Am trait intotdeuna intre clipele concentrate ale atitor trecuturi..Constrinsi de legaturile care ni s-au construit imprejur, de ceilalti..De priviri, si idei, si sperante..Obligati sa le dam incredere..Atunci cind simteam ca ne prabuseam pe dinauntru, cu totul..Ce ironie..Trebuia sa construim sperante intre lumile care ne obligau sa le acceptam mizeriile si colapsurile..Sa dam incredere in visuri, acolo, unde nu a existat, niciodata, nimic uman si inaltator..
Stiu, e datoria fiintei sa-si continue propriul drum..Sa se construiasca, sa devina, sa cunoasca..Sa fie prin ea insasi un exemplu..Adica, noi..Prin ce facem..
Hai sa privim imprejur..Ce vedem? Ce dracu mai reusim sa vedem? Ce fel de existente sa ne mai proiectam? Ce sa mai speram ca mai gasim bun, printre atitea ruine morbide? Cum sa credem ca mai gasim bun, ceva orice, intre atitea amagiri si forme fara fond? Forme sinistre si monstruoase, parca atent elaborate de viziunile unui Goya, si raspindite statistic si uniform, doar ca sa frineze orice varianta de spirit autentic? Ce anume?
Formele mele de depresie aici si-au gasit originile..Am fost impins sa accept toate mizeriile, fara sa mi se ceara parerea..Obligat sa fiu parte..
Cred ca spiritul are lumea lui..Cred ca el e spirit pentru ca are o capacitate a lui, proprie, de a fi independent..O capacitate de a se detasa de tot, si de a fi liber..Are o fiinta proprie, pe cit de elaborata, pe atit de clara, si incurajatoare..Pentru ca pe el, pe spirit il folosim ca propulsie a fiintei, cind vrem sa zburam spre cerurile largi ale deschiderilor spatiale..
No comments:
Post a Comment