Iluzii

 E complicat. Pentru ca noi. Altfel ar fi altfel. Dar noi asta construim. Cu bucatzi din minte, sau din realitate. Cas-tele. Sau lumi. Sau galaxii. Poate chiar universuri. Care sa existe, fiecare, cit pot. Ma gindeam daca e vreo logica in ceva. Daca ce ne imaginam noi ca am intzeles e adevarul. Cred ca nu. Pentru ca noi ne construim in minte o logica dupa ce am selectat, si legat. Simplificind. Ca sa ne dea un sens fiintzei. E posibil. Habar n-am. Si nici nu cred ca chiar conteaza. Pentru ca nu prea ar avea de ce. Si nu ar avea cum. Lumea oricum merge pe un drum propriu, al unor proprii iluzii. Sigur, totul poate fi privit prin diferite lentile colorate. Unele puse si intre noi, si oglinda. Sau intre noi si oglinzile celorlaltzi. Imi aduc aminte ca, atunci cind aveam nevoie de raspunsuri nu am primit nimic. Poate doar unele minciuni prelucrate, si amestecate cu unele adevaruri. Ca sa para ceva, si sa construiasca iluzia. De care eram toti constientzi. Apoi, ma mai gindesc, ca si eu mi-am fabricat iluzii, singur. Atunci cind adevarul lipsea, si era un loc gol, intre mine, si lume. O lume a celorlaltzi, care pretindea vocal, si, cumva, imbietor, ceva ce raminea in aer continuu. Ca un abur, la inceput, apoi ca o ceatza care ascundea liniile formelor realitatzilor. Bine, sint iluzii de un miliard de feluri. Si sint un miliard de cauze pentru care ele apar. Sint bune, uneori, cind vrei sa evadezi dintr-o realitate sinistra. Sinistra cit sa nu mai vrei sa stii ca a existat.