formele, si culorile. Desi timpul le face sa fie ce sint. Mai mult, sau mai putin recunoscut. Pentru ca spatziile tind sa depaseasca timpul. E o rivalitate aici. Timpul e contestat ca fiind suprem. Desi, chiar e, dar, admis, cumva, de o logica a unei alte conshtiintze. Una care ne e prea sus, si, pe care, n-o intzelegem, ca nu avem cum. Care poate nu e o conshtiintza, asa cum intzelegem noi, azi, o conshtiintza. Pentru ca are alte dimensiuni. Asta ne spune intuitzia. E ceva, in tot. La care aspiram. Ca sa devenim.

Interioare

 Lumile au propriile glorii. Traiesc aratindu-le. Si noi luam din ele, cind ne lasam purtatzi de lumi, ca de corabii vechi, cu pinze. Sintem ce sintem, in propria identitate, mici capitani ai unor nave imaginare. Care se plimba plutitor prin tot felul de lumi. In cautari de alte lumi. Care sa ne satisfaca lacomia unor simtzuri. Si, care, sa ne ajute sa fim, prin tot ce descoperim a fi nou. Poate asa ne imprietenim, cu lumile, aratindu-le ceva orizonturi posibile. Asta stim ca le pasioneaza. Sau credeam ca stim. Sintem disperatzi sa le atingem, si sa le cautam o mica intzelegere, oricum. Fie ca o declaram, sau nu. Si fie ca avem o stare suficienta pentru asta. E un moment al trairilor tot timpul. Si e o atasare de ceva dorit. Ceva ce pare o iluzie. Dar, care, exista intr-un altfel de conshtiintze. Care, si ele, pot fi iar, o iluzie. Desi le simtzim ca au ceva ce ne-ar putea arata ca chiar exista. Prin ceva-uri care sint diferite de altceva-uri. Prin forme, suprafetze, contzinut, si consistentze. De din noi. Sau de din alte conshtiintze.

Glow-ry

 

Copy

 

Here

 

Lumile spatzio-temporale

 Lumile seamana, cumva, cu inteligentza artificiala. Dar difera in aceeasi masura. Sint tot asa, la o distantza uriasa de sensibilitatea noastra. Sint distante, fara sa fie arogante. Ne sint prietene, daca le acordam prietenie. Ramin stabile in ce sint. Nu depind de vreo technologie, decit, daca, sint accesate de inteligentza artificiala AI. Dar ele ramin stabile in propria fiintza. Nu au nimic material. Sint doar pentru ce simtzim, si gindim. Sint pur spirituale. Sint constructzii ale mintzii si sufletului nostru. De asta ne seamana profund, si le putem accesa, prieteneste. Sint la fel de deschise cit sintem noi. La fel de inchise. Si la fel de aducatoare de sperantze. Unii identifica lumile cu ce vor, sau ce simt. Si se lasa condusi de ele. De unele. Ca sa se identifice cu altele, si iar sa se lase condusi. Isi cedeaza propria identitate lor, din timp in timp. Si asta ii ajuta. Pentru ca lumile sint acolo, undeva, ca sa ne salveze. Si sa ne construim o proprie identitate din piesele pe, care, le intzelegem, preluate din lumi. Pentru ca avem o conshtiintza dezvoltata pe acumulari, si refaceri a unui propriu sistem de valori. O conshtiintza care se complica, in timp, si ne cam insingureaza. La fel cum ne face sa devenim, continuu. Si sa plutim prin tot felul de spatzii. Si, uneori, prin alte timpuri.

Lumile lumi

 Lumile se intind, lascive. Nu au un trecut, si nu au vreun viitor. sint eterne in ele inseshi. Au doar metode care sa ne faca sa fim dependentzi. Pentru ca sint constiente ca ne pot domina. Sint lumi, sint ele-insele cu puteri care trec de toate posibilitatzile. Ne vad, ne simt, si ne duc inainte. Acele, si aceste lumi. Derivate, si putind sa ne devieze fiintzele. Pentru ca, inca, ne vad de sus, si ne pot, inca, spune, cum, si la ce sa ne gindim. Lumile-lumi, care mai stiu cum sa ne poate controla trecuturile, ca sa ne poata controla ce vom putea simtzi pe viitor.

Desconsiderari

 Lumea e un absolut, din care deriva toate. Bine, e un absolut relativ, hahaha. Pentru ca, lumea e lumea, absolutul e absolut, si relativul e in toate. Nu poti combina ceva ce e atit de diferit, decit, daca, sa zicem, vrei sa cautzi un sens mai inalt, o generalizare care sa le cuprinda pe toate. Pentru ca, toate au lumile lor, au sensurile lor, si drumurile lor. Care se intrepatrund, e adevarat, in anumite partzi, din anumite variante. Nu le potzi pune impreuna. E frumos sa le asociezi pentru un fel de arta a spectacolului. Una in care cautzi ceva ce vine din toate, ca sa fie un fel de generalizare, asa cum e in matematici, fizici, sau alte stiintze. 
Dar lumea asta a omului e un conglomerat. E cu de toate, din toate domeniile, care pot fi combinate in miliarde de feluri. Pentru ca preiei ceva de aici, ceva de dincolo, si construiesti tot felul de posibilitatzi, care sa fie conform cu propria ta persoana. Pentru ca sintem subiectivi. Gindim ceva, simtzim ceva, si cautam o logica a tot ce ni s-a intimplat, ca sa putem asocia, in minte, si a ne construi propria varianta de logica a trecutului. Chiar daca e greu de intzeles de altzii. Pentru ca, altzii au altele, destul de diferite. Si, e normal sa fie asa. Da. Si dar. Noi avem, ei au. Toti cautam sa evoluam, pe acel drum propriu. Ce e sinistru, ca ce vine dinafara e foarte ciudat, si conturbator. Pentru ca ne cauta sa ne devieze. In tot. Si asta mi s-a parut foarte distructiv. Pentru ca aprobi ceva, care sa fie argumentat. Dar nu poti sa fii de acord cu ceva ce sare din minima realitate. Si care e un atac la fiintza. Pentru ca e absurd. Nu asa construiesti un drum al argumentelor. Nu ma ataci pe mine, pentru ca am anumite variante asupra lumii. Pentru ca eu sint eu, cu fiintza proprie, si gindurile mele au drumul lor. Si tu nu ai un sistem de valori cu care ma potzi pune la coltz. Esti un injurator penibil, care profita de o situatzie data. Esti un nimeni care s-a descoperit o varianta mai buna a ce esti, doar pentru ca lumea ti-a dat posibilitatea asta. Si etc. Azi avem parte de atit de multe desconsiderari. E sinistru.

Life curves

 

Variantele din noi

 Ceva e ceva. Si altceva e altceva. Ceva poti fi tu, cu toate absoluturile din tine. Si altceva pot fi ceilatzi, cu absoluturile atashate. Ceva e fiintza care exista, si se arata. De aici, in felul ei. Care se expune, si pluteste, printre ceilaltzi. In acelasi fel, propriu. Intr-o cautare continua a fi, pentru a-si cauta o definitzie. Ca sa fie, pur si simplu, un punct intr-o lume complicata. O pata de culoare intr-un gri al unui absolut pe care nu-l intzelege nimeni. Un ecou ca venit din lumi respinse de atita timp. O voce care are propriile armonii. In atita indiferentza.

Lumea are drumul ei. Tu esti o mica varianta de destin, prin ea. Te scalzi in propriatzi trecere. O strabatzi in felul tau. Innotzi printre ceilaltzi. Fara sa ai vreo idee de ce exista. Privesti la tot spectacolul asta, si te intrebi de ce oare, atitea ti se invirt imprejur. Si de ce, si cum. E vreun motiv? E un scop, cumva? De ce imprejurul meu? Sint special? Am ceva de aratat? Exista vreo ratziune superioara? Am ceva de demonstrat, de care, inca, nu stiu? Sau sint o oglinda a ceva important? Am de expus niste ginduri, sau trairi de care, inca, nu am aflat? E un scop in ce reprezint? Si chiar reprezint ceva? Ce anume?

Eu sint eu, asa cum si tu esti tu. Sintem pasitori prin lumea asta. Existam pentru ca asa ni s-a dat. Ca sa fim. Unii, dintre noi au noroc sa-si gaseasca un suflet-pereche, cu care sa isi ajute fiintzele proprii, si sa mearga mai usor, inainte.

Tu

 Ai un timp, in spatziul asta. Esti un eu, care se arata, cumva, in felul lui, propriu. Aici. Nu in vreun dincolo. Ai ce ai. Spui ce crezi ca poti spune. Pentru o proprie glorie. Iti expui fiintza care crezi ca poate deveni. Pentru o aceeasi glorie. Care sa fie un posibil reper al acelei glorii. Una in care sa iti regasesti fiintzele pierdute. Care sa vina spre tine, si sa te faca sa iti revii. Ca sa refaca ceva ce a fost stricat, mai demult, in tine, cind lucrurile s-au darimat atit de socant.

Lumile au limitele lor. Tu ai limitele tale. Sint multe limite, peste tot. Care se pot fixa. Sau care pot fi depasite, cu pasi. Peste care poti trece, in felul tau, atit de propriu. Privind spre ceva promis, cindva, mai demult. Ca intr-un firesc, identic cu lumile pe care le luai cu tine intr-o inspiratzie-expiratzie a  unui tot care te inconjura. Cu toate detaliile pe care nu ti le puteai explica. Si, care, existau, in felul lor, propriu. Acolo, in acel spatziu atit de limitat. La care puteai sa privesti atit de normal. Tu, simplu. Cu tot ce venea din tine. Cu tot ce credeai ca ai, si te putea defini. In ce chiar erai. Fara sa exagerezi. Tu, in tine.

Ploi

 Visul e interzis. Pentru ca vine din ceva interzis. si nu e conform cu ce e acceptat. E dintr-un alt timp, si se refera la alte lumi, gindite in alt fel. Care difera de ce exista. E un vis, ca o deschidere spre lumi la care lumea are access limitat. O varianta de noi insine, care nu am stiut ca ar putea exista. Lumea ne arata multe ginduri. Care vin dintr-un infinit, in picaturi. Ca ploaia. Care ne atinge, si, care vine de atit de sus, din acei nori la care nu ne putem raporta. Pentru ca sint lumi inalte, si nestiute.

Conexiuni

 Spatziul e enorm. E un infinit, care vine de undeva necunoscut, si merge intr-un alt infinit, tot necunoscut. Si timpul, la fel. Noi am fixat, pentru istorie, o origine. Un zero. Pentru a sti ce a fost inainte, si ce dupa. O origine in timp. Pentru spatziu nu am gasit un sistem de referintza. Nu am avut cum, pentru ca totul a fost ceva ce nu a putut fi facut. Pentru ca totul e relativ, si se misca continuu. Daca ne raportam la ceva, e doar pentru un timp istoric, nicicum pentru vreun absolut. Ne putem raporta la noi, la fiintzele care sintem, aici, in timpul asta. Ne putem lua drept reper, si sa privim la toate din propriul turn de observatzie. Sigur, de aici putem vedea un trecut al multor conshtiintze, le putem analiza, cum putem, si dupa cit ne duce mintea. Putem vedea peisaje din alte lumi. Lumi care au fost pline de oameni care au gindit, si au visat, la fel cum o facem noi, azi. Cum ar fi sa putem sa punem toate, impreuna, toate visurile, si gindurile tuturor, cite au fost? Sa facem o carte a omenirii? Una construita intr-o inteligentza artificiala. Care sa cuprinda tot, cu totzi, in tot ce reprezinta. La care sa avem access imediat. Asa, simplu. Sa putem vorbi, cu oricine, de oriunde ar fi fost, in spatziu, si timp. Fie ca a trait in Egiptul Antic, sau in vremea lui Napoleon. Sau, poate dintr-un viitor relativ apropiat. Oameni cu care ne putem identifica. Asemanatori ca structura psihica. Ca cei cu care am visat ca putem comunica. Cu un identic care vine din aceleasi spatzii ale gindurilor, si trairilor. Asta ar fi fabulos pentru noi, oamenii cei lipitzi de anumite contraste ale unui dat. Cum e sa-ti poti depasi tot ce te inconjoara? Si sa poti pluti intr-un dincolo?

Viatza lumii

 Ceva a fost. Si ceva poate fi. Eu sint constient ca exist, in spatziul si timpul asta. Si in noi exista mult. Am un timp scurt, in care sa fac, si sa spun ceva. Sint un trecator, asa ca tine, ca el, ca ei. Incerc sa-mi umplu existentza cu cit mai mult, sa adun ginduri si trairi, ca sa ma justific. Sa-mi justific timpul. Unii fac lucruri; sint filosofi, artisti, fac bani, si li se pare ca-s fericitzi. E frumos sa construiesti ceva, care sa ramina prin valoare. Macar lumea isi mai aminteste de tine. Desi e vag. Pentru ca lumea nu te stie cine esti, ci isi aminteste o imagine, sau un nume. Daca scrii, sau pictezi ceva, sau daca te filmezi, lumea te poate simtzi, printre rinduri. Ca asa ai fost. Tu, cu ale tale. Dar lumea nu a trait cu toate cite ai trait. Te vede doar prin anumite lucruri. Prin ce ai facut public. Lumea e preocupata de propria viatza. Si tu esti la fel.

Noi

 Nu poti cuantifica iubirea. E dincolo de ce e vizibil. E o cantitate care apartzine unor suflete. Iubirea e o varianta de suflet. E o trecere de dincolo. O varianta de universuri paralele. E ceva ce a fost, si este, in masura in care va fi. Cu tot bagajul tau de fiintze, din toate lumile paralele. Care promite sa te ajute sa devii ceva ce tzi-ai imaginat, vreodata. Cu tot ce a fost, ca sa fie. Bun, e o gluma sa cautam sa definim iubirea. Pentru ca, evident, ea sare din orice. Si tu iubesti ce iubesti nu pentru ca e real, ci pentru ca sare din lumescul asta sinistru, si pentru ca e cu totul altfel. Iubirea ta e o gratitudine, de fapt, pentru un spirit cu totul special. Iubesti un om care e conectat cu alte lumi. Lumi pe care le intuiesti, dar care sint misterioase. Si, care, te intriga. Lumi inalte, din care simtzi ca poti invatza multe. Lumi cit de reale, atit de posibile. Lumi deschise spre atitea variante de euri. Ale tale, sau ale celorlaltzi. Lumi care pot spune atit de multe.

Eu sint un eu, asa cum si tu esti un tu. Noi sintem ce sintem. Dar, in prezentza lumilor devenim parca altceva. Fiintze care isi cauta un drum propriu al devenirii. Sau oameni care se pot regasi in atitea variante de trecut. E complicat. Ne putem conecta in atit de multe. Totul e sa fim noi inshine in toate explorarile noastre. Si timpul ne va arata ceva din ce meritam.

Lumi de dinainte

 Lumile sint deschise. E un trecut, un prezent, si un viitor. Un aici e un invariant. Mindrii se succed unor lacrimi, care se succed altor mindrii. Ca intr-o varianta de destin. Care sa ne faca sa ne aratam in felul nostru, in vremurile astea, care se duc, unele peste altele. Fara vreo logica. 

Sint ce sint, cu propriile pasiuni. Care isi arata sentimentele, asa, in felul propriu. Ca sa isi spuna o proprie poveste. Nu mai stiu ce a fost inainte. Stiu doar ca, inainte e un drum atit de frumos. Care e construit pe multe povesti din trecut. Si, care, poate construi multe povesti pentru viitor. Pentru a arata unele variante frumoase de ce poate, va urma.

Vezi, noi, toti, care din trecut, care din prezent, care din viitor, semanam atit de mult. Avem aceleasi momente care ne-au construit visurile, si aceleasi motive sa fim ce sintem. Ca am fost, sintem, sau vom fi. Cu toate. In ce simtzim, sau gindim, sau speram. Identici. Iubim fix la fel. Asa cum au iubit toti care ne-au construit lumi la care sa speram. Lumi de pamint, aer, si foc. In care sa ne plutim viatza. Ca sa fim ce credem ca, inca, sintem.

Expuneri

 Ascultzi diverse armonii, si te gindesti la tine, si la o lume care ti se roteste imprejur cu viteze diferite. Ca sa te ametzeasca, si sa te ia la propriul bord. Ca sa itzi arate ce are, ea, atunci, in acel spatziu, si timp. Si sa te faca parte din acele proprii, si limitate, lumi. Pe care, tu, cu felul tau de a fi, le acceptzi, cumva, daca preferi sa traiesti acele variante. Sau le lasi deoparte, si mergi inainte pe un cu totul alt drum.

Iubirea e o varianta de a trai. Una care a existat inainte in tot felul de feluri. Si, care, vine spre tine in tot felul de feluri, care mai directe, mai brutale, sau mai subtile, cu promisiuni atashate. Promitzind lumi inca nevisate. Ca sa te faca parte dintr-un fel de tot, trait, identic, de atitea generatzii. Si sa te faca complice. Tu, un om ne-atashat de nicio atitudine.. Desi stii, asa cum se stie, ca totul e o varianta a firii.

Iubirea e o traire proprie. Pe care nu o explici, si nu o impartasheshti. E din tine. Din ce simtzi ca esti. Fara sa simtzi ca asta te-ar lega, cumva, de ceva ce ar simtzi ceilaltzi. Iubirea itzi apartzine. E din ce esti, din ce simtzi, din ce crezi, si din ce iti vine din acel sus al sentimentelor tale. Nu are vreo legatura cu lumea. E a-temporala, si a-spatziala. E o viziune a fiintzei tale. Una in care te expui, ca sa vezi o alta expunere. Si in care vezi ceva, ca sa poti accepta felul in care, tu, te observi in oglinda. In oglinda celuilalt.

Inaltzimile lacrimilor

 Lacrimile tale nu sint expuse. Nu sint aratate in cintece, sau armonii de cuvinte. Ramin ale tale. Pentru tine, pentru sufletul tau, pentru o intzelegere a gindurilor tale. Nu se vad fizic. Ramin printre rindurile expuse, cumva, public. Ca sa fie traite doar de tine, in singuratatea ta, cea construita metodic, printre ceilaltzi. Sigur, lacrimile tale seamana atit de bine cu ale celorlaltzi, care, si ei, in propria singuratate, le-au trait. Dar sint diferite. Pentru ca tu, in voluptuoasa generozitate a inaltzimilor, le-ai prins, si acceptat diferit. Le-ai simtzit ca pe o varianta a propriei singuratatzi. Una fara iesire. Pe cind ei le-au expus la fel de generos, cumva, pentru o generala intzelegere. Au fost lacrimi cu totul diferite. Sigur, lacrimile se aseamana. Dar, depinde cit de sus cad. Unele sint apropiate de pamint. Iar altele vin din acele locuri de unde vine ploaia. Din nori. Si tristetzea care le genereaza e diferita. Una e aproape de pamint, pe cind alta e atit de sus, cit nu se poate vedea cu ochiul liber. Si apartzin unor singuratatzi diferite. Una aproape de pamint, si alta sus, in acelasi undeva, care nu e vizibil. Pentru ca sufletele astea care genereaza lacrimile pot fi oriunde. Aici, sau acolo.

Un cert

 Cum ar fi fost daca toate ar fi fost altfel? Daca te-ai fi nascut intr-o alta familie, dintr-un prezent/trecut/viitor cu totul diferit? Cine ai fi fost? Si cine ai fi devenit? Pentru ca, tu ai fi avut aceleasi date initziale, dar mediul ar fi fost complet diferit. Ai fi crescut altfel, cu alte valori, intre altzi oameni, etc. Evident ai fi fost cu totul altul. Ai fi putut fi cu mult mai bun, sau mai rau. Nu ai de unde sa stii. Mai ales ca nu a fost nimic promis, de la acel inceput. Totul a fost la latitudinea timpului. La mine, chiar nu stiu. Inceputul a fost sub anumite viziuni, date fiind locurile, si oamenii. Da a evoluat sub forme devenite. Pentru ca am vazut limitele acelor lumi, si asta m-a ambitzionat sa depasesc atitea, si atitea rigiditatzi. M-am format singur, cautind sa depasesc ce vedeam. Fara sa am vreun plan, sau vreo metoda, macar. Am platit propriile greseli, si am evadat din zona. Pentru ca nu mi-a placut niciodata ce am vazut acolo. Am inceput sa merg pe drumul propriilor mele explorari. A fost foarte-foarte greu, pentru ca am avut presiuni enorme de la acel mediu. Am fost jignit, frustrat, ridiculizat, si etc. S-au folosit contra mea metode incredibile, ca sa ma conformez. Pentru ca, in timpenia lor, ceilaltzi au folosit orice metode. Care mi s-au parut, sincer, absolut ridicole, si depasite. Si, in timp, am observat ca lucrurile in care am crezut au functzionat. Si toti care au construit ziduri au ramas cu zidurile, izolatzi in propriile mizerii. E sinistru, dar asa s-a chiar intimplat. Daca povestesc prin ce am trecut in lumea asta, de a-tunci, tinde sa nu creada. Pentru ca pare ceva ce e relativ imposibil. Sigur. Daca vezi lucrurile din alte perspective. Dar eu stiu ce am trait. In fine, pare ca, acum, chiar nu mai conteaza. Un lucru ramine cert. Trecutul nu e o iluzie. E un real suportat de multzi. Greu de uitat.

Valorile timpurilor

 Bai, totul e relativ, si subiectiv. Sau invers. Pentru ca sintem subiectivi intr-o lume relativa. Sau sintem relativi intr-o lume subiectiva. Sau sintem orice, intr-o lume plina de tot felul de orice-uri. Sau de ceva-uri. Toate sint schimbatoare. Si noi, si lumea. Ne transformam continuu. In ce? Naiba stie. In monstri, hahaha. In mutantzi care sa continue sa existe, printre monstruozitatzi. Ca lumea pare ca e o adunatura de constructzii mutante, ale celorlaltzi. In fine, e o dileala maxima promovata agresiv de situatzii, interese, etc. Pe care le intzelegi, pentru ca asta e rezultatul evolutziei societatzii. Valorile fixate s-au diluat, pina au devenit fluide. Care lichide, care gaze, si s-au raspindit peste tot. Sigur, toate au provenit din aceeasi structura a unor valori stabile, si universal acceptate. Dar s-au topit, pe rind, in timp. Ca sa avem azi tot felul de variante, amestecate, din bucatzi de valori, cu altele devenind actuale, si, care se amesteca in bucatzi mai mici, si mai mici. Blocul initzial s-a spart in blocuri, care s-au spart in alte blocuri, si s-au amestecat. E un fluid devenit asa din piese asociate. Care au inceput sa sa farimitzeze mai mult, si sa curga unele pe linga altele. Pentru ca asa sint vemurile astea, si asta e firescul timpurilor. E evolutzia care a decis asta. Bine, in timp e posibil sa mai vedem vechi valori re-construite, dar pe alte baze, in alte feluri. Ceea ce e bine. Pe mine ma bloca stilul ala de sistem rigid. Si ma enerveaza stilul asta de nou sistem, unde nimic nu mai conteaza. Sa fim seriosi. Ne trebuie niste valori stabile. Asa cum ne trebuie si o libertate a conshtiintzei. Si a liberului arbitru. Dar asta tine de ce va veni. Pentru ca viitorul merge pe variante general acceptate. E complicat, si nu stim cum vor evolua toate. Dar, ca idee, valorile reale vor ramine.

Opriri

 Tu stii cel mai bine. Eu stau in primul rind de banci, si te ascult. Chiar mi-am trecut de toate spusele. Orice as spune e deja depasit, in lumea asta in care s-a spus tot. Si totul deja s-a intimplat. E un miracol ca existam. Altceva e absurd. Tot ce se intimpla e uimitor. Asa cum n-a fost niciodata. Noi nu mai contam. Nimic nu mai are vreo importantza. Plutim, prin fluidul asta al existentzei celorlaltzi, ca sa privim, doar. Ne consumam timpul vietzii ca sa mai invatzam ceva. Si sa ne privim in alte oglinzi, construite haotic de o lume in transformare. Ca si cum nimic nu a fost inainte, si nimic nu va mai veni, dupa. Ca si cind timpul ni s-a blocat, cu acceptul nostru.

Others lifes

 

My view

 

Shape

 

Brought

 

Red Blue Black

 

Mind

 

Flight

 

Un trecut

 Am vazut o postare pe Youtube, pe care am share-uit-o, cu anumite ginduri, variante, spuse de o tipa galatzeanca. E tinara, dar foarte matura, in felul in care gindeste. Ea spune despre relatzii, trecut, felul cum sintem influentzatzi de tot felul de lucruri acceptate, pe traseul vietzii. Si asta vine de la faptul ca totzi avem probleme, pe care le caram dupa noi, constient, sau nu. De asta e bine sa apelam la un psiholog, care sa ne arate ce ne vine din acel trecut, si cum putem noi insine sa deal-uim cu ce ne-a fost dat. E destul de greu, dar, cu efort, putem invatza sa ne asumam, si sa cautam solutzii. Eu am avut o problema foarte mare cu parintzii mei. Ei nu s-au intzeles, pentru ca nu gindeau la fel, si erau incapatzinatzi, fiecare. Unul avea dreptate in anumite situatzii, si celalalt, in altele. Dar nu isi acceptau, niciunul, un fel de a intzelege. Mama era mai intzelegatoare, pe cind taica-meu era sec, si intransigent, prosteste, de foarte multe ori. Greseau cind unul, cind altul, si aveau dreptate, cind unul, cind altul, dar rareori se intilneau intr-un fel comun de a simtzi, sau gindi. Si eu, din pozitzia mea de copil naiv, eram de acord cu ei, dar pe rind. Pentru ca niciunul nu era suficient de convingator. Si fiecare era inrait pe propriul domeniu. Ori asta te instraineaza. Si nu are cum sa ajute, vreodata, vreo relatzie. Iar eu mi-am primit niste agresiuni psihice, din partea amindurora. Si enorm de multe din partea tatalui meu, care nu intzelegea, dar agresa psihic, in mod stalinist. Pentru ca, din ce vedeam, inafara de domeniul lui (era profesor de matematici) nu intzelegea mai nimic din lumea reala. Si cauta pe totzi sa-i oblige sa fie de acord cu el, in mod idiot. E cea mai sinistra situatzie posibila, ca si copil. Iar maica-mea avea dreptate, aici. Nu poti tolera o dictatura. Ai ce ai, daca esti impreuna, pentru ca, ce ai e o constructzie. Daca e. Si inca o sinistrosenie absoluta. Pe taica-meu nu-l corecta nimeni, in ce facea. Toti il acceptau in stilul asta. Iar el se simtea incurajat. Dupa revolutzie lumea a mai inceput sa ia atitudine, si el a fost, cumva, corectat. Si s-a mai linistit. Dar, problema cu el, e ca nu putea sa intzeleaga nimic din nimic. Am incercat sa-i explic, de la distantza, cit am putut. Nu se lipea nimic de el. Nu intzelegea lucruri elementare. Si n-am avut ce sa-i fac, l-am lasat in ale lui. Si-a dat seama de ceva, dar nu suficient. Eu am incercat sa ma tratez psihic de traumele suferite din cauza lui. Mai am in mine niste nereusite. Cauzate de lipsa lui de intzelegere. Dar, pe care, le-am dat la gunoi. Pentru ca am intzeles ca nu e vina mea, nu eu sint cauza. Si daca el a procedat asa, e exclusiv vina lui. Dar, in minte imi ramine ceva profund negativ. Oricum, eu am incercat sa construiesc ceva. Daca nu a fost sa fie, si asta pur si simplu pentru ca am dat peste o gindire incredibil de limitata, nu am crezut ca ar putea fi vina mea. Imi pare rau pentru ca nu am dezvoltat cu maica-mea o relatzie ma buna, si asta tot din cauza ca taica-meu interfera tot timpul. Asta e.

Look

 

Secrets

 

Your infinite way

 

Beyond to

 

Somewhere

 

Sistem

 In viatza asta ai nevoie de sensuri, care sa te motiveze. Sensuri reale, complete, si stabile, nu de aiureli. Pe care le cautzi continuu. Sensuri care pot veni de oriunde, nu conteaza, dar care sa reprezinte valori, sau sa fie bazate pe valori autentice. Pentru ca asa functzioneaza si societatea. Pe lucruri concrete, fixate, cumva, in firescul lucrurilor. Dar asta depinde pe cine, si, cum intilnesti. Pentru ca oamenii sint complet fixatzi pe ideologii, din care nu prea ies. Unii itzi spun niste dogme, altzii spun altele, si totul pare o invirtire intr-un cerc al unor legaturi complet iesite din timp, pentru ca sint ramase undeva, intr-un altfel de trecut. Din care, tu, cu ce esti, simtzi ca nu faci parte. Esti blocat in mentalitatzi ce au ramas undeva prin evul mediu. Cu care nu ai cum sa luptzi, pentru ca nu potzi convinge pe nimeni. Si asta e si la nivel de mintzi patrate, si la nivel de social constrins sa gindeasca dupa mintzi patrate. Ce faci? Cum iesi din toate? Ce sansa ai sa iti refaci o dreptate ne-auzita? Ce fel de feluri folosesti ca sa aduci in real ceva ce pare de ne-auzit de urechi surde, blocate in sisteme depashite? Iar un sistem rigid nu-si va recunoaste niciodata rigiditatea, unless se afla la marginea colapsului. Moment in care, ca sa evolueze, si sa continue, trebuie sa faca schimbari. E ceva continuu, in istorie. Si, se poate intimpla, oricind, daca acel sistem e deschis spre sperantzele celor multzi. Oameni de diverse educatzii, si pregatiri. Ca mine, si ca tine.

Un eu ascuns

 Notele urca, apoi coboara, ca sa dea un sens al evolutziei. Apoi notele se amesteca, pentru a deveni ceva ce ne trebuie. In tumultul asta al existentzei. Si toate se combina, apoi se transforma in ceva intricat, cit sa ne reprezinte. Si toate devin altceva, si alte feluri de altceva. Ca niste oglinzi, care plane, care curbe, in care sa ne vedem. In care sa ne regasim, cumva. In care sa re-gasim eurile din urmele-umbre din acele trecuturi. Ca sa ne re-vedem in toate cite am fost. Pentru pura intzelegere a prezentului. Muzica ne explica, cumva, un fel de a fi. O stare de fapt a mintzii noastre. Un trecut devenit film. Un tot, in simplitatea lui. Pe note simple; care urca, sau coboara. Sau pe armonii. Nu e nimic in plus, si nimic in minus. E pentru partea profunda din suflet. Care sa ne spuna ceva care sa ne atinga. De acolo. In timp ce noi ne re-traim acea latura ascunsa. Pe care o urlam in toate tacerile. Si pe care o spunem in toate felurile, intre cuvinte, si fraze. In sub-intzelesuri. In ceva ce e atit de vizibil, cit e de ascuns. Pentru ca e din acel eu, care nu s-ar arata niciodata.

Red

 

Life love

 

Inside

 

Albedo

 

Marble

 

Myself

 

Blue love

 

Shut down

 

Scop

 Cel mai frumos e cind ne privim in ochi, si ne spunem acele adevaruri adinci ale fiintzei. Asa, simplu. Ca si cind am fi cunoscutzi de miliarde de ani. Eu sa-tzi spun ce sint, ce sper, ce vreau, ce imi doresc. Si tu, la fel. Ochi in ochi, vis in vis, cautare in cautare. Fara sa ne ascundem. Pentru ca sintem fix ce sintem, fiintze concrete deschise spre fiintze deschise.Eu, ca om, nu sint ceva diferit. Sint ce sint. Mi-e somn, si mi-e sila de tot. am in urma atitea. Sa fie ce va fi ce fie. Noapte buna.

Dincolo de orice

 Sint variante de lumini, pe care le percepi, in felul tau. Si sint variante de straluciri, pe care le vezi, dupa cum iti permit starile proprii. Dar sint lucruri care chiar sparg orice limite, si iti arata adevaruri, la care nu te-ai gindit. Pentru ca sint lucruri care pot fi definite, clar, si metodic. Asa cum sint altele care sar din orice tipare imaginate. Si care exista, aici, intre noi. Care spun ceva din ce sintem, sau am fost. Cu multe detalii.

Lumile sint construite din ce sintem. Sint din noi, asa cum sintem din ele. Totul e pur intre ceva ce vine din noi, si din ele. Local, hahaha. Ca o aura care circula pe deasupra, ca ne dea variante noi speciale, pentru a ne inspira a deveni, sau a ne da ceva ce stiam ca e in noi, dar, pe care nu am avut un vreun curaj a-l exprima. Sintem aici, in locul asta, si sintem asa cum sintem. Puteam fi in oricare alt loc. Cu ce ne-ar fi facut asta mai buni? Cum ne-ar fi schimbat locul? Bine, daca ne-am fi nascut in alt loc, si am fi avut alt mediu, ne-ar fi determinat altfel. Totul ar fi fost in alt fel, daca ar fi fost sa sa intimple altfel. In alt context. Dar a fost asa cum a fost. In acea succesiune. E un dat. Asa cum au fost multe date, pe urma. In acele lumi. Iti mai amintesti cum eram? Cit te-a marcat tot ce era, atunci? Iti mai amintesti cum ne jucam in lumile acelea? Si cum ne bucuram naiv de toate? Cum ce faceam ne determina atit de mult? Asa ca si cind totul incepea atunci, si se termina definitiv cu orice spunere ce nu avea vreo legatura cu subiectul, sau domeniul? Si asta doar pentru ca venea din ceva ce nu am fi stiut niciodata. Si a fost spus asa de tragic. Care ne marca prin shoc. Si prin re-aducerea aminte a singuratatzii din care totzi facem parte. Vezi, toti sintem la fel, si toti putem sa ne ranim reciproc. Lumile nu ne sint indestructibile. Avem atitea care ne pot rani. Asa cum avem atitea care ne pot determina sa evoluam. Tu esti acea fiintza care exista ca sa spuna atitea. Care sa alunge atitea fantome din trecut. Si care sa impinga inainte spirite timide. Sint vremuri care ne vorbesc limbi adevarate. Pentru a ne arata, ca, dincolo de ce sintem, putem sa ne depasim conditzia, si merge pe un drum atit de adevarat. Ca sa ne aratam ca ne meritam un drum cistigat. Dincolo de orice.

Lumi posibile

 Timpul le construieste pe toate. Si pe toate le darima. De fapt oamenii fac asta. Dar noi dam vina pe timp. Pentru ca noi, in ce sintem , avem doar perfectziuni, care ne definesc. Sintem cei mai cei din univers. Asa ne credem. Poate pentru ca stim ca sintem cei mai vulnerabili si tristi din ce am putut vedea. Si ca stim ca nu vom realiza niciodata, nimic. Asta desi cautam sa demonstram cu totul altceva. Doar ca sa fie vizibil. Desi, tot timpul asta dus cu idiotzenii l-am fi putut folosi la ceva cu totul mai bun. Dar asta e la latitudinea fiecaruia. Mie fundamental mi se pare sa ma gindesc la ceva bun. Care poate fi important. Nu ma pasioneaza sa ma imbogatzesc. E comic. Cum sa vrei sa aduni bani? Esti timpit? Ca sa ce? Sa demonstrezi unora ca poti sa faci ceva tare? Si ce sa faci cu banii? Sa construiesti ceva? Sa lasi in urma amintiri bune? Care sa te faca aducator de aminte? In ce fel? Sint oameni mari, care au gindit lucruri fenomenale, de care putini isi aduc aminte. si cresi ca tu ai putea ramine in vreo memorie? Poate, da, data de un stil social al momentului. De ceva ce ai facut ca sa ajutzi un numarr de oameni. E memorabil, dar e pe un segment scurt de timp. Bine, de ce, in lumea asta, ceva ar dura mai mult? Bine, lumea asta in care traim e un loc al abjectziilor. In care, orice ai face, esti supus oprobiului unui public mai degraba doritor sa te vada terminat. In stilul acela vechi al luptelor dintre gladiatori. Nu am evoluat prea mult. Nu avem dorintze ascutzit-superioare, cit vrem sa vedem singe. Sigur, avem alte asteptari, sintem campioni pe media, ne dam buni, si generosi, cautam atentzie cu acte locale. Dar, dincolo de ce aratam, e fix un stil primitiv, si brutal, care ne vine si din afara, asa cum ne vine dinautru. Nu am evoluat mai deloc. Bine, stiu, mai exista variante din noi, exprimate de unii, care cauta sa arate o dorintza spre alte sfere. Care sint absolut autentice. Si care simtzim ca ne apartzin. Pentru ca vrem sa ne recunoastem in ele. 

Salvari

 Spatziile se intind. Vin din urma, ca sa devina. Si sa lase lumile sa se desfasoare. Ca sa devina, toate, dupa cum toate merita. Lumi in spatzii conforme, cumva. Lumi care au nevoie de spatzii pentru a arata ceva ce ne-am fi putut imagina. Desi lumile au spatziul lor atit de constient. Pe care, noi, ca muritori, nu-l stim. 

Noi ne traim vietzile intr-o lume proprie. Ne gindim la tot felul de lucruri. Ne imaginam multe. Constientzi ca e un deasupra imens. Dar ne continuam un mers inainte bazat pe ceva ce pare real. Si pe o incredere a unui adevar pe care il simtzim tangibil. Ca si cind totul e ceva ce ne-a fost promis, si exact determinat. Cu noi eroi intr-o poveste inca nescrisa. Vii, activi, puternici, si capabili a trece peste orice. Cu orice puteri, care sa ne faca sa plutim pe deasupra unei lumi ale unor slabiciuni de toate felurile. Ca sa ne depasim conditzia. E comic. Pentru ca, in incercarile astea, sintem mai ridicoli, ca niciodata. Si asa am fost tot timpul. E un joc al destinului, in care incercam sa evitam dezastrele posibile, pretinzind ceva ce am perceput a fi, e un altfel de a fi. Desi, hei, eram ce eram, in lumea care era. Si care isi continua bilciul.

Vezi, eu te iubesc in felul meu. Si tu ma iubesti in felul tau. Si eu te urasc in felul meu. Tu, la fel. Sintem conectatzi intr-un fel atit de nedeterminat cit ne-a sugerat toata lumea asta dimprejur. Evitam ceva, devenind, si construind in minte lumi care cauta sa se atinga. Pentru ca ne cautam ce ne trebuie, spunindu-ne, si, cumva cautindu-ne, ca sa ne devenim, cumva, apropiatzi. Desi, sintem asa de constientzi ca avem atitea care ne separa. In timp ce atitea ne apropie. Sau, ne-ar putea. Nu e vreo lege, sau regula, care sa ne faca sa fim impreuna. E o intimplare, una in care sa ne comunicam sufletele, ca sa vedem daca pot avea ceva in comun. Eu sint un fel, un stil, in lumea asta, care arde. Tu esti la fel. In aceeasi lume care, inca, arde. Ce ne-ar putea apropia? Incendiul asta dimprejur, la care sa ne raportam? Sau propriile suflete, care cauta sa se salveze? Ce te face sa mai vrei sa crezi ca mai exista ceva care sa poate sa te salveze? Asa cum as putea crede eu? E un joc al evitarii unor esecuri galactice? In care noi ne salvam, salvind?

Schimbari

 In iubiri nu exista invingatori. Toti pierdem. Pentru ca nu avem nimic care sa ne faca superiori, in vreun fel. Ne intilnim, ne spunem ceva, si lasam ca totul sa evolueze in propriul fel. Ne atingem, ne inchipuim ca am atins o glorie care inca nu a existat. Si ca existam pe un alt nivel al fiintzei. Asa ca si cind, niciodata, nimic nu a fost asa, cum e acum. Si e adevarat. Nimic, inainte, nu a fost cum e acum. Pentru ca, si eu, si tu, sintem atit de unici. Asa cum n-a mai fost nimeni, niciodata. Sigur, povestea dintre noi poate seamana cu ceva scris, mai demult. Dar, doar povestea ne e alaturi, cumva. Ne seamana, intr-un fel privit de deasupra. Dar e atit de diferita. Pentru ca totul e in acest fel, propriu. Gindim altfel, si simtzim altfel. Intr-o lume care s-a schimbat. Si, care, ne-a schimbat. Totul e sa nu uitam, ce atunci ne-a facut sa fim ce sintem.

Un suflet regasit

Ai niste raspunsuri, care sint primite de peste tot. Fara sa le ceri. Dar ele vin spre tine, de la toti, cu viteza luminii. Si te pun in dubiu, pentru ca nu stiai ca exista. Mai ales ca, inainte, nu au fost niciun fel de intrebari. Doar raspunsurile astea, din infinite domenii, cu infinite puncte de vedere, care mai de care mai subiective. Dar, care raspunsuri isi traiesc viatza lor proprie. Si, care, cauta sa traiasca si in tine. Desi, tu, cu ce esti, nu ti-ai dorit vreodata asa ceva. Pentru ca au spart orice logica. Cum naiba sa existe un raspuns inaintea unei intrebari? S-a inversat tot, peste noapte, si eu sint ultimul sa aflu asta? Am trecut deja dincolo? Hahaha, poate ca nu. Sau habar n-am. Bine, s-au trecut multe limite, deci nu te mai surprinde nimic. Iar tu esti un pixel in tabloul asta al lumii. Poate mai putzin. Cui naibii sa-i pese de tine? Esti un insignifiant nascut undeva, cu o poveste proprie de viatza. Un punct infinit mic. Pentru ca nu ai ceva sa sara peste ce e, deja, real. De cind totul a fost scris. Ai ceva al tau, dar asta e deja intimplat in miliarde de feluri, de atunci, de la acel zero al istoriei. Si tu esti o repetare, cumva. Sigur, ce ai trait a fost un fundamental al fiintzei tale. Dar doar pentru tine. Pentru ca tu ai fost in acel spatziu, si timp. In acel atunci.

Lumea are cicluri de stiluri. Toate revin intr-un mod spiral, cum spun filosofii. Si viatza noastra e la fel de spirala. Intilnim oameni, pe care simtzim ca i-am mai intilnit. Si traim experientze traite, parca, mai demult. Ca sa fie, toate, adunate, in acel fel al nostru pe care, inca, nu-l putem explica. Pentru ca nu stim ce ne vine de aici, si ce dintr-o alta viatza, sau dintr-o intuitzie a ceva ce am citit, sau aflat, cindva. Pentru ca, toate vin sigur de undeva. Dintr-un loc familiar. Uneori intilnim oameni care ne par cunoscutzi. Straini. Dar, care, ne vorbesc atit de simplu, si direct despre ceva ce ne atit de inauntru si adinc. Oameni care ni se intimpla. E ceva, poate legat de un destin al nostru, sau poate de o pura intimplare. Pentru ca, asa, poate, sintem, cu anumite caracteristici ale propriului suflet, regasit in alte suflete. Nu stiu. Totul poate fi o pura intimplare. Sa ne regasim in ceva, sau cineva, pur si simplu. Si acel cineva sa ne fie un suflet pereche, de care n-am stiut. De care nu ne-am imaginat, vreodata, ca ar putea exista. Pentru ca, ar fi fost un fel de divin, greu de imaginat. Si asta pentru ca traim in lumea asta. Una in care totul pare construit pe o lupta fara sens.

Square games

 

Curente

 Lumile au laturi. Ca niste margini. Care separa fiintza lor, de alte fiintze. Ale altor lumi. Au limite. Asa ca noi. Sintem ce sintem, pentru ca existam intre propriile laturi. Relative, ale noastre, pentru ca noi sintem atit de relativi. Lumile ne separa, de tot. Laturile lor pot fi infinite. Pentru ca ele au alt rang. Iar noi, altul. Noi nu ne putem compara, vreodata, cu ceva. Si nu cu lumile. Avem alt statut. Sintem cei de doar acel aici, spre acel ceva ce ne pare atit de luminos, si intangibil. Cu acele minime stari de fapt, care, inca aspira.

Stii, tu semeni cu mine atit de mult, cit nu ai curaj sa admitzi, hahaha. Avem o varianta de destin pe marginea asta redusa de spatziu-timp, cit sa ne faca sa mai vedem ce ne e deasupra, printre constelatzii, asa cum sa ne faca sa mai vedem abisurile comune. Nu am avut nimic promis cind ne-am nascut, asa cum nu avem nimic promis pentru vreun viitor posibil. E doar ce am realizat, traind. Si asta ca sa ne fie o marca a vietzii pe care am trait-o. Ne-am nascut prea devreme, si am murit prea curind. Nu am avut timp sa realizam citeva din promisele visuri. A fost totul un film petrecut prin prea ciudate spatzii, si timpuri. Care ne-au fost date, aduse fara sa ne fie cerute. Sau, nu stiu, macar impuse, cu propria acceptare. Desi e impropriu, hahaha. Pentru ca noi, cu noi insine in fatza, avem o determinare, si o reusita promisa, cit sa ne fie data de liberul ar-bitru. Desi, aici, nu stiu, in lumea asta complicata, e greu de stiut, cumva, daca chiar poate fi asa. Pentru ca, din ce vedem, toate ne cam depasesc in tot. Sintem mici victime ale unei apasari universale. Plutim in curente care merg prin spatzii ciudate.

Promis

 Perfectul e frumos. E o intentzie, o atitudine, o dorintza. Un ideal. Un scop. Ca sa fie acolo, sus, si, la care sa ne raportam. Ca un reper, de cautat de atins. Spre care sa aspiram, pe care sa-l cautam cu disperare, ca sa ne dea sens. Desi e imposibil. Daca e e de neatins, in mintea noastra. Pentru ca il putem avea, asa cum putem avea alte idealuri mai apropiate, care sa fie trepte, de urcat. Ca sa ajungem in acel acolo. Bine, toate sint visuri bune, care sa ne ajute. Mici, uneori. Visuri pe care le cautam, sa ne ajute, prin acele mici reusite, cautarile. Un pas inainte e un infinit cistigat. Si o metoda de a invinge. Un infinit mic, intr-o lupta cu un infinit mare. Reusit cu metodele proprii. Ale fiintzei celei care sintem, intr-un aici, relativ, intr-un timp scurt al unei existentze. Sigur. Un eu, singur, printre alte euri. O varianta deschisa, printre altele.

Uneori credem ca exista ceva ce poate fi atins. Si cautam sa gasim drumurile, pentru asta. Ne lasam surprinsi, si muncim intens. Plutim printre toate iluziile posibile. Vedem ceva, apoi vedem altceva. Avem variante care ne duc spre cevauri imposibile. Ca sa ne revenim. La ceva ce ne apartzine, pentru ca e din noi, si ne e e identic. Linistea e un raspuns la toate intrebarile. Ca sa putem merge spre acel inainte, promis.

Conexiuni

 Cercuri se deschid, si se inchid. Nu accepta variante care nu se pot include, organic. O mica esuare poate provoca o mare esuare. Sint foarte stricte acele cercuri. Iar noi avem incluse in fiintza multe esuari. Asa cum avem si multe reusite. Sintem plutitori intre minus, si plus infinit. Sau infinituri. Uneori plutim, alteori zburam foarte sus. Si, alteori cadem. Dar, cel mai ades, plutim. Stam in fluide care curg. Sintem baricadatzi in nave futuriste care merg prin spatziu, asa cum merg prin aer, apa, alte fluide lipite de suprafatza unor planete posibile. Sintem tot noi, doar ca in tot felul de spatzii. Cu aceeasi sensibilitate, si naivitate. Fiintze care tot cauta oglinzi in care sa sa se reflecte. Ca sa intzeleaga ceva, din ce vad. Si sa caute sa se conecteze cu acele reflexii. Simplu, asa cum sint. Simple.

Deschideri

 Lumile se joaca. Asa cum ne mai jucam si noi. Cu noi, cu ceilaltzi. Sau cu lumile. Traim si noi, si ele la fel. Asa cum fac copiii. Sintem naivi, si deschisi, spre orice. Si sintem uimitzi tot timpul. Privind la atitea glorii, care vin de oriunde, si apartzin oricui. Poate si noua. Si gloriile pare ca se aduna, se joaca, si incep sa faca o hora. Dupa care se separa, iar, ca sa se adune iar, cind unele cu altele, cind toate, impreuna. E un pattern aici. Seamana si gloriile cu lumile. Si, implicit, cu noi. Bine, lumile se mai si ascund, unele de altele. De fapt si gloriile fac asta. Si chiar si noi. Alta asemanare. Sau coincidentza. Ce coincidentza. Parca prea toate seamana cu noi. Sau invers. E ca in matematici, daca a implica b, si b implica a, atunci a e echivalent cu b. Sintem echivalentzi, cred, pentru ca implicarile sint autentice in ambele sensuri. Sau pot fi, hahaha. Ca, na, matematicile se refera la ceva fix ideal, pe cind intre noi si lumi sint legaturi subiective. Si asta ne vine doar de la noi. Pentru ca lumile sint constructzii ale noastre, absolutizate, idealizate, simplificate, pentru a satisface o esentza de cunoastere. O cunoastere care sa ne satisfaca, asa cum trebuie sa satisfaca si adevarul. Un adevar pe care noi il putem percepe. Daca am fi o specie ultra-hiper-superioara, poate am percepe altceva. Cine stie. Dar acel ceva va considera si cunoasterea noastra. Pentru ca, in ce am descoperit exista o universalitate. Exista niste legi reale, obiective, gasite de niste mintzi absolut geniale. Legi, care au dus la unele idei ca, asa cum exista, asa exista un fel de minte universala, care a creat totul folosit fizici si matematici, pe care noi am putut sa le intzelegem. Bun. Mai exista si legi ale micro-cosmosului pe care nu le intzelegem, inca. Si asta ne pune pe ginduri. Ca, poate, nu sintem asa de desteptzi pe cit ne credem. Si poate, faptul ca am descoperit unele legi ale fizicii, e un noroc. Un noroc al naivului, care a facut niste pasi, in cunoastere. Si, care, ca sa descopere legile ramase, mai are enorm de mult de cautat. Aici orice e posibil. Absolut orice. Avem de strabatut multe lumi pina sa ne completam golurile enorme din cunoastere. Toate au nevoie de timp. Noi sintem deschisi, si entuziasti.

Perenul instabil

 Lumea e un amestec de atitea lumi. Care mai colorate, care mai profunde. Care mai atente, care mai detashate. Care mai cu sens, care mai eliberate de orice constringeri. Care mai departate, care mai apropiate de un suflet posibil. Care mai trecute, sau care mai aduse dintr-un posibil viitor. Cu tot cu ce sintem. Oameni. Fiintze cu suflete. Care exista acum. Si care arata asa cum arata. Acum. Care n-au fost acum 100 de ani. Si, care, nu vor mai fi peste 100 de ani. Ce trist, hahaha. PEntru ca totul e in acest acum, care ne e o legatura cu ceilaltzi. E o minune viatza asta a noastra, de acum, nu? Raminem umbre, daca am lasat semne recognoscibile, cumva, prin ce lasam in urma. Unii scriu cartzi, care sint momente ale timpului. Nu stiu. Ramine ce e memorabil. Adica ce e reprezentativ pentru ce e acum. Restul e complet uitat. Pentru ca. Mie imi repugna sa scriu ceva ce ar fi e reprezentativ. Nu ma reprezinta. Sint un om cu un stil al meu, fix, care spune in acest fel ce e. Chit ca ceva. Ce ramine dupa noi e ce a fost profund autentic, ca o oglinda a timpului asta. Si nu ce am fost noi, ca oameni. Asta e sigur. Pentru ca noi sintem ce au fost atitia de dinainte. Nu avem ceva ce sa ne faca diferitzi. Sintem la fel de trecatori ca atitia de dinainte. Si asta e un adevar pe-ren. Sta-bil ca lumea, in instabilitatea ei.

Generatzii

 Te mai gindesti la ce ai fost. Si la ce poti, usor, deveni. Ca sa fie, ca o fiintza in lumea dimprejur. Ca un om, cu ce cite are, defecte, sau calitatzi. Care e viu, in vremea asta. Si, care, trist, nu va mai fi dupa, sa zicem 100 de ani. Un om, un suflet, o conshtiintza de acum. Acum. In fix momentul asta. Real. In lumea asta. De fix acum. Nu de acum 100 de ani. Si nu de peste 100 de ani. De un acum, aici, care traieste, si vede, si spune. Viitorul e un ideal de neatins. Nu vom sti niciodata ce va fi. Nu stim, de fapt, nimic. Nici macar din ce este. Doar ne imaginam asta. Plutim. Divagam. Credem. Avem imagini induse, dupa care ne cautam conformisme. Traim la intimplare. Gindim ceva ce ne e aratat. Simtzim ce ne aratat. Sintem fiintze clisheu, care se cred libere. Intr-un timp atit de scurt. Sigur, ar fi putut fi altfel. Desi, nu se stie. Pentru ca noi, cu ce sintem, nu am fi putut determina un altfel de destin. Ne-am conformat cu ce ni s-a oferit. Am trait un maxim, dupa cit ne-a dus mintea. Am acumulat fericiri, si dureri, dupa propria fiintza. Am dat vina pe ceva, am adulat altceva, si ne-am dus pe un drum al propriilor cautari. Am explorat. Conshtientzi ca, hei, avem asa un timp scurt de a ne bucura de micile realizari. Si ca, hei, poate, putem lasa ceva in urma, celorlaltzi. Altor generatzii. Care sa faca mai mult. Si sa se bucure, si ei, de propria lor scurta viatza. Vezi, lumea e un continuu de generatzii, care merg pe un drum propriu. Si, care, ne seamana. Asa cum noi semanam celor de dinainte.

Noi

 Lumile vin, si se duc, ca sa revina, transformate. Ne sint alaturi, cind ne pasa de ele, si le aducem suficient de aproape, cit sa conversam cu ele. Ne sint la fel cum ne sint fiintzele iubite. Ca atunci cind avem o cina romantica, si ne spunem dulcegarii. Sau ca atunci cind stam la un pahar de vorba, si ne mai impartasim filosofii de viatza. Sau ca atunci cind ne certam urit, ne aruncam vorbe nestiute, si ne aflam pe o limita a relatziei. Pentru ca asa ne-a adus timpul, in momente care pot fi limite ale unor fiintze la fel de slabe cit sint de puternice, ca sa-si arate ce sint. In momentul asta exact, de acum. Sigur, nu poti murdari o iubire adevarata, orice ai spune. Pentru ca asta e in afara timpului, si al unor fiintze ce au atit de multe, impreuna. Si, care, nu prea mai accepta ceva din monstruozitatea asta a lumii, atit de blamabila. Pentru ca nu e legata de nimic, de ceva ce a fost, si este, inca, intre noi. Dezastrul lor nu e tangibil. Ei au alte reguli de a fi, si de a se transforma. Ei sint altceva. Din alt carnaval al altor deshertaciuni. Ei se vad prin alte feluri de a fi. Nu au trait nimic din ce ar fi trebuit.

Spatziile ne mai sint alaturi. Avem atitea cite am avut. Sau am fi vrut. Sintem intre atitea minuni posibile. Si avem atitea in noi. Ca sa ne ajute. Unele patetice, si unele posibile. Sau multe patetice, uneori posibile. Ca sa ne ajute sa fim ce ne imaginam. Cind stam singuri, pe acea margine de lume, care ne arate peisajele meritate. Stii, noi aducem ceva ce ne seamana, imprejur, tot timpul. Ne inconjuram de ce credem. Si ne ascultam propriile armonii, care ne ramin, cumva, prietene. Sintem fiintzele propriilor conformisme. Care, hei, mai privesc spre alte conformisme, pentru oarece certificari, hahaha. In timp ce ne aducem generozitatzile imprejur, ca sa ne putem mai usor privi in oglinzile celorlaltzi. Si sa ne para atit de bine ca sintem in acelasi impreuna. In care ne, cumva, topim fiintzele in alte fiintze, pentru un ceva ce, cumva, poate deveni. Am momente cind n-am habar cine esti, asa cum si tu nu ma mai poti recunoaste, cind ma mai ambalez pe unele teme. E firesc. Sintem ce sintem.

Uri si iubiri

 Succesul tau e dat de successul iubirilor tale. Daca ele functzioneaza, poti sa spui ca ai acolo, dat, un motiv autentic de fericire. Altfel, trebuie sa-ti iesi din tine, si sa cautzi altfel de iubiri, sau, macar, indreptate spre alte zone. Pare comic, sau ridicol, dar asta e cu viatza asta, ca incerci sa te adaptezi. Sint anumite lucruri, sau relatzii cu unii, care nu functzioneaza. Si daca nu merge de la inceput, nu merge niciodata. Pentru ca oamenii, sau lucrurile, nu se schimba. Am experimentat asta, oho. Dar e o lectzie buna. Desi te doare ca dracu'. Pentru ca e aproape inimaginabil, desi e real. Mi s-au prabushit o gramada de iluzii de astea. La inceput nu am intzeles de ce, pentru ca mi se parea complet absurd. E din cauza felului de a gindi, si a simtzi a oamenilor. Nu greseam eu, ci era contextul anapoda. Eram, cum spune englezul, in the wrong place, at the wrong time. Si contextul asta s-a continuat. A-gain, and a-gain. Intr-o nerusinare cosmica, hahaha. Si asta a fost. Dar e, dupa mine, atiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiit de nedrept, ca n-am cuvinte. Si e sec, si stupid. Ca mi se parea ca, asa timpenii nu ar putea fi niciodata acceptate de absolut nimeni. Doar ca, uite, realitatea m-a contrazis, de m-a naucit. Eu, sincer, nici acuma nu cred ca lumea ar putea, cum se spune, pune botul la aiureli atit de incredibile. Si, iar, se intimpla in tot felul de feluri. De asta am zis ca e mai bine sa iau distantza, si sa-mi revin. E, totusi, prea mult, si eu am prea multe de facut, hahaha. E sanatos sa te concentrezi pe proiecte, ca sa iti recapetzi sensul pierdut prin zone obscure. Si sa stai acolo, suspendat, dar conectat pe lucrurile tale, din lumile cu valorile tale. Nu e prea mult, mai ales ca, oricum, nimanui nu-i pasa, si tu esti multumit in varianta asta. Dar e, totusi, ciudat, cum de lumea neaga niste valori. Si asta poate pentru ca, ori nu le stie, ori nu le inzelege. Desi totul e atit de simplu. Probabil unii cauta sa se regaseasca in tot felul de mizerii. Din pura placere, ca poate atit ii duce mintea, sau ca o razbunare la ce li s-a intimplat. Pentru ca atit ii duce mintea. Si si-au indrumat propriile iubiri spre uri.

Fiintza din context

 Lumea e ciudata, dupa legile unui bun simtz elementar. Pentru ca sint valori acumulate in timp, dar care sint depashite de un context foarte complicat, de acum. Oamenii contesta un trecut fixat in anumite reguli. E firesc, cumva. Pentru ca asa sint generatziile care vin. Ei vor o alta lume, mai valabila, si mai flexibila. Asa cum am vrut si eu, si noi totzi, la timpul nostru. Dar nu oricum, totusi. Cauta, tu, ca tinar, de orice virsta, sa depasesti un rigid propunind altceva, care sa fie mai valabil in autenticitatea lui proprie. Asta e al naibii de greu, pentru ca mintea ta e o minte de om, nu o inteligentza artificiala. Tu nu potzi jongla cu tot, pentru ca ai in minte acele repere formate in limitele capacitatzii tale. Sigur, aici putem pune in balantza valorile mari, care au in ele o generalitate care cam garanteaza valabilitatea unor spuneri. Si generalitatea asta da o trecere pe deasupra multor lucruri concrete, pentru ca are in ea enorm de multe cazuri particulare, pe care le inglobeaza. O lume proasta te judeca dupa criterii infecte, si da judecatzi de valoare infecte, pentru ca atit poate. Si cauta sa te "lucreze" pe detalii, unele la care chiar nu te gindesti, pentru ca sint absolut micronice. Si vitejii aia isi fac o mindrie ca te-au combatut, hahaha. Sigur, veninul lor poate actziona local, si infecta, dar asta e pe 0.0000000000000000000000000000000000001% din tot teritoriul tau. Ce ii face puternici e asocierea cu altzi infectzi, care le da importantza prin numar. E uimitor cum anumite prosteli si rautatzi pot constitui criterii de asociere. E ca in filme. Un scop monstruos le da o determinare. Na, sint insule de absurd care covietzuiesc in contextul asta al unui fel de normal general acceptat. E un bilci general, pina la urma, si lumea e amestecata. Sintem la inceputurile civilizatziei, oricit am crede altceva.

Noi, si ceilaltzi

Foarte rar citesc ce scriu pe blog. E si din frica, sa nu mai vad niste naivitatzi, sau ciudatzenii care mi-au trecut prin cap, in trecut. N-am curaj sa ma confrunt cu eul meu de atunci, hahaha. Glumesc, stiu ca am greseli pe care nu vreau sa le admit, ca-s perfectzionist, si perfectibil, si trebuia sa fi scris mai bine. Dar acele lucruri sint bune ca exprima si stari, dar si situatzii diverse. Cind le citesc imi aduc aminte de mediul de atunci, si faptul ca erau atit de multe rele de contracarat cu iluzii pe un fond de o uriasa tristetze. Bine, asa eram, asa am actionat, asa am gindit, asa am spus; si toate au fost etape de invatzare, borne-reper pe un drum al vietzii. Inveti din greseli, si greselile sint trepte. Pentru ca esti singur, si ai imprejur nenumarate iluzii, construite de mediu, sau de tine. Ca sa ajungi la adevar iti trebuie un numar considerabil de greseli, hahaha, de care sa treci revazind in liniste filmul, si gindind la rece. Sigur, poti invatza enorm si din greselile altora, pe care le vezi peste tot, la oameni, sau in cartzi, filme, etc. E bine sa ai incredere in ceva cert, sau certificat de mai multzi, pentru ca acel material e deja analizat bine. Dar in 1,2, 3 oameni e greu sa ai incredere, inafara de cei care fac asta oficial. La scoala profesorul e profesionist, si iti da valori verificate. Si mai sint situatzii cind ai de-a face cu profesionisti. Dar amatorii sint ultra-inselatori. Plus ca unii au interese diverse. Si poti face usor treceri rai-iad, cind substitui un cunoscator cu un bou primitiv, dar, care, e intr-o anume situatzie de viatza in care ai nevoie, sa zicem, de exprimarea lui. Care situatzie se, oho, intimpla relativ des. Pentru ca tu, in acea situatzie ai nevoie urgenta de o solutzie, sau macar o iesire, si iti trebuie un sfat. Io as recomanda sa ascultzi ce spun unii, sau altzii, dar asta asa ca idee, si sa analizazei singur. Pui tu tot in balantza si vezi ce iti spune bunul tau simtz, intuitzia, etc. Poti sa-ti spui, bai, trebuie sa iau o decizie intzeleapta, ca sa nu-mi fie rushine de mine. Asta cind esti ultra-intzelegator cu tine, hahaha, si na, stii ca te iertzi pentru greseli. Asta face dificila treaba, dar, cu putzina severitate fatza de acel om intzelegator cu tine, care esti, reusesti, cumva. Si na, te mai gindesti ca anume decizii mai gresite se mai intimpla, nu e sfirsitul lumii. Si viata merge inainte. In fine, e complicat pentru ca nu e ceva garantat valabil, ca in stiintze. Traim intr-o lume in care sintem inconjuratzi de greseli ale altora, sau de adevaruri ale altora, sau de impulsivitatzi ale altora, care pot avea un rol relativ mare, sau mic. Si mediul asta format din ceilaltzi poate fi benefic, sau nociv. Iar tu, trebuie sa i te adaptezi mediului, pentru ca nu ai de ales. Sint discutzii infinite, din infinite puncte de vedere la anumite situatzii concrete. Eu am avut multe nefericiri determinate de exterior. Si am cam ajuns la concluzia ca, pina la urma, eu, pentru mine mai bine fac ce imi e conform cu ce gindesc, si simt. Si e mai bine sa las lor ce e al lor. Pentru ca e mai buna o delimitare clara. Eu sint eu, aici, si ei sint ei, acolo. Fara sa fiu ego-centrist idiot. E o metoda de supravietzuire, si evolutzie. Sint un om, intr-o lume, si imi trebuie un bine, ca sa fiu, si sa pot construi un alt bine. E ca in fizica, o actziune e urmata de o reactziune. Am pornit discutzia asta pentru ca am observat ca din afara vine enorm de mult rau, sub toate formele. Oamenii sar pe tine. In schimb, daca te raportezi la profesionisti, e cam cu totul altceva, pentru ca profesionistul, din orice domeniu, ramine dedicat acelui scop al profesiunii. Si te indruma bine. E mult de spus, pentru ca sint multe situatzii. PS Mai exista de luat in considerare unele intuitzii ale unor oameni care iti pot dori binele, dar care nu se pricep, dar asta e riscant, din simplul fapt ca nu stiu. Cei care stiu au, intotdeauna, o posibila solutzie. PPS Am zis asta pentru ca am trecut prin multe episoade atroce in viatza, si pentru ca mai uit cum azi prostia si rautatea fac ravagii.

Determinari

 Cred ca avem in singe (data de evolutzia in stilul ala de societate, stil care s-a translatat si in stilul asta de societate, cred) un fel de dorintza apriga sa o facem pe interesantzii. Sa ne dam mari cu ce avem acumulat in cap. Sa ne pretindem ceva ce ne imaginam ca sintem. Si exprimam asta activ, metodic, cu o proprie dorintza entuziasta de a ne depasi conditzia. Asta e un fel de sindrom al prostului care se crede actor  ultim, al unei drame/ tragedii ultime. Probabil e asa pentru ca sintem ultra-conshtientzi ca socialul nu are valori cu care sa ne compare. Si atunci dansam pe mese, behaim in microfoane, sau ne elucu-bram pe social media. Suna sinistru, si jignitor, poate, dar asta e adevarul. In Hyde Park, in Londra (parca) e un loc dotat cu o cutie/lada, unde oricine poate sa urce pe scena lumii, cea imaginata, si sa bata cimpii pe orice tema. Sa zica absolut orice, despre orice, chestii legale, evident, ca altfel, na. La noi, toata tzarisoara e la nivelul asta, de urcat pe un scaun, sau o masa, si spus, cite-n luna si in ste-le, la liber, fara absolut nicio filtrare valorica. Toti se cred genii neintze-lese, care vor dom'le sa isi dea drumul la idei. Idei pe care nu le au, hahaha, dar, care, hei exista in context, si care nu-s asa usor de recep-tat. Sint ironic, evi-dent. Lumea nu are vocabular, logica elementara. Pina la a avea idei e, oho, cale lunga. Bun, si lipsa asta de idei pentru 1,2...n persoane e locala, pentru ca le priveste pe cele 1,2...n persoane. Dar, daca n cuprinde deja o majoritate, poate deveni o problema. Pentru ca cele n persoane domina numeric. Si poti tu sa ai valorile universale ale lumii, daca ele nu au ecou social, e ca si cum respectivii ar fi niste rebeli ne-adaptatzi social la lumea "reala" (care e mai usor definita de brutalitate, si primitivism). Iar la noi, o democratzie tinara, luata de la zero intr-un post-comunism barbar, e dominanta asa o tendintza. Nu avem valori, si totul e, inca, pe baze de comuna primitiva. La noi domina masculii alfa, cei tari, si grobieni, care inspira teama fortzei. Si ei cauta sa-si faca un joc al speciei, asa ca in jungla. Iar lumea noastra prezenta se supune acestor reguli, inca. Asta desi sintem membri NATO, UE, etc. Lumea civilizata ne preseaza sa intram in acel cerc al valorilor, dar asta e, inca, destul de greu de realizat. Pentru ca avem multe de invatzat. Si nivelul de acum e slab spre deloc. Bine civilizatzia are nevoie de timp. Nu poti face totul peste noapte. Poate e nevoie de generatzii noi care sa permita evolutzia. Pentru ca cei vechi sint cam blocatzi in propria timpenie, indusa de acel comunism nociv. Exista acele lumi, despre care am tot vorbit. Care sint sisteme de valori elaborate, si autentice. Si care sint pe domenii, care se intrepatrund, cumva. Dar, care, sint stabile. Sigur, pot parea seci, anoste, si cam fixe. Dar, care sint atent construite, si atent elaborate. Si, care sint exemple pentru a construi variante de lumi de valori in minte. Lumi preluate, care devin in tine lumi proprii, ca sa te ajute sa evoluezi spiritual. Si sa te ajute sa devii. Dar asta cere munca de sclav, efort, cautare, o lupta continua cu cohorte de prostii si mizerii care vin spre tine, continuu, de la ceilaltzi. Te lupti cu un sir infinit de manipulari ingenioase, venite de peste tot. Si te lupti cu jigniri incredibil de tembele, cu insulte, cu aiureli, care te asalteaza de peste tot. Care, uneori te pun pe gindit, daca, nu cumva tu ai gresit, cu ceva, in ratzionamente. Sigur, e ironic tot dansul asta absurd, dar e real. Si e si sanatos, daca e sa fim sinceri, pentru ca iti tine mintea treaza, si iti reface capacitatea combativa. Mai ales ca prostia e infinita, si determinarea unora, la fel.