Noi

 Lumile vin, si se duc, ca sa revina, transformate. Ne sint alaturi, cind ne pasa de ele, si le aducem suficient de aproape, cit sa conversam cu ele. Ne sint la fel cum ne sint fiintzele iubite. Ca atunci cind avem o cina romantica, si ne spunem dulcegarii. Sau ca atunci cind stam la un pahar de vorba, si ne mai impartasim filosofii de viatza. Sau ca atunci cind ne certam urit, ne aruncam vorbe nestiute, si ne aflam pe o limita a relatziei. Pentru ca asa ne-a adus timpul, in momente care pot fi limite ale unor fiintze la fel de slabe cit sint de puternice, ca sa-si arate ce sint. In momentul asta exact, de acum. Sigur, nu poti murdari o iubire adevarata, orice ai spune. Pentru ca asta e in afara timpului, si al unor fiintze ce au atit de multe, impreuna. Si, care, nu prea mai accepta ceva din monstruozitatea asta a lumii, atit de blamabila. Pentru ca nu e legata de nimic, de ceva ce a fost, si este, inca, intre noi. Dezastrul lor nu e tangibil. Ei au alte reguli de a fi, si de a se transforma. Ei sint altceva. Din alt carnaval al altor deshertaciuni. Ei se vad prin alte feluri de a fi. Nu au trait nimic din ce ar fi trebuit.

Spatziile ne mai sint alaturi. Avem atitea cite am avut. Sau am fi vrut. Sintem intre atitea minuni posibile. Si avem atitea in noi. Ca sa ne ajute. Unele patetice, si unele posibile. Sau multe patetice, uneori posibile. Ca sa ne ajute sa fim ce ne imaginam. Cind stam singuri, pe acea margine de lume, care ne arate peisajele meritate. Stii, noi aducem ceva ce ne seamana, imprejur, tot timpul. Ne inconjuram de ce credem. Si ne ascultam propriile armonii, care ne ramin, cumva, prietene. Sintem fiintzele propriilor conformisme. Care, hei, mai privesc spre alte conformisme, pentru oarece certificari, hahaha. In timp ce ne aducem generozitatzile imprejur, ca sa ne putem mai usor privi in oglinzile celorlaltzi. Si sa ne para atit de bine ca sintem in acelasi impreuna. In care ne, cumva, topim fiintzele in alte fiintze, pentru un ceva ce, cumva, poate deveni. Am momente cind n-am habar cine esti, asa cum si tu nu ma mai poti recunoaste, cind ma mai ambalez pe unele teme. E firesc. Sintem ce sintem.