Un eu ascuns

 Notele urca, apoi coboara, ca sa dea un sens al evolutziei. Apoi notele se amesteca, pentru a deveni ceva ce ne trebuie. In tumultul asta al existentzei. Si toate se combina, apoi se transforma in ceva intricat, cit sa ne reprezinte. Si toate devin altceva, si alte feluri de altceva. Ca niste oglinzi, care plane, care curbe, in care sa ne vedem. In care sa ne regasim, cumva. In care sa re-gasim eurile din urmele-umbre din acele trecuturi. Ca sa ne re-vedem in toate cite am fost. Pentru pura intzelegere a prezentului. Muzica ne explica, cumva, un fel de a fi. O stare de fapt a mintzii noastre. Un trecut devenit film. Un tot, in simplitatea lui. Pe note simple; care urca, sau coboara. Sau pe armonii. Nu e nimic in plus, si nimic in minus. E pentru partea profunda din suflet. Care sa ne spuna ceva care sa ne atinga. De acolo. In timp ce noi ne re-traim acea latura ascunsa. Pe care o urlam in toate tacerile. Si pe care o spunem in toate felurile, intre cuvinte, si fraze. In sub-intzelesuri. In ceva ce e atit de vizibil, cit e de ascuns. Pentru ca e din acel eu, care nu s-ar arata niciodata.