Perenul instabil

 Lumea e un amestec de atitea lumi. Care mai colorate, care mai profunde. Care mai atente, care mai detashate. Care mai cu sens, care mai eliberate de orice constringeri. Care mai departate, care mai apropiate de un suflet posibil. Care mai trecute, sau care mai aduse dintr-un posibil viitor. Cu tot cu ce sintem. Oameni. Fiintze cu suflete. Care exista acum. Si care arata asa cum arata. Acum. Care n-au fost acum 100 de ani. Si, care, nu vor mai fi peste 100 de ani. Ce trist, hahaha. PEntru ca totul e in acest acum, care ne e o legatura cu ceilaltzi. E o minune viatza asta a noastra, de acum, nu? Raminem umbre, daca am lasat semne recognoscibile, cumva, prin ce lasam in urma. Unii scriu cartzi, care sint momente ale timpului. Nu stiu. Ramine ce e memorabil. Adica ce e reprezentativ pentru ce e acum. Restul e complet uitat. Pentru ca. Mie imi repugna sa scriu ceva ce ar fi e reprezentativ. Nu ma reprezinta. Sint un om cu un stil al meu, fix, care spune in acest fel ce e. Chit ca ceva. Ce ramine dupa noi e ce a fost profund autentic, ca o oglinda a timpului asta. Si nu ce am fost noi, ca oameni. Asta e sigur. Pentru ca noi sintem ce au fost atitia de dinainte. Nu avem ceva ce sa ne faca diferitzi. Sintem la fel de trecatori ca atitia de dinainte. Si asta e un adevar pe-ren. Sta-bil ca lumea, in instabilitatea ei.