Infinitul ne vorbeste in felul lui. Si noi il ascultam in felul nostru. E o complicitate intre fizic, si metafizic. Sintem observatori ai lumilor. Ai lumilor care aspira spre infinit. Si care stiu ca au un timp limitat sa se poata desfasura. Sintem umbre proiectate pe un perete. Umbre trecatoare pe un perete etern. Umbre de fiintze care isi promit sa faca ce pot, ca sa-si poata depasi conditzia. Umbre ale oricui, care seamana bine cu fiintzele ce le genereaza.
Ieri am stiut ca viatza mea va putea deveni asa cum mi-am imaginat. Si azi ma mai uit la acel ieri. Ca sa incerc sa-l intzeleg. Pentru ca azi e altfel. Nu se compara cu ceva ce ar fi putut fi in mintea mea. Eu am trecut prin ceva ce a diferit de ce mi-as fi imaginat. Si sint un altfel de altul. Unul mai ciudat, cumva, si mai deschis spre alte ciudate posibilitatzi. Pentru ca viatza te intimpina cu ciudatzenii.
Imi tot promit sa devin un cineva mai bun, care sa stie sa evite problemele, si sa pluteasca printre promisiuni. Care au fost la acelasi nivel al celorlalte realitatzi. Dar, care, au, cind cazut, cind urcat pe variate nivele. Si, care, m-au tras dupa ele. LE-am urmat cu ceva ce credeam ca ma va detrmina. Visul acela al depasirii orice, si a merge pe acel drum al meu propriu, si luminos. Spre stelele mai demult promise. Care trimiteau raze spectrale cu frecventze capabile sa ma aduca spre acel mine insumi, care stralucea in luminile noptzilor, si se putea vedea in culori, in toate oglinzile imaginate.
No comments:
Post a Comment