Curente

 Lumile au laturi. Ca niste margini. Care separa fiintza lor, de alte fiintze. Ale altor lumi. Au limite. Asa ca noi. Sintem ce sintem, pentru ca existam intre propriile laturi. Relative, ale noastre, pentru ca noi sintem atit de relativi. Lumile ne separa, de tot. Laturile lor pot fi infinite. Pentru ca ele au alt rang. Iar noi, altul. Noi nu ne putem compara, vreodata, cu ceva. Si nu cu lumile. Avem alt statut. Sintem cei de doar acel aici, spre acel ceva ce ne pare atit de luminos, si intangibil. Cu acele minime stari de fapt, care, inca aspira.

Stii, tu semeni cu mine atit de mult, cit nu ai curaj sa admitzi, hahaha. Avem o varianta de destin pe marginea asta redusa de spatziu-timp, cit sa ne faca sa mai vedem ce ne e deasupra, printre constelatzii, asa cum sa ne faca sa mai vedem abisurile comune. Nu am avut nimic promis cind ne-am nascut, asa cum nu avem nimic promis pentru vreun viitor posibil. E doar ce am realizat, traind. Si asta ca sa ne fie o marca a vietzii pe care am trait-o. Ne-am nascut prea devreme, si am murit prea curind. Nu am avut timp sa realizam citeva din promisele visuri. A fost totul un film petrecut prin prea ciudate spatzii, si timpuri. Care ne-au fost date, aduse fara sa ne fie cerute. Sau, nu stiu, macar impuse, cu propria acceptare. Desi e impropriu, hahaha. Pentru ca noi, cu noi insine in fatza, avem o determinare, si o reusita promisa, cit sa ne fie data de liberul ar-bitru. Desi, aici, nu stiu, in lumea asta complicata, e greu de stiut, cumva, daca chiar poate fi asa. Pentru ca, din ce vedem, toate ne cam depasesc in tot. Sintem mici victime ale unei apasari universale. Plutim in curente care merg prin spatzii ciudate.