Promis

 Perfectul e frumos. E o intentzie, o atitudine, o dorintza. Un ideal. Un scop. Ca sa fie acolo, sus, si, la care sa ne raportam. Ca un reper, de cautat de atins. Spre care sa aspiram, pe care sa-l cautam cu disperare, ca sa ne dea sens. Desi e imposibil. Daca e e de neatins, in mintea noastra. Pentru ca il putem avea, asa cum putem avea alte idealuri mai apropiate, care sa fie trepte, de urcat. Ca sa ajungem in acel acolo. Bine, toate sint visuri bune, care sa ne ajute. Mici, uneori. Visuri pe care le cautam, sa ne ajute, prin acele mici reusite, cautarile. Un pas inainte e un infinit cistigat. Si o metoda de a invinge. Un infinit mic, intr-o lupta cu un infinit mare. Reusit cu metodele proprii. Ale fiintzei celei care sintem, intr-un aici, relativ, intr-un timp scurt al unei existentze. Sigur. Un eu, singur, printre alte euri. O varianta deschisa, printre altele.

Uneori credem ca exista ceva ce poate fi atins. Si cautam sa gasim drumurile, pentru asta. Ne lasam surprinsi, si muncim intens. Plutim printre toate iluziile posibile. Vedem ceva, apoi vedem altceva. Avem variante care ne duc spre cevauri imposibile. Ca sa ne revenim. La ceva ce ne apartzine, pentru ca e din noi, si ne e e identic. Linistea e un raspuns la toate intrebarile. Ca sa putem merge spre acel inainte, promis.