Tu

 Ai un timp, in spatziul asta. Esti un eu, care se arata, cumva, in felul lui, propriu. Aici. Nu in vreun dincolo. Ai ce ai. Spui ce crezi ca poti spune. Pentru o proprie glorie. Iti expui fiintza care crezi ca poate deveni. Pentru o aceeasi glorie. Care sa fie un posibil reper al acelei glorii. Una in care sa iti regasesti fiintzele pierdute. Care sa vina spre tine, si sa te faca sa iti revii. Ca sa refaca ceva ce a fost stricat, mai demult, in tine, cind lucrurile s-au darimat atit de socant.

Lumile au limitele lor. Tu ai limitele tale. Sint multe limite, peste tot. Care se pot fixa. Sau care pot fi depasite, cu pasi. Peste care poti trece, in felul tau, atit de propriu. Privind spre ceva promis, cindva, mai demult. Ca intr-un firesc, identic cu lumile pe care le luai cu tine intr-o inspiratzie-expiratzie a  unui tot care te inconjura. Cu toate detaliile pe care nu ti le puteai explica. Si, care, existau, in felul lor, propriu. Acolo, in acel spatziu atit de limitat. La care puteai sa privesti atit de normal. Tu, simplu. Cu tot ce venea din tine. Cu tot ce credeai ca ai, si te putea defini. In ce chiar erai. Fara sa exagerezi. Tu, in tine.