Drumul fiintei

Infinitul ne priveste din umbra..Are aceiasi ochi infiniti cu care construieste priviri raze, la fel de infinite.. Infinitul, constiinta care ne urmareste traiectoriile noastre finite..Lumea de dincolo, si mai ales, de deasupra.. Infinitul limita a tuturor finiturilor noastre imaginabile..
El e o fiinta sferica, si care ne poate privi de oriunde..Si, poate ca intelege chiar tot, mai mult decit Dumnezeul conceput de teoretic de noi..Pentru ca el, infinitul e mai mult decit am putea noi reprezenta..
Vezi, pe Dumnezeu, cel teoretic, l-am imaginat ca o constiinta-fiinta care ne seamana, care se afla oriunde, si care intelege, si ne decide destinele, asa, cu de la el putere..Acuma sincer, nu vreau sa demolez mituri, dar Dumnezeul asta e construit de unii din noi, si de institutia numita biserica, ca sa ne apere sufletele, si ca sa aduca bani multi unor smecheri..El nu exista..E o pura inchipuire..Un prilej de a ne imagina ceva, de a ne pune speranta in ceva, atunci cind vedem cum toate ni se darima in lumea reala..Stiu ca e greu de acceptat, dar asta e adevarul..Nu trebuie sa ne facem iluzii..A, sau daca chiar vrem sa cautam adevarurile pure, atunci na, totul e relativ..Si totul e praf de stele..Real e doar ce avem, concret..
Imi pare rau mie, asa ca om, ca nu mi-am gasit o femeie cu care sa fiu impreuna, la bune, si rele..Asta da, regret ca nu am avut norocul sa mi se intimple..Poate ca asta e destinul meu, pentru ca sint asa, si gindesc asa..
Si cu lumea asta, in ansamblu e perfect la fel..Destinul ii depinde de cum gindeste, si cum e..Sintem fiinte captive intre ceilalti..Care, si ei, la rindul lor, sint constrinsi de aceleasi reguli acoperitoare sociale.. Si ne cautam si noi, perfect la fel de cum se cauta si ceilalti, care ne seamana..
Infinitul ne priveste, din umbra..Uneori ne zimbeste, alteori ne pedepseste..De multe ori ma gindeam, asa, in mintea mea, ca exista un tip, tinar, care, ca un fel de sef suprem al destinelor, le stie pe toate..Si, pe care, il intreb de multe ori, sincer, ce mi se va intimpla de acum incolo..Si el, pare ca nu poate sa-mi raspunda direct, niciodata, dar care are un zimbet disimulat, cumva..Ca si cind mi-ar sugera, cumva, ca chiar va fi bine, dar asta depinde si de mine..Si-l inteleg..Apoi caut sa ma inteleg si pe mine, cel prins in plasa atitor destine, dupa care imi doresc sa uit, si sa incerc sa privesc inainte..Pentru ca inainte e drumul..Si al meu, si al celorlalti care mi l-ar putea determina..
Cred ca e o armonie universala, a spatiilor..In care toti ne amestecam firele destinelor, si ne cautam traiectoriile..E un drum pe care il anticipam, sau il credem, sau consideram posibil..Ca o varianta de a fi proprie..Drumul unic pe care il vom strabate doar noi, reusind, sau esuind, dar care ne propriu apartine.. Si drumul asta construit asa, e, efectiv, ce doar noi insine il construim crezind, si luptind, ca dintotdeauna.. Pentru ca e drumul absolut al propriei determinari, si al propriei vieti..