O ea pentru un eu

Cind pleci in viata nu stii nimic. Nici despre tine, nici despre ceilalti, si nici ce sa faci cind se vor intimpla lucruri pe care nu le banuiesti. Tu doar pornesti cu acel curaj al naivitatii si inocentzei, si incepi sa alergi, sa te zbati, sa intri cu toate energiile tale in aventura asta care te intriga si te incita. Apoi incepi sa acumulezi experientza, si incepi sa in veti ce sa faci, cum  sa reactionezi la atitea. Ce face interesant jocul asta e infinitatea de intimplari noi care iti pun mintea la lucru. Apoi afli ca te poti asocia cu prieteni, sau iubite, pe care ii cauti din oamenii pe care ii intilnesti. Te expui cu sinceritate, crezind ca asa trebuie sa faci, pentru ca asa simti, si asa simt si ei. Dar oamenii sint schimbatori, si, dupa un numar de esecuri realizezi ca e mai bine singur. Desi cu un ajutor ar fi fost ideal. Dar inveti sa te protejezi, si continui asa, pentru ca pare mai simplu. Dupa un timp, insa, imbatrinesti, si obosesti. Nu mai ai curajul tineretzii, pentru ca esti marcat de suma bunelor si relelor adunate algebric. Adica bunele cu plus, si relele cu minus. Si rezultatul e cam dezamagitor. Apoi incepi sa crezi ca o iubita te poate salva cu partea aceea a sufletului care ti-a ramas foarte vulnerabila. Dar e greu sa o gasesti, pentru ca e greu sa te mai conectezi mental, cu cineva care a luat-o pe drumul ei, asa cum am facut si eu. Afectiv e foarte posibil sa gasesti, dar te gindesti daca e suficient, daca asta nu va fi locul de unde incep sa se propage neintelegerile. Mai ales ca legatura mentala e fragila. Si, totusi, te gindesti ca exista pe lume atitea cupluri. Ei cum reusesc? Cresc si se maturizeaza impreuna, isi fac amintiri comune? Sau poate nu au asteptari prea mari unul de la altul de la inceput, cine stie. Eu am devenit deja prea pretentios, trebuie sa mai cedez, pentru ca asa pot spera ca ceva bun se va intimpla. Sa nu fie prea tirziu, totusi, ca de schimbat la virsta mea nu mai pot. In fine. Plus ca si ea e la fel, nici ea nu se va schimba mai mult ca sigur, chiar daca e femeie, si e mai flexibila la suflet, si mai generoasa, si mai putin orgolioasa. Si ce frumos e sa fii impreuna, macar ca starile de spirit pot fi in opozitie, si, cind unul e in cadere, celalalt poate sa-l prinda din aer, si sa-l tina strins , pina isi revine..Pentru ca ceilalti nu te prind, ci te lasa sa cazi, ca sa poata rinji satisfacuti de asa un show. In fine. Trebuie sa-mi propun mai hotarit ca niciodata sa o gasesc, si sa fiu mai dur cu mine, si cu ceilalti. Azi ma plimb prin toata nava, si ma gindesc la tot felul de strategii. O sa-mi iau si un vis, si o sa interactionez mai profund cu personajele din bus, sa vad ele cum gindesc. Sau, na, cum au gindit programatorii, ca au folosit si ei niste date statistice, si citeva biblioteci de psihologie. Mai trebuie si noroc, dar si sa ma mobilizez, si sa fac ce nu am reusit pina acum.

Ecoul de cuvinte

Turn everything down. Rest all. It is our time. E bine, ca s-au linistit toate nebuniile. Am ramas doar noi, cu noi. I can't make you love if you don't. Esti libera sa nu ma iubesti. Sintem toti liberi sa iubim pe oricine. Sau sa nu..Nu te urasc daca nu ma iubesti. Pentru ca esti libera sa faci ce iti doresti, sau ce crezi ca e mai bine pentru tine. Doar inchide lumina, si opreste vocile din capul meu, care ma tot cearta..Vreau sa fiu doar eu, cu tine. Singuri. Sa ne spunem tot, sa lasam sa curga bucuriile, tristetile, trairile ne-aratate nimanui..Tine-ma in brate, si lasa-ma sa simt ce n-am putut niciodata, in toti anii astia..Sa simt ca nu sint singur, si ca nu-mi e rusine ca sint asa, ca cred, si ca pot sa fiu alaturi de tine..Stiu ca si tu esti asa. Doar ca, din orgoliu, nu vrei sa recunosti. Semanam, vezi? Sintem intr-un joc, unul fara reguli. Punem jos, la cistig sentimente, si trairi de mai demult..Mai bluffam, mai simulam, mai cistigam, mai pierdem, dar jucam in continuare..Tu ce ai mai vazut, sau trait, azi? Poti sa pui pe masa? Si, daca eu cistig, imi povestesti?
Stiu ca nu ma poti iubi dupa citeva cuvinte. Nu vreau asta. Iubirea e complicata. E cu trairi induse de tot felul de iluzii. Si nu sint iluzionist, nu ma pricep sa ascund, si sa arat lucruri, ca sa impresionez. Nu ma pricep la multe. Sint doar asa cum sint. Si tu esti la fel. Stiu deja. Doar ca jucam, fiecare, un rol social, si aratam, ca iluzionistii, ceva, si ascundem altceva. Si speram, cind sintem singuri, ca jocul asta sa fi insemnat ceva, pentru cineva..Acel cineva, care sa vina, si sa ne spuna, in citeva cuvinte ce am vrut sa auzim toti anii astia de singuratate..Citeva cuvinte doar..Pe care le stiam deja..Pentru ca ne reveneau ca un ecou..

Scrisoare catre Mos Craciun

Draga Mosule Craciunule,
Anul asta am fost cel mai cuminte copil din galaxie, asa ca merit sa-mi aduci o masina noua 4x4, o femeie beton, o vila pe malul marii, si bani cit sa nu mai stiu de ei! Am glumit Mosule, nu vreau chiar asa multe, ca nu-s politician, hahaha, vreau doar bani multi, ca ma descurc eu sa-i cheltui. Iar am glumit, nu vreau nici bani asa multi, ca nu vreau sa ma invidieze lumea. Chiar, oare ce vreau eu, de fapt? Pai, nimic altceva decit pe cineva care sa fie cu mine. Suna a clisheu, dar asta chiar vreau, ca am obosit sa fiu singur. Da' sa nu fie pretentioasa, sau cu fitze, fente, si figuri, nu, asa ceva da-le dusmanilor mei, ca sa aiba ei de tras, si sa fie ocupati, si sa ma lase in pace. Eu vreau o tipa draguta, sensibila, placuta, daaaaaar inteligenta, ca sa am ce sa-i spun, si sa ma inteleaga, ca am in cap un miliard de chestii bune, cred eu. Si sa fie buna la scris, sa aiba spirit, si stil, ca sa-i pot dicta o gramada de texte, ca vreau sa incep sa scriu carti multe si interesante. Acuma, intre noi, sa fie si buna gospodina, si buna la pat, ca oameni sintem. Am glumit, la pat nu trebuie sa fie chiar asa de buna, ca, cu asa un talent mi-o fura altii, si ramin iar singur. Daca e inteligenta e super-ultra ce-mi trebuie, ca restul mai invatam si pe traseu, ca nu le stie nimeni pe toate, sa fim seriosi, toti invatam continuu. Bine, acuma mai sint calitati pe care sa zic ca uite, ce bine ar fi daca le-ar avea, dar astea se mai si formeaza, daca exista spirit, adica ratiune, si imaginatie, si rabdare. Cu frumusetea fizica e de discutat, ca si asta e o materie subiectiva, ca exista tipare, si criterii multe, si proportiile fizice incinta doar ochiul, nu si sufletul, pentru ca, daca vrei ceva autentic te uiti la tablouri, sau poze artistice, nu la oameni. Bine, si fizicul conteaza, e adevarat, dar, parca mai important e sa aiba stil, sa fie gratioasa ca o balerina. Glumesc Mosule, ca nu gasesti balerine pe toate drumurile, mai degraba gasesti dansatoare la bara, hahaha. De fapt, daca ma gindesc bine nu vreau sa aiba un miliard de calitati, cit as vrea sa stie sa iubeasca, si sa ma inteleaga. Stiu ca sint dificil, dar, na, cine naiba nu e? Iar cu iubirea treci mai usor peste inconvenientele vietii, nu? Si sa ma iubeasca suficient de mult cit sa ma lase in pace cind n-am chef de nimic, si vreau sa fiu singur, doar eu cu mine. Ca mai am si momente de astea. Ca iubire inseamna sa-l lasi liber pe omul tau, sa se simta linistit, nu sa sari pe el, tot timpul, si sa-i ceri atentie, ca nu e mashina, e om, si are si el momentele lui, nu? Cam atita vreau eu Mosule draga. Unii zic ca nu existi, dar astia is aia circotasi, si care n-au imaginatie suficienta, clar, ca na, mai sint si de astia, dar eu nu ma iau dupa ei. Stiu ca tu esti un dragut, si un vesel, si ai barba si imbracaminte rosie, si esti generos, si aduci cadouri fara sa ceri nimic in schimb. Anul asta nu ma uita, te rog, ca promit sa fiu cuminte si la anul. Si in toti anii, de acum inainte. Multumesc anticipat, si toate bune!
PS Mosule, vreau pe cineva pentru toata viata, nu asa doar pentru sarbatori, ca eu is stabil in amor.

Fragil de lumi

Lumile s-au eliberat de toate trecuturile. Si-au desfasurat aripile si au plecat. Locul a ramas la fel de cald, ca atunci, dar golit de orice traire. Orizonturile s-au stabilizat, si stelele au stralucit la fel. In aer plutea, ca atunci, o mare asteptare.
M-am trezit nauc, ca dupa un vis ciudat. M-am gindit la atitea, si toate mi se amestecau in minte, ca si cind ar fi vrut sa-mi arate ca nimic nu are sens, atita timp cit viata e un vis, si fiintza e trecatoare. Eram pe marginile lumilor, si ma uitam imprejur cautind un reper de care sa imi mai agatz sperantzele. Sufletele parca plecasera si ele, odata cu pasarile calatoare cautatoare de alte orizonturi. Viata trecuse inr-o alta dimensiune. Una a singuratatii absolute, si a durerii, cind totul devine nestiut, si obosit, dupa atitea cautari. Mi-am turnat alcool in paharul meu cel vechi, cu motive stilizate. Mi-am aprins o tigara, si am suflat fumul spre ecranele dreptunghiulare care imi aratau parametrii unor alte lumi. Sint singur, de ce imi trebuie sa stiu despre alte singuratati? Si, de ce toate apar, si dispar, ca si cind ar avea puteri care sa le poata salva? Pe mine de ce nu ma abordeaza cineva care sa imi fie alaturi? De ce trebuie ca, doar eu sa imi caut printre putinele mele resurse ceva, care sa-i salveze pe altii? De ce nu ma cauta pe mine cineva doar ca sa ma salveze? De ce nu imi vorbeste nimeni, in cuvinte simple despre orice, asa, pur si simplu? Ma simt ca si cind as vrea sa fug, si sa uit. Sa zbor, si sa vad, de sus, toate destinele cum se rasucesc imprejurul atitor iluzii. As reincepe numaratoarea inversa oricind, si as fi atit de entuziast la alte, si alte decolari. Nu mai stiu cit e ceasul. A trecut ceva vreme de cind am zburat singur, doar eu cu mine, printre toate stelele. A trecut atita timp de la ultima trecere printre toate cite mi-am promis..Ieri a fost ca o revenire, si miine e ca un vis.. Nu mai promit nimic din ce as fi putut face, mai demult. Pentru ca nu pot sa-mi pun bazele in lumi. E atita fragilitate imprejur..

Atractie

Viata e un sir lung de momente, care incepe din momentul conceptiei, si merge asa, prin nestiut, calcind pe tot felul de drumuri, pina cind se termina. Ne purtam singuri si destul de greu, sau usor, propriul sistem de referintza prin acele picaturi concentrate de timp, pe care unii le-au numit asa cum le-am si spus: momente. Sau clipe. De fapt momentele par sa contina mai multe clipe, totusi. Momentul e segmentul de timp, si clipa e un punct. Matematic pare corect, dar..In realitate un moment e o suma de clipe; finita. Nu contine o infinitate de puncte, cum o face segmentul. Si clipele nu sint puncte fixe, definite cu precizie, pentru ca memoria le aluneca, ba mai sus, ba ma jos pe axa timpului. Ele curg, asa, ca si cind ar fi libere, ca niste picaturi sferice de lichid, in imponderabilitate. In fine, ce mai conteaza. Ele au drumul lor prin minte. Sau prin memorie. Mda, prin memoria cea volatila, ca a computerului. Desi, memoria noastra le pastreaza, doar ca le mai schimba, prin timp, dar le are tot timpul, exista cu noi cit traim. Chiar daca uneori pare ca le uitam, ele revin la suprafatza aduse de vreo senzatie, sau vreo traire mai puternica. In fine. Ploua. Aud cu pica apa pe pamint, incet, fara sa construiasca vreun ritm. Haotic si intimplator, fiecare picatura se izbeste de sol, cu disperare. E gravitatia care le determina destinul. O fortza direct proportionala cu produsul maselor, si invers proportionala cu patratul distan tei dintre centrele de greutate. Toate obiectele fizice din univers se atrag reciproc cu asa o fortza. Nu doar pamintul. El ne trage cel mai tare, dar tot ce ne inconjoara ne atrage. Fizic. Pe mine ma atrag toate femeile de pe planeta. Si eu pe ele, cu aceeasi fortza. Deci sintem atrasi, doar ca foarte slab. Fizic. Psihic, e altceva. Unele persoane ne atrag mai mult, chiar daca sint departe, sau aproape, sau oriunde ar fi. Uneori, chiar daca nu mai sint, ne atrag gindurile lor, ramase scrise, undeva. Sint persoane care ne-ar putea atrage, dar de care nu stim. Poate sint foarte aproape, sau foarte departe. Poate trecem pe linga ele, fara sa le privim..Atractia dintre suflete e o enigma. Un mister. O nedefinibila. Pe linga care aluneca toate incercarile de a o explica. Exista, asta e sigur. Pentru ca o simtim. Ploua. Cad enigme lichide peste tot. Le auzim cum cad. Sint ca picaturile de ploaie. Ploua continuu. A venit iar toamna. O fi toamna aceea. Sau alta. A ratacit drumul spre centru galaxiei. Sau i-a fost prea tare dor de noi. Sau i-a fost mila, ca ne gindim la atractia dintre noi, si ceilalti, si ne-a mai adus aminte de enigme. Cu ploaia. Sau cu picaturile ei.

A-ho!

Compunere: cu uratul de sarbatori. Scena: in cartier. Personaje: toti. Motor, actiune. Acu citiva ani am zis sa iesim cu uratul, ca sa facem bani. Ma lovise subit o dorinta de imbogatire ca citisem top 50 miliardari, si am zis ca sa dau lovitura, sa fac primul milion. Ma visam deja pe un yacht plin cu mincare, bautura, si femei, baaaai, ce fain era, imi facusem in cap deja filmul evenimentelor, cum ma trezesc dimineata, fac doua ture de yacht, sar in apa, inot pina ma plictisesc, pe urma maninc ceva mare si colorat, si beau ceva si mai colorat, si stau la soare, ca e caaaald si gagicile imi fac masaj. Na. Acuma nu e cald, ca e iarna, si yacht nu mai am. Da' o sa, cindva, toata chestia e sa incep sa adun bani. De aia am inceput sa adun trupa de urat, unu' cite unu'. Greu, nene, toti erau dati jos din pat, si nu pareau amatori sa-si miste curu', ca-s sarbatori, si au mincat prea mult, unu a zis ca s-a imbatat, veneau cu scuze de astea de 2 lei, ca la scoala. A trebuit sa-mi bag toata imaginatia in priza, si sa le povestesc ce vroiau sa auda, le promiteam prajituri, sucuri, tigari, bautura, gagici, ca na, cu bani cumperi orice. Parca eram in campania electorala. In fine, i-am adunat, si am plecat sa uram. La primul nene a fost mai greu ca ne-am dat seama ca nu stia niciunul vreun colind, uratura, ceva sa fie acolo, ca nu trebuia sa spui Shakespeare bre, bagai si tu din ce mai auzisesi. Mai jenat parea nenea ala decit noi, dar am scos-o. Ne-a dat mere, covrigi, si cite un pahar de visinata de om. Parca ne-am mai inveselit, ba unii au prins curaj si mi-au zis ca ei vroiau bani nu de mincat, ca de alea aveau si acasa. Le-am zis ca mergem in piata sa le vindem, si ne imbogatim, ca de sarbatori cresc preturile exponential. S-au mai calmat un pic, dar tot incepusera sa bombane si ceilalti, ca ce ba, banu' e banu', de aia s-a inventat ca sa te ajute sa cumperi, nu te duci sa faci troc ca pe vremea lu' dacii si romanii. In fine, le-am zis, ba, care vine cu mine bine, care nu sa moara sarac. Sarac si prost adica, ca nu stie sa foloseasca ce oportunitati are. M-am incurcat la "oportunitati", dar i-am impresionat, ca nu mai auzisera asa ceva. Si, am continuat sa mergem, sa uram, si norocul meu a fost ca am primit dacit bani si bautura. Nu multi, dar era bine ba, ca ne cam imbatasem. Se cam blegisera, unii s-au aruncat in zapada sa doarma, altii cintau, unii vorbeau singuri. Au mai sarit si la bataie, ca si-au amintit nush ce chestii. A trebuit sa le mai dau palme, suturi, sa le bag zapada in chilotzi, dar i-am scos din depresie. La un moment dat unul si-a amintit ca i-a promis ca o colinda pe matush'sa, care era in alt cartier. Am zis hai, ca si asa aveam experienta, ne facusem bine de ris, si nu mai conta. Si am luat-o pe jos spre apartamentul rudelor idiotului. Asta, de beat ce era nu-si mai aducea aminte cum o cheama pe matusha, si nici unde sta, la care altul a zis ca nu conteaza, ca luam busul pina la ea. Altul a zis ca nu mai merge, ca are treaba acasa, si ii e somn oricum, si nu merge cu busul ca n-are bilet, si il cunoaste o tanti ca l-a mai dat jos mai demult, si l-a facut de ris, si el vrea sa-si pastreze reputatia. Fi-v-ar reputatia, baaa mormolocilor, acuma aveti bani, si sinteti smecheri, parca s'teti fotbalisti, falitilor, ca banii sint la mine, si nu va dau nimic daca nu mergem si la rudele maimutoiului. La un moment dat am realizat ca vorbeam singur, ca toti dormeau, care pe unde ii prinsese coma alcoolica. A trebuit sa-i car in spate, cite unul, si sa-i parchez acasa. A doua zi uitasera tot, si daca am vazut asa, am zis ce sa-i mai deranjez, tin banii la mine, si vad eu. Le-am impartit frateste beneficiile, ca sa nu zica ceva, si m-am dus la prima cofetarie. M-am spart in figuri. Am mincat de toti banii. Acasa nu-mi mai era foame. Ai mei se asteptau sa le maninc ce pregatisera, si sa-i laud. Mi s-a facut rau cind am vazut cita mincare aveau. De atunci am zis ca ma fac vegan, ca nu se poate chiar asa, sa omori animale nevinovate, ca sa le maninci, da-o-n pisici. Mai vreau prajituri. Sa vad cum ii conving sa-mi mai dea bani. Sau nu, mai bine merg iar cu uratul. Sa vad daca ii adun iar pe bolovani, ca iar o sa imi faca figuri. Chiar, se ureaza si azi, sau asta era valabil doar ieri?

Impact

Spatiul nostru fizic are 3 dimensiuni: x, y, z. Asa il percepem, si asa il consideram, pentru ca asa ne spune realitatea reala din care si noi sintem parte. Un spatiu cu 2 dimensiuni e planul: x, y. Sagan facea o simulare a vietii unor fiintze care traiesc in plan, pentru ele nu exista z, si atunci, un extraterestru care vine din 3 dimensiuni nu poate comunica cu cei din 2, pentru ca cei din 2 vad doar sectiuni din nava celui din 3, sectiuni ale navei continute in plan. Daca le-ar vorbi, cei din 2 ar auzi, dar nu vor sti niciodata de unde vin sunetele. Facind o analogie, asa si noi cei din 3 dimensiuni, poate vom auzi ce ne spun niste vizitatori din 4 dimensiuni, dar nu vom vedea decit o sectiune a navei lor, o parte mica, si, poate nereprezentativa. Asta se intimpla si cu perceptia unor lucruri inalte, din spirit (cu, sau fara legatura cu religia); vedem doar ce intelegem. Deci spatiul nostru cel 3D e asa, ca in el traim, dar exista spatii cu mai multe dimensiuni, modelate matematic. Cite dimensiuni? Greu de spus. Exista o limita a numarului de dimensiuni ale spatiilor? La fel de greu de spus. Dar timpul, acel concurent major al spatiului sa aiba doar 1 dimensiune, sa fie doar o axa? Nu ar fi mai natural, ca, urmind legea simetriei, sa aiba fix acelasi numar de dimensiuni ca spatiul? Sau mai multe? Aici incepem sa imaginam, si sa construim variante de lumi, dar adevarul poate fi mult mai complicat pentru nivelul nostru de intelegere. Poate timpul are mai multe dimensiuni ca spatiul. Sau nu. In fine. Ma gindesc uneori daca nu cumva spatiul si timpul sint nu asociate ca in stiinta, ci inamice. Si se bat, ca sa isi cucereasca fiecare cit mai mult teritoriu. Se ciocnesc tot timpul, si, din impacturile lor rezulta lumea asta in care traim. Sau poate asta e doar o reprezentare a noastra, cei obisnuiti sa se lupte, ca sa supravietuiasca. Lupta care are ca simbol impactul. In fine, e mult de spus, pentru ca impactul e peste tot, fie ca ne place, sau nu. Pina si intilnirea vietii tale, omul cu care ai vrea sa traiesti alaturi, e tot un impact. Totul e, ca, vorba filosofului Rocky Balboa, sa te poti ridica de jos de fiecare data cind viata ti-o trage. Asta tine de tine, si de cum iti manageriezi energiile.

Visele visurilor

Visele s-au transformat in visuri..Pentru ca visele au plecat de unde erau, si au lasat un gol, ca sa se transforme in visuri, ca asta era visul lor.Si le-au scos pe visuri afara, si s-au instalat ele, asa, pur si simplu. Si fara rusine, sau vreun alt sentiment de vina. Iar visurile s-au retras, si au tot cautat un alt loc, siiii, ce sa crezi, au gasit locul gol de unde plecasera visele, si, pac, s-au fixat in locul ala, care parea la inceput cam larg, ca apoi sa devina prea strimt. Dar, daaaar, ce sa vezi dom'le, ete ca a functionat. Si asa visele si visurile si-au schimbat locul. Asta poate sa para ciudat, cumva, ca asa chestie sa se intimple. Ca nu s-a mai vazut, pina acuma. Cum adica visurile sa ia locul viselor, da' ce e aici tzara vraiste, si fiecare sa schimbe ierarhiile dupa cum i se scoala? In fine, hai sa zicem, ca na, ce mi-e vise, ce mi-e visuri, diferentze mici, ca doar e cu libertate, si na, fiecare e liber sa aleaga intre vise, visuri. Cica, mai demult, a fost un razboi intre vise, si visuri, ca visele vroiau sa ia locul visurilor. Sau invers, nu mai stiu, ma rog, unii vroiau sa fie in locul altora. Si s-a pornit virtejul. Dar n-a fost un razboi in sensul classic, ca nu se luau la ciomege, ca chiorii; era un fel de competitie, in care cistiga ala de zbura mai sus. Fiecare echipa si-a construit niste aparate ultra-super-performante, si si-au dat drumul. Acuma nu mai stiu cine a cistigat, dar cineva sigur a luat premiul, si s-a dat mare. Si de atunci au dominat visele, clar. Sau visurile, ca, iar nu-mi aduc aminte, dar a fost ceva de am sarbatorit 3 zile si 3 nopti, cu mese festive, spectacole de elita, cu o muzica de s-a auzit si prin alte galaxii, ca nu te joci, era un super-eveniment. Dupa ce s-a terminat paranghelia s-au adunat mesenii de sub mese, si s-au dus sa se mai imbete si acasa, ca mai ramasese bautura cacalau. Au venit sa faca curatenie, si sa adune ce mai ramasese destul de multa lume, care nu incapuse de la inceput. A urmat o a doua petrecere, va dati seama, cu aceiasi cintareti, care se imbatasera si ei, si erau tot acolo..Asta era petrecerea plebeilor, mama ce dansuri, ce stripteuze, ce femei, ce curbe care se unduiau ca vintul, si ca valurile marii, cind era furtuna de gradul maxim, oooo..Eu am ramas sa le vad pe toate, si sa ma mai gindesc la oameni, si timp, si la ce ne va aduce viata..Dar ma gindesc mai mult la ce inseamna visurile, sau visele. E vreo diferentza intre ele? Ca cica ar fi, hmmm, trebuie sa fac o analiza mai atenta..

Armonii cristalizate

Timpul s-a oprit, si spatiul a inghetzat. Albul a explodat, si luminile au orbit ochii tuturor speciilor. O lume oarba a devenit eterna. La sfirsitul eternitatii au aparut puncte colorate, care au crescut, si s-au intunecat. Spatiul a incept sa se dezghetze, lasind sferele de timp ramase sa se miste prin el. Sferele au explodat pe rind, construind lumi care s-au extins, si au inceput sa pulseze. Apoi lumile si-au intilnit marginile, si, cind toate s-au conectat, mecanismele au inceput iar sa functioneze. Timpul si-a revenit, si a inceput sa alerge cu viteza lui de la inceput. Universul si-a reluat miscarile de unde le lasase. Ochii au inceput iar sa vada.
Mai visez uneori ca timpul e sferic, sau e format din sfere care se ciocnesc unele de altele ca moleculele unei substantze misterioase. Timpul are si el mai multe dimensiuni, asa ca spatiul. Sau poate ca el insusi. Asta e greu de demonstrat, cel putin cu ce avem acuma.
Ieri m-am plimbat singur prin labirintul de culoare ale navei. Am cautat un alt traseu spre camera de vise. Nu ma mai tenta sa intru iar in lumile lor artificiale, pentru ca eram prea obisnuit cu ele, si-mi lasau un gust de plastic in gura, si o stare de confuzie melancolica. As fi vrut altceva, dar computerul nu avea destula imaginatie, si nici eu nu-l puteam ajuta. Am intirziat intilnirea cit am putut. As fi vrut sa discut cu cineva, sa ma conectez cu o minte reala. Sufletele s-au ratacit, parca, si ele, pe culoare. In fine. Poate ar fi trebuit sa beau ceva, inainte de visul asta, sa vad cum reactionez cind intru iar in lumile acelea cu multe detalii, ale trecutului. Poate blocam masina, hahaha, ii sareau sigurantele cu siguranta. Numai sa nu ma fi pus sa-l platesc de nou, ca nu as fi avut cum, era prea scump. Acuma sint ok. Am ajuns. Mi-am conectat toti senzorii, si m-am lasat dus iar in povestea lui. Sint iar in bus, iar e noapte, si vad dincolo de geamul putin murdar, ca ninge, si orasul e impodobit, cu multe lumini colorate care danseaza. Hm, e de sezon. Eu nu-s de sezon, as fi vrut sa nu-mi mai aduca aminte de zapada, si frig. E frumos. E vreme de povestile cu Craciunul, de mincat pina te ia cu salvarea, de baut pina cazi sub masa, si de admirat linistile care vin calare pe fulgii cei usori, si asa de efemeri. De fapt e mai bine asa, pentru ca pot sa vad cum e lumea mai vesela, si mai optimista, si cum isi imagineaza ca arata fericirea. Ma rog, o felie de fericire, dar pe care toti o savureaza cu disperare. Se aud melodii armonioase si calde. In curind vor adormi toti. Cine stie ce vor visa. Poate-si vor inchipui ca doar ei sint suficient de buni, cit sa poata schimba lumea asta. Sau, poate, toate lumile. Ca sint multe nedescoperite, inca.

Nou construibil

Ai curaj, sau ti-e frica. Viata nu e un drum plat, pe un plan care are (din pacate pentru el), doar doua dimensiuni, ci are si inaltimi mici, medii, sau chiar inalte, urcate asa de sus, ca abia poti vedea pamintul, sau adincimi mici, medii, sau atit de mari ca abia vezi capatul..Si viata mai are si ocolisuri de toate felurile, intoarceri, rasuciri, etc. Asa e viata, si noi sintem asa, pentru ca am trait viata asta asa cum am trait-o. Daca ne-am fi nascut in alta coordonata spatiu-timp, am fi fost altii, poate complet diferiti de cei de acum, pentru ca am fi avut alte experiente, poate complet diferite; eu poate as fi cautat alte adevaruri, plecind de la literatura, sa zicem, sau de la o alta stiinta, care, poate mi-ar fi placut mai mult, pentru ca mi-ar fi placut mai mult de profesoara care mi-a predat-o. Sau poate nu mi-ar fi placut nimic, si as fi lasat viata sa curga intr-o dulce si sublima mediocritate. Orice ar fi fost posibil. Eu si acel om am fi fost straini, si nu ne-am fi recunoscut, daca ne-am fi intilnit. Sau, cine stie, poate ne-am fi imprietenit, daca n-am fi fost un pic arogantzi si prea naivi, sau interiorizati. Cred ca, in orice varianta as fi fost, pina la urma tot m-as fi intrebat lucruri, adica aceleasi lucruri, viata m-ar fi adus poate pe acelasi drum, spre cam aceleasi cautari de raspunsuri la aceleasi intrebari. De fapt, de ce ma intreb, oare, cum ar fi fost, daca ar fi fost altfel? Ca nu ma ajuta in vreun fel, doar mai adauga o alta intrebare fara raspuns, la mormanul adunat pina acum. Mda, probabil ca-s la vreo rascruce de drumuri, si, inainte sa-mi iau curajul sa continui, mai stau un timp sa ma pregatesc psihic, sa ma adun, sa termin unele cicluri de ginduri, si sa inchei glorios cu trecutul. Regrete n-am, tristeti nu, fericiri nici chiar, adica sint impacat. De fapt am de toate, dar vreau sa le las asa, sa se stinga singure, pentru ca asta-i ritualul pentru un nou inceput. Inchizi usa, si sari pe fereastra, sa nu te zareasca nimeni, si o iei la fuga. PEntru ca atunci cind fugi ai nevoie de toata atentia concentrata inainte, nu mai ai timp de altceva. E ca atunci cind incepi un nou proiect, te focusezi strict pe ce date ai, si ce trebuie sa faci, pui ideile in miscare, fara sa te mai gindesti la ce proiecte ai avut, pentru ca ai acum e ceeeeel mai interesant dintre toate, pentru ca e acum. Cuvintele sint ca sa acopere trairile, dar sint cam mici, totusi, pentru ca un nou inceput, ca acolo esti doar tu fata in fata cu miliarde de lumi necunoscute, singur, cu fricile tale, si cu puterea ta de a ti le depasi. Ca sa-ti dai curaj te gindesti ca lumile alea pot fi prietenoase, si te asteapta sa le descoperi, chiar daca la inceput par inchise, si ostile. Sau poate doar oamenii sint asa, rai si anti-nou. In fine, mergem inainte, si vedem cum ne conduce viata, pe ce drumuri. Le acceptam care cum vin, si ne gindim ca ce ni se intimpla este exact ce ne trebuie, ca sa atingem una din fericirile dorite. Una, sau mai multe, dintre cele mici-mijlocii-mari, care sint proprii momentului asta in care ne pozitionam fiintza. Hai sa ne uram success, si tout pour le mieux, dans le meilleur des mondes possibles (cre'ca am scris corect, nu mai corectez daca nu, las sa fie o greseala autentica, ha).

Cautari

Sint inimi care alearga dupa tine, cum sint si inimi dupa care alergi. Sint suflete care se cauta, si suflete care cauta sa se gaseasca. Sint toate, imprejur. Sint atitea suflete care se cauta pe sine, sau pe tine, si cauta sa se regaseasca in tine, asa cum si tu cauti sa te regasesti in ele. In bilciul asta care nu se mai termina, si in care mai apar furtuni de lumi de cautari, si regasiri. Uneori e bine sa te lasi condus, sa te identifici cu tot, sa alergi pentru o cauza, asa cum e bine sa te indepartezi, ca sa vezi mai limpede, totul. Nimic nu e determinat, totul e la o lungime de brat a alegerii, ca sa apuci, si sa incepi sa devii un  altcineva, pe locurile in care ai atitea alegeri dintre toate posibilitatile. Pentru ca lumea e tot, si tu esti un punct al tuturor originilor.
M-am plimbat ieri pe aleile parcurilor din nava. Am vazut un peisaj care imi amintea de atit de multe. Am vazut-o pe Tiana, pe o banca. M-am asezat linga ea, si am intrebat-o ce a mai facut. Nu mi-a raspuns, pentru ca ne certasem urit la ultima intilnire. A fost ok, pentru ca ma asteptam. Ii stiam toate nefericirile. Si, oricum eram straini, pentru ca, fiecare avusese altfel de experientze de viatza..Ea cautase altceva, eu altceva, si eram atit de diferitzi.

No rules

A la guerre, comme a la guerre, et a l'amour comme a l'amour; l'un peut changer l'autre. Adica amorul si razboiul sint inter-schimbabile. Bine, e o egzajerare, ca doar citeva aseman ari nu le fac identice. Din razboi poti sa iesi ranit, infirm, sau anihilat complet, pe cind din amor iesi ranit sufleteste in cel mai rau caz. Si razboiul, s amorul n-au reguli, se fac pe moment, si se continua din aproape in aproape. Pas grand chose. Nimic egzajerat, cum ziceam, amorul e la noroc, tragi un bilet si vezi cit ai cistigat. Sau daca banii investiti i-ai pierdut. Iti pare rau, evident, dar era un risc de la inceput. Chiar daca ti-ai pus sperante ca poti cistiga marele pot. Asta e rar. Cistiga doar norocosii. Ceilalti ramin cu speranta, ca odata, cine stie, or sa-si schimbe in bine, brusc, destinul..Acuma sansele de cistig cresc, daca cumperi multe bilete, bine cresc de la zero la zero virgula zero zero zero zero zero ceva, poate, daca nu mai putin de atita. Si asa, ca in amor, e si cu oamenii, sint sanse mici sa te intelegi cu cineva, pentru ca tu ai atitea chestii specifice, ca si el/ea. E bine cind exista, totusi un minim de acceptare reciproca, o gentilete a comunicarii, chiar daca, de la un nivel, incolo gindim diferit. Bine, depinde cum vede fiecare lucrurile; eu la preferinte individuale sint tolerant (daca nu se exagereaza), pentru ca fiecare le stie pe ale lui. Dar cind e cu ideile, aici sint ultra-suparat cind vad idei gresite. Nu de alea interpretabile zic, ca acolo poti sa te duci pe o ramura a unui adevar, ci pe cele gresite din start. Si e plin de asa lume. Astia ma scot din minti. Prefer lipsa unor idei, decit idei gresite, pentru ca unde e lipsa e posibil sa apara ideea buna, incet-incet, pentru ca omul invata cit traieste. Si cel mai sinistru e sa dai de idioti care sint fixati pe ideile gresite, sau care incearca sa ti le bage in cap cu forta, cum o fac unii parintzi; chestia asta e criminala, ca poate face din copil un handicapat. Mda, pacat ca nu se cere sa dai un examen inainte sa devii parinte, asa cum dai pentru carnetul de conducere, sau pentru o diploma. Ca sa ajung inginer am dat in fiecare an 7 examene mari, nu stiu cite colocvii, proiecte, a trebuit sa invat sa-mi iasa pe nas, pentru ca toate erau super-grele, si nu trecea nimeni pe shpaga, ca azi, sa fim seriosi. Toti profii mei erau sefi de catedre, la Nave. Si asta ca sa nu mai povestesc cit a trebuit sa invat in liceu, ca am vrut mate-fizica. Nu-mi pare rau de ce aforturi am depus in viata asta, pentru ca dupa ce m-am emigrat am luat-o cu invatatul de la capat. Ce e sinistru e ca, in democratia asta libertina, tu, esti respectat fix cit unul care nu s-a dus deloc la scoala, si care iti rinjeste in gingie. Nu-mi trebuie statui, evident, dar nici asa. De fapt lumea e salbatica, si se presupune ca-cunoasterea iti deschide niste drumuri speciale, iar tu tre'sa te lupti, ca sa-ti gasesti mediul tau, ca e evident ca nu te pui cu abrutizatzii..De aia m-am izolat de toti. E nasol singur. Tre'sa ma socializez iar, bai si urasc conflictele, dar na, cum ziceam la inceput: a la guerre comme a la guerre.

Drumul catre sensuri

Am fost cel mai singur om din lume. Acuma nu mai stiu daca mai sint, pentru ca sint multi care au cauze mult mai inalte, sau mai profunde. Si na, am fost cel mai singur om dupa reperele mele, pentru ca am avut viata mea, printre unii oameni care m-au facut sa ma simt asa. Poate ca daca as fi avut alt mediu ar fi fost altfel, si n-as mai fi avut motive..Oricum nu-mi pare rau, pentru ca mi-am aranjat trairile sa fie cit mai profunde, oricare ar fi fost. E un talent sa iti construiesti micile tale fericiri din bucatile pe care le ai disponibile. Bine, acuma nu e o retzeta universala, ca fiecare le stie pe ale lui, dar pleci de la ce gasesti prin memorie, sau prin imprejurimi. O mica prima fericire o ai cind evaluezi ingredientele (ca puteai sa nu le ai), una, doua, trei. Apoi te gindesti cum sa le asociezi, ca sa se potriveasca intre ele, si sa construiasca o mica poveste. Aici fantezia si imaginatzia sint decisive. Construiesti matematic un graf, care sa treaca prin repere, un graf care poate sa nu respecte regulile strict matematice, pentru ca mai faci loop-uri unde consideri ca ajuta. Dupa ce l-ai facut, asa aproximativ, te lansezi cu sistemul tau de referintza, ca intr-o aventura, si lasi mintea libera sa alerge prin toate..Acuma, pe traseu poti sa mai schimbi traiectoria, ca sa fie toate mai pe starea ta. La intersectii poti sa mergi inainte, sa faci stinga, sau dreapta, sa te intorci.. Esti liber. Asa ca in viata.
Parca mi-au lipsit lumile..A fost cam trist fara ele, sa stau asa, doar eu, cu mine, dar am facut o mica pauza pentru ca am avut multe de descoperit..Eu sint cu destinele, si asta am cautat, un timp, sa vad cum alti oameni isi construiesc destinele lor, cum isi fac viata, cum vad lumea..Toate depind de multi parametri, muuuult prea multi. Fiecare fac ce li se pare firesc, merg pe intuitie, cumva, cred, ca si mine, ca si eu merg pe ce simt ca e din mine. Na, e asa cum simti, tu ca e conform. Chiar daca altora le pare ciudat. E ca atunci cind gatesti o mincare din ingredientele care iti plac tie. Nu stii ce gust va avea, dar toate sint gustoase, si, vorba aia, daca pui bune, sigur iese ceva bun. Bine, drumul prin viata are regulile lui proprii, pentru ca intervine si lumea cu interferentzele ei, dar tu faci ce faci ca sa mai si corectezi cit se poate, ca sa te incadrezi in limitele fiintzei tale..Aaaaaa, e mai complicat totul decit pare. Totul e sa-ti pastrezi echilibrul tau, cel care te-a ajutat cind ai trecut prin vremuri foarte grele..Ieri m-am plimbat singur prin parcul celor singuri. Am privit chipuri, si mi-am revenit, pentru ca am revazut in toti acea dorinta de a deveni ei insisi..Am mai si conversat, m-am mai gindit la ale mele, si mi-a revenit dorul de viata, si de a intilni acel suflet cu care sa ma identific, cu care sa incerc sa comunic..E frumos..Dincolo de orice..Pentru ca in asta cred ca o sa-mi gasesc sensul..

Loop mental

Melodia cinta in loop, continuu. Sunetele se repeta in succesiunile asteptate. Mijloc, sus, mijloc, jos, in sinusoide care se mai suprapun. Mintea iti iese inafara si danseaza pe marginile portativelor cu elipse negre, rotite, prinse de nuiele verticale, si orizontale. Toate par atit de predictibile. Ce monoton cald si autentic. Toate par sa se repete: viata, amintirile, visurile, ca prinse intr-o sfera a timpului. Ca si cind nu ar fi existat niciodata vreun inceput, sau sfirsit. Cel putin nu unul de care sa fi amintit cineva..Am alergat zilele astea pe facebook. Nu am cautat ceva special, am cautat doar sa vad oameni. Intr-un film, cineva privea o opera antica. S-a apropiat, a pus degetul pe un detaliu, si s-a intrebat: oare ce a gindit artistul cind l-a facut? Asta nu o va sti nimeni. Si s-a intristat. Ca si el, m-am uitat si eu pe paginile virtuale, ca fiind detalii din viata unor oameni, si m-am intrebat, tot ca el, oare ce a gindit omul acela cind a construit detaliul? Pe urma m-am gindit daca intrebarea a meritat. Pentru ca detaliul nu apartinea unei opere care ar fi putut sa navigheze prin timp. Era ceva prea efemer, prea volatil. Ca si omul. Ce facuse el acolo era o urma usor de sters. Ca titea urme pe care le-au lasat inainte, ceilalti..Poate nici nu merita sa ramina. Poate a insemnat mult mai mult pentru cineva, decit ar fi insemnat, vreodata, pentru ceilalti..Si, in final, n-a meritat. Poate ca timpul va reconsidera tot ce s-a construit, de la inceputuri. Poate se vor construi noi ierarhii. Sau poate nu.

Multi-dimensional

Secundele au sufletele colorate diferit. Si forme care din schimbatoare au devenit fixe, ca si cind ar sta zimbitoare, la fotografiat. Poti sa le vezi pe toate, aliniate, intr-un sir, care vine de departe, si care se duce in alta departe. Trebuie sa te feresti de sirul lor, pentru ca te poate incolaci, si, daca devii prizonierul secundelor poti sa-ti scurtezi viata cu acele secunde. Nu e ca si cum ai fi fost blocat, in timp. Si sirul lor se tot misca, aluneca pe linga tine, le simti cum te gidila, sau te zgirie, fiecare dupa cit e de fericita, sau de nebuna. Ori furioasa. Sint capricioase secundele, seamana cu unele femei. Nu cu toate, hahaha, pentru ca nu. Pur si simplu. Unele secunde sint albe. Atit de albe, ca te fac sa te uiti pe tine, pe mine, pe ceilalti. Sint hipnotice. Le vezi cum se apropie, si cum tot albul ala imens devine puncte mici-mici de culori diferite, care se maresc si ele, si devin culori cu forme si relief. Unele sint bombate, altele au colturi. Altele au goluri mai mari, sau mai mici, care se unesc intr-un gol frumos. Mare, si rotund, ca un inceput de tunel care te duce spre alte lumi. Sau nu. Pentru ca celalalt capat e o intrare in lumea din care ai plecat; daca mergi drept inainte, si nu privesti inapoi, sau in lateral. In lateral sint alte deschideri spre alte tunele, care, si ele au deschideri spre alte tunele. E un labirit albul colorat, din care iesi in lumi diferite. Sau nu. Poti sa iesi in orice lumi pe care ti le poti imagina, daca albul e suficient de prieten cu tine. Orice e posibil. Chiar si sa iesi in alte culori. Daca esti prieten cu alte culori, bineinteles. Pentru ca trebuie sa te accepte. Si doar daca esti sincer. Altfel te pot pacali, si te pot face sa tot ratacesti prin labirint pina incepi sa ai tot felul de viziuni, si sa te crezi esuat intr-un fel de vis absurd. Asa se joaca cu tine. Culorile. Poti si tu sa te joci cu ele. Trebuie sa fii atent la nuantze. Pentru ca, daca se plictisesc de jocul tau, te scot din labirint. Asa, pur si simplu. Sec, si fara sa te intrebe. Si te trezesti iar afara, singur, si dezolat. Ca inainte. Bine, au si rabdare uneori, si te mai pastreaza. Ca sa ai timp sa demonstrezi ce nu pare ca ai, de la inceput. E doar un joc. Sau mai multe. Impreuna. Dupa ce se incheie jocul, culorile devin pete, apoi puncte, apoi alb, apoi o secunda. Alba. Care se retrage inapoi, in sirul celorlalte secunde. Secundele albe, si negre au alt rang. Sint altfel. Mai elaborate. Nobile. Aristocrate. Aliniate in sir. Respecta regula. Altfel n-ar mai fi secunde. Sirul secundelor e infinit. Si infinitul are libertatea lui proprie de decizie. Dintr-un infinit poti sa mai faci un infinit. Apoi altul, si altul. Un infinit de infinituri de siruri de secunde. Si pot lua forme infinite. Siruri intretzesute fac plane, plane intretzesute fac spatiul cu 3 dimensiuni. Iar spatziile 3d intretzesute fac, mmm, fac ceva care e ca un spatziu cu mai multe dimensiuni. Sau nu. Sau da? Aici e greu de explicat. Unii zic ca daca doar adaugi cite o dimensiune, pe rind, calm, elegant, obtii spatiul cu dimensiunile pe care le vrei. Pentru ca, daca te grabesti risti sa-ti cada dimensiunile in cap, gramada. E o structura fragila, cit esti cu ea in constructie. Mai ales in 3 dimensiuni. De la 4 incolo lucrurile sint mai stabile. Stiu ca suna ciudat sa spui ca esti in 3d si construiesti o structura pentru 4d. Pentru ca ori esti in 3d, ori in 4d, de la bun inceput, nu poti sa sari intre spatii cu mai multe dimensiuni cum ai sari de pe o piatra de riu pe alta. Iar ce faci in 3d ramine fix in 3d. Doar daca o faci bine calculata poate sa arate, sa zicem, ca o proiectie a unei structuri 4d in 3d. O proiectie doar, ca sa ne facem o idee. Una. Restul e confuzant de complicat.

Solutii onirice

Esti cine esti. Tu esti o fiinta care interactioneaza cu ceilalti, interactionezi cu tine, si te auto-construiesti, folosind datele dupa felul tau de a fi, adaptind tot la ce esti. La fel si destinul tau se auto-construieste, din mers, folosind intimplarile puse cap-la-cap, pe care le insira cronologic pe firul timpului. E simplu. Totul depinde de tine, esti dictatorul propriului eu, si care decide absolut ce fel sa fii, sau sa actionezi. Asta nestiind niciodata daca ce faci va evolua in bine, sau rau. Sau nu va evolua deloc, pentru ca regatul tau se opreste atunci cind vine cu hotarire liberul arbitru. O mare parte din tine o are imaginatia, pentru ca ea iti arata drumurile posibile. Asa cum o face, uneori, visul cel nocturn, cind creierul are libertate absoluta sa regizeze propriul film. Am avut unele vise ciudate, mai demult. Totul pornea de la intimplari trecute, pina la un punct, dupa care totul era schimbat, fata de cum fusese, ca si cum as fi vazut variante de viitor diferite, alternative la ce ar fi fost daca. Si asta s-a intimplat in fiecare noapte, cu alte, si alte intimplari stiute. Apoi s-a schimbat, am visat intimplari neintimplate, in toata evolutia lor. Ma gindeam ca poate sint lucruri din viitor, care vor putea fi, cindva, si ele asa ar trebui sa se intimple, asa ar fi firescul lor, sau, poate, varianta optima. Pentru ca toate erau variante ma bune, cel putin cele ce tineau de cum visasem partile din trecut. In fine, dupa un timp nu am mai visat nimic in afara de chestii absurde. Poate li se stricase "onirizatorul" alora care-mi indusesera visurile alea, hahaha. De fapt, mai stii, orice e posibil. Apoi am inceput iar sa visez chestii de trecut, tot asa, cu variantele schimbate, alternativ cu visuri noi, care pareau din viitor. Sau din viitorul altuia, sau altora. Sau din trecutul altuia, sau altora, cine stie..Ma mai gindeam daca nu cumva creierul meu isi dorea variantele acelea, si ar fi vrut atit de tare sa fie asa, ca le modifica, pur si simplu. Bine ca era doar atit, ca, parca nu as fi vrut sa visez prea multe din viitor, ca viata mea ar fi devenit plictisitoare. As fi uitat tot, daca nu mi s-ar fi intimplat sa intilnesc pe cineva, care sa-mi explice exact ce a fost. Pina sa povestesc asta imi iau o pauza, ca sa incerc sa inteleg ce, cum, de ce, de fapt.

Asemanari schimbatoare

Traim intr-o lume schimbatoare. Toate aluneca in toate directiile, ce e solid se topeste, sau se dizolva, si se scurge, sau, in cel mai fericit caz se desface in bucati mai mici. Nu mai exista repere, decit temporare. Oamenii se transforma, ideile se transforma, lumea isi reconstruieste structura din mecanisme mai mici, si mai sofisticate. Am crezut ca lumea e asta, la fel cu cealalta, pe care o stiam mai demult, dar s-a transformat in ani. Eu, la fel, m-am schimbat, sint mai dash-tept (glumesc), si mai calmo-rabdator (idem). Ca oamenii sint diferiti intre ei stiam, dar ca ei pot deveni atit de diferiti am invatat, in timp. Na, asta e lumea, nu tre' care sa judecam, ca nici noi nu vrem sa fim judecati; bine, citeva injuraturi merg zise, dar terapeutic doar, nu cu rautate gratuita, clar. Asa. Deci lumea e diferita; iar eu, ca fiinta am nevoie si de ceva cit de cit socializare. Cum naiba sa faci asta, ca iti trebuie chestii comune ca baza de comunicare, chestii care tin de fiecare in parte si sint, deci, proprii, si specifice. Ei, aici e chestia, ca eu sint asa cum sint pen'ca am invatat experimentind chestii intr-o altfel de lume, adica tot lume, dar care a fost inaintea asteia de acuma. Si mi-am insusit valorile-valori, care, ziceam, sa fie asa, pe cit posibil mai absolute, ca na, nu stii ce-ti rezerva viitorul. Bun, sa zicem ca pe alea le-am separat, aranjat in minte, si le am disponibile, ma ajuta oricind, etc. Chestia e ca lumea si-a modificat stilul. Adica, inainte erau mai multe idei in spatiul public. De fapt, inaintea inaintelui erau si mai multe idei, ca au fost perioade cind filosofii erau la moda, asa ca si muzica clasica. E adevarat ca nu aveau access la ea oamenii obisnuiti, ci doar unii, elita asa zisa. In timp, lucrurile s-au schimbat, adica s-au specializat si separat, oamenii la fel, ideile au trecut in alt cadru, in alta zona, iar spatiul general s-a mai simplificat. Am facut un mic experiment. Am pus pe facebook citeva melodii bune, care pentru mine, la vremea lor, au insemnat mult. Bine, atunci era alta lume, cum ziceam, ca toate erau stricte, si domina brutalitatea, ca era dictatura, na, si pentru mine lumea asta a "spatiului cintat" era o eliberare, intr-un fel, ca ascultam mult muzica din topul american dat la Europa libera, plus ce mai era valabil pe piata, grupurile in voga, iar selectiile le faceam dupa gustul meu, ca nu ascultam ciudatenii, sau bazaconii abracadabrante, pentru ca ieseau din zona realului, cea in care fusesem educat. In fine, cum ziceam, am pus melodiile pe facebook, si am primit raspunsuri mici-minore, lucru care mi s-a parut ciudat, la inceput. Apoi m-am gindit ca e normal, pentru ca melodiile alea sint moral depasite fata de muzica de azi, sint orchestralo-armonico-elaborato mai simple, chiar daca ideile muzicale erau mai interesante, clar. In fine, tine si de firea omului, daca e pe gustul lui, daca simturile i s-au modificat, perceptiile, asteptarile, etc. Plus ca eu am si nostalgii-melancolii legate de unele trecuturi, pentru ca na, am si schimbat o societate cu o alta destul de diferita fata de cea in care m-am format, cu alt stil, alte valori, etc, si, care, m-a transformat si pe mine, e adevarat. Bine, eu nu m-am blocat intr-un trecut care mi se parea, sau in care chiar eram, fericit, doar ca ma raportez la el, cam tot timpul. Fiecare le stie mai bine pe ale lui, si are propriul stil construit in timp, pentru ca a avut experiente de tot felul, si s-a adaptat la ele, la lume, la ceilalti, etc. Bun, de acuma incolo o sa mai las unele chestii din trecut sa se cam duca, desi parca le-as pastra, de amorul artei, asa ca sa imi aduca aminte de ceva frumos, de mai demult, pentru ca nu strica, mai ales cind vremurile sint ostile, sau oamenii rai, ca in ziua de azi se cam tot intimpla. Bine, acuma si noi tre'sa luptam cu tot felul de personaje bine ascunse dupa tot felul de masti, care s-au specializat in tot felul de combaturi. Dar, cum ziceam la inceput, lumea e schimbatoare. Ii semanan, clar, vorba poetului.

Fantomele iubirilor

Sint parti ale fiintei pe care nu le va intelege nimeni, niciodata. Parti din mine vor ramine straine tuturor universurilor cunoscute. Parti din tine, parti din ceilalti, parti diferite intre ele se vor ascunde intotdeauna de oricine. Ce e in ele, asta nu stim, pentru ca nu avem access acolo. Am vrea sa stim uneori si de ce nu vrem sa le aflam, de ce le pastram secrete acele parti din noi. Sau poate le stim, si am vrea sa le uitam, pentru ca au in ele amintiri mai mult sau mai putin dureroase. Ele inca exista, desi par uitate. Ma gindeam ieri la iubirile trecute. Depasite, desuete, ca niste discuri de vinil prafuite, si zgiriate. Cit din iubirile trecute ni le amintim exact cum au fost, si de ce, oare? Poate e mai bine sa pastram partea lor frumoasa, si sa le lasam ingropate, desi ne-au afectat profund, si, uneori, fantoma uneia sau alteia ne mai apare prin ginduri. Pe mine inca ma irita ca toate au fost din cauza acelei parti din mine, sau din ea, care n-a fost inteleasa. De mine, de ea, de noi ca entitate. Uneori ma gindesc sa ma intorc in timp, si sa repar lucrurile. In timpul din imaginatia mea. Desi as fi constient ca asta nu ar afecta nicicum realitatea. Evident. Ar fi doar pentru mine, ca sa ma re-echilibrez. Bine, oricum, daca nu a fost, e pentru ca nu a fost sa fie. Pentru ca asa functioneaza lucrurile. Toate sint incercari, cautari, ca sa ne construim ceva. Si cum nu sintem experti in ce inseamna a construi teoretic o iubire cu o persoana data, cu atit mai putin stim cum sa o facem cu cineva real, pentru ca realitatea are foarte multe detalii care scapa modelarii stiintifico-simplificate. Experientele astea trecute ne invata, de fapt, cine sintem, si cum ii putem intelege pe ceilalti. Si asta ne mai ajuta. Dar ar trebui si ca norocul sa o faca, de multe ori.

Beta in lumea alpha

Realitatea ne arata tot timpul partzi din noi, partzi pe care le recunoastem, cumva. Regasim tot timpul ceva din noi, din ce simtim, ce gindim, ce sintem..Aceeasi umanitate comuna. De multe ori ma gindeam ca am sa ramin singur pentru restul vietii, pentru ca daca nu mi-am gasit pe cineva pina acum, cu atit mai greu imi va fi sa-mi gasesc de acum inainte, pentru ca acumulez altele, si altele, si devin mai diferit, si mai diferit, si, in acelasi timp, mai greu de acceptat. Fundamental sint idealist, si, invatind, am devenit ambitios, apoi perfectionist, dar asta s-a intimplat in timp, pentru ca am in mine o lene cosmica, recunosc, dar nu una a unui idiot care vrea sa licezeasca pina se descompune, ci una a meditativului, a celui care uita de toate celelalte, ca sa se concentreze mai bine pe lucrurile care au, cu adevarat, importantza. Toata personalitatea mea e construita, nu e una data, eu nu am avut talente remarcabile pe care sa le urmez, sau pote le-am avut, si nu am stiut de ele. Tot ce stiu e pentru ca am muncit enorm, am invatat mult, am vazut cum e de inselatoare lumea, si cit de mult cauta sa te faca sclavul ei, iar eu am decis sa fiu liber, si sa merg pe drumul meu, orice ar fi. De asta nu am acceptat decit ce am considerat a fi cu adevarat valoros, am selectat dupa ce am analizat mult, si apoi am decis..Si tot travaliul asta l-am facut dintotdeauna intr-un mediu extrem de ostil. Am vrut sa scriu in textul asta despre cum vad eu fiinta ideala, prin ce recunosc in realitate. M-am intrebat dintotdeauna cine sint, pentru ca nu am stiut. Si, pentru asta am cautat in ceilalti raspunsuri. I-am observat, i-am analizat, m-am gindit mult la toate. Vedeam in unii lucruri care imi placeau, sau care ma dezgustau, si puneam informatiile cap la cap, dupa ce separam toate, pe domenii. Si asa mi-am construit variante de valori, ierarhii, apoi sisteme intregi. Nu stiam daca ele chiar ma reprezinta, dar le simteam stabile, si adevarate. Mi se intimpla, cautind o partenera, sa ma las cucerit de anume caracteristici ale fiintzei, de un acel ceva care face fiintza unica, si originala. Dar acel ceva, de multe ori era doar o aparentza, pentru ca, dincolo de el nu prea mai era un altceva, acel altceva al profunzimii. Fiintza ei se rezuma doar la a-si perfectiona amanunte pe care sa le creada, dupa mintea ei, determinante. Ori asta devenea, dupa un timp, dezamagitor, chiar dureros. In fine, asa simteam doar eu, pentru ca vedeam cum pe un inceput triumfant, si plin de un urias entuziasm al luminilor e o fantoma de vorbe goale, si iluzii cu aparentze de adevar..Si atunci imi venea sa urlu. Uneori chiar o faceam, ca sa-mi descarc frustrarile. Asta nu ma ajuta mai mult decit ca sa ma eliberez de tot, si sa-mi restartez asteptarile, si sa reiau, cu acelasi initial entuziam noile cautari. Ce ma irita era ca, dupa toate, iar cautam acele atitudini de originalitate, si profunzime, acea discretie a trairilor, acel sublim al fiintzei constrinse, care are pulsiuni de traire eliberatoare. Pe ea o vedeam in tot felul de reactii ale celorlalti: un zimbet, o atitudine chic, o vorba spusa timid, sau pe shleau, o grimasa, un ton ridicat, etc. Stiu, greu de gasit fix acea fiintza care sa le aiba pe toate astea. Pentru ca si fizicul conta, deci, cu atit mai complicat. Desi, parca, daca ea ar fi fost cu adevarat inteligenta, s-ar fi incadrat perfect, cumva. Pentru ca eu, cam asta cautam. Dar, la cit de dificil sint, greu de certificat, ca na. In fine, dupa toate, nu cred ca sa fie de vina ceva, ca e cinism, idealism, naivitate, clasicism, romantism, modernism, sau altele. Nu e nimic, si nimeni, e doar fiintza asta care sintem, cu valorile, si defectele ei, fiintza asta care e o statuie vie, si care traieste intr-o lume disfunctionala..

Spatiul destin

Stii cum e sa fii privit insistent? Asa ma simt eu, acum. Ochii destinului ma fixeaza si ma obliga sa devin ce nu sint. Alerg printre obstacole, inebunit de viziunile lui, ca sa ma eliberez. Pentru ca nu vreau sa fiu programat, si intuibil. Vreau sa fiu asa cum sint. Destinul asta ma haituieste ca pe un patruped prost, si ma obliga sa alerg, pe cind eu pot sa zbor, uite, vezi, imi desfac aripile imaginare si zbor, fug mai repede ca tine, ma pot duce prin locuri de care tu n-ai auzit mai destinule, poti sa ma urmaresti cit vrei, ca eu tot ma eliberez.. Zbor sus de tot, sint liber de toate cite m-au legat, si tu nu poti sa ma urmaresti..Am visat mai demult ca sint o pasare, acuma sint un pilot experimentat care alearga mai repede ca imaginatia ta..Ne duelam in imaginatii, si tot eu am sa inving, pentru ca stii si tu ca am in spate atita experientza de zbor..Poate am putea sa ne calmam, si sa stam la o discutie, ca intre entitatzi, pentru ca am trecut si eu printre atitea lumi..Tu ai atu-urile tale, eu le am pe ale mele, si poate ca ne-am intelege fara sa apelam la misiuni secrete, sau lupte absurde.. Ar fi mai bine sa conversam civilizat, tu sa-mi spui cite ceva despre viitor, si lumile alternative, si eu sa-ti spun de ce pot sa devin..Nu vreau sa ma lupt cu tine, pentru ca stiu ca poti sa-mi impui dureri destule, asa cum si eu te pot pacali ca sa merg pe drumurile care-mi convin, pentru ca am, inca, liberul arbitru..Si mai pot sa-mi chem si alti prieteni care, si ei au liberul arbitru..Sigur, amindoi sintem suficient de singuri cit sa nu ne prea pese de celalalt..Tu esti o entitate fara corp, si eu sint un corp fara spatzii determinate..Sintem disfunctionali, si lumea e diferita pentru amindoi..Stiu ca imi poti fi prieten, sau dusman, oricind, dar eu nu vreau sa depind de tine..Avem acelasi spatziu, si putem incerca sa vorbim despre ce este, inca, lumea..

Posibilul din vis

Lumile se transforma. Toate curg, asa ca fluviul. Pina cind fluviul le dizolva, si ele se transforma in alte lumi noi, care incep sa curga si ele. Spatiile sint malurile care limiteaza fluviul timpului. Pe ele le modifica doar corpurile grele, care plutesc in imersiune, ca submarinele unor exploratori in cautare de alte lumi..
Ieri am fost intr-o expeditie pe Dune, planeta deshert, care avea spice, si viermi de nisip uriasi. Cica mai demult s-a scris o carte despre ea. Acum spice-ul disparuse, si viermii de nisip s-au retras inspre centrul planetei, dupa cum ne indicau seismografele. Ce lume tragica. Sa fi avut planeta pe ea atitea, ca acum sa para ca n-au existat niciodata. O lumea uscata, in care apa e extrem de rara. Ultima data pretul apei aici era de 10 ori greutatea ei in diamante naturale. Sau poate mai mult, cine stie. Bine, diamantele erau valoroase pe vremea lor. Am incercat sa aducem viermii de nisip la suprafata, am agitat mult nisipul, dar pare ca nu i-a interesat. Oare ce maninca, cum naiba supravietuiesc? Sau isi iau energia vitala altfel, din alte surse? In fine, treaba lor. Ma gindeam ce ar fi sa aducem pe planeta multa apa, si sa o facem oceanica. Facem si atmosfera, si dam drumul in apa la tot felul de forme de viata pe care sa ni le indice computerul, si le lasam in seama evolutiei, poate peste citeva miliarde de ani devine un rai lichid pe care s-ar putea construi orase plutitoare. Si apa ar fi o bariera peste care viermii sigur nu ar putea trece. Am trai intr-o perfecta armonie cu tot. In fine, poate ca ar fi posibile multe pe aici, dar acum doar prospectam. Acum ne intoarcem la nava, si ne mai gindim, si trimitem planurile la centru, poate decid ei ca e bine asa. Abia astept sa ma refac mental in visul meu cu orasul, ca acolo e mult calm, si previzibil..Ce frumos e echilibrul, ca acolo chiar te simti ca esti acasa.

Toamna ramasa

Toamna ne trece, ne petrece spre alte anotimpuri, ca sa ne trecem prin timp, si sa devenim. Toamna e un  labirint sofisticat in care ne pierdem spatiile si timpul printre copaci, frunze, vint, si armate de ploi.Toamna e o cadere spre un abis care ne apare de nicaieri, ca sa plutim intre stari, si sa ne mai gindim la ea. Toamna e o nava spatiala care alearga printr-un spatziu asediat de vid, si care ne protejeaza de alte anotimpuri mai reci, si pline de cristale elaborate. Ieri am trecut pe strazile toamnei din orasul toamnei, in care parcul toamnei a ramas la fel. Pe bancile ramase erau oamenii care evadasera din celelalte anotimpuri. Ne-am intilnit ca sa ne mai spunem unii altora cuvinte care sa ne faca sa simtim cum toate se schimba.

Nestiut din eternul eter

Linistea e un efect al evolutiei. E un rezultat a tot ce a fost atit de dinamic, si imprevizibil, inainte, pentru ca a aparut ca o pauza a mersurilor, in care toti ne-am asezat fiecare pe marginile propriilor lumi, ca sa mai contemplam viata..Si asa ne creem unele asteptari, cautind in trecut sperantze care sa ne aduca un trecut, in prezent. Ieri am avut ceva care sa ma determine, si azi am devenit un altul, care priveste altfel, la tot. Cineva pare ca ne mai priveste, de departe, si mai zimbeste la incercarile noastre naive de a mai da raspunsuri..
Nu mai stiu ce a ramas din  toamna asta, poate amintirile pe care le aducem in fata, ca sa ne faca sa ne simtim mai adevarati. Sintem la fel, asa cum tot fost, si stim ca reactiile noastre ne sint la fel de previzibile. Ne plimbam fara scop prin aceleasi spatii fara sens. Cine mai exista dincolo de toate? Si cine mai poate da o respiratzie de adevar in tot mozaicul asta de amintiri?
Nu imi amintesc nimic. E atit de stupid tot. Vietile celorlalti conspira si aspira la absurduri. Sint singurul ramas pe o planeta care zboara prin eter fara sa incerce sa isi aduca aminte de oamenii de pe ea. Plutim nestiut. Si ce va veni e la fel de nestiut. Pentru ca toate au devenit asa..

Saltul evolutiv al eului

Spatiile sint ca dinainte. Au ramas un timp in asteptare, apoi s-au inghesuit in ele insele, pina au devenit un punct. Totul a explodat ca in Big Bang, si spatiile au redevenit ce erau. Lumile le-au urmat, ca intr-o trecere de la ceva nestiut la altceva si mai nestiut. Toamna cea mai cosmica le-a acoperit cu frunze si vint plin de ploi tandre si linistite..E inca o felie de toamna ramasa, suficienta cita sa ne faca sa ne simtim ca lumea asta mai are ceva uimitor sa ne arate. Stiu ca inca mai am multe de invatat. Poate ca asta ma mai tine inca erect pe suprafatza asta cu gravitatie umana. Asta, si speranta asta infinita ca vor fi alte lumi care ma asteapta.
Totul e un altfel de nimic, unul transformat. E o extensie a unor sperantze care au deviat de la un drum conform. E ce e posibil. Ca aspiratie, viziune, dorintza, si scop al determinarilor noastre. Un tot care e o etapa a evolutiei, cu mult superioara nimicului. Sigur, un tot poate deveni oricind nimic, asa cum si nimicul poate deveni oricind tot, dar acum totul pluteste pe deasupra, si ne inconjoara cu sublima lui aparitzie. Ieri am fost singur, miine poate sint si mai singur, si poimiine poate sint mai mult, sau mai putin singur, pentru ca totul de acum se joaca cu mine, si cu ce sint, sau as putea deveni. Si totul e posibil oricind, asa cum si nimicul are aceeasi posibilitate. Iar noi raminem martori la jocul asta nestiut al lor.
Ieri m-am intilnit iar cu Tiana, si am decis sa facem un pact de ne-agresiune. Dar sa raminem intr-un contact prietenesc, pentru ca era mai practic asa. Dupa razboi vine o pace a negocierilor. A trecut vremea reprosurilor, si am decis ca e mai bine sa pastram o distantza a comunicarii. Mi-a povestit viata ei cu detalii, si eu am urmat sa o povestesc pe a mea, desi eram cam confuz. Ea a fost mult mai realista si mai ancorata in realitate, pe cind eu eram mai subiectiv. Poate asa sint femeile, sau poate asa e femeia din ea, nu stiu, dar m-a depasit. Sincer, habar n-aveam ce sa spun. Pe mine femeile m-au intimidat intotdeauna, pentru ca erau cu totul altfel. In fine, am reusit sa construiesc din cuvinte ce mi s-a intimplat. Mi-a placut ca m-a inteles, si m-a incurajat. Ne-am despartit in  termeni cordiali, si am plecat sa ma plimb singur, prin locurile astea de toamna. Am revazut toate amintirile, am facut pasi prin ploaie, si mi-am revenit. A fost invigorator tot. Lumile mi-au zimbit iar. Sint la fel de echilibrat ca inainte. Am injurat tot, pe toti si toate de care mi-am amintit, ca sa ma relaxez. Mi-au revenit toate simturile. Am respirat aerul purificat de ploaie, si am simtit cum lichidul ma inunda cu senzatii atit de noi, si neasteptate. Sint altul, mai bun ca cel de ieri. Si miine am  sa fiu mai bun decit tot ce mi s-a intimplat sa fiu, vreodata. Cu toate defectele mele, cele vizibile, si invizibile.

Lumile celorlalti

Lumile s-au transformat, au devenit mai simple, si mai triste, ca sa ne arate cita toamna ne e imprejur. Iar noi am mers in continuare pe drumul nostru, ca sa le aratam ca am reusit sa luam din toamna ce ne-a venit din partea optimista a fiintzei..Toamna a pasit pe frunze, asa cum noi am pasit pe amintiri. Sintem aceiasi, si la fel de calmi in a ne desfasura cu sinceritate ce simtim. Ieri am trecut prin lumi ca si cind am fi stiut ca sintem piloti experimentati, si cartografiem un teritoriu ultra-cunoscut. Spatiile s-au refacut, ca sa ne arate infiniturile in noile lor dimensiuni. Drumurile ni s-au intins inainte, la fel ca atunci cind stiam ca putem absolut orice..
M-am plimbat singur printre cladirile orasului, luminate de felinarele orasului. Am recunoscut totul, cu placere, si mi-am adus aminte de toate, asa cum erau atunci, cind eram mai tinar, si mai naiv..Toate experientele de dupa pare ca au adaugat trairi noi la ce a fost, si pare ca toate s-au mai transformat. Ma gindesc cu nostalgie la cine eram, si la ce fel vedeam lumea..Amintirile mele poate ca au un inteles doar pentru mine, pentru ca doar eu am simtit atit de profund locurile..Stiu ca, daca le-as descrie in termeni tragici as atrage atentia celorlalti, dar eu am trait atunci in felul meu, asa cum am simtit eu. Sigur, tragediile mele nu sint comparabile cu cele ale unor oameni pentru care totul era la un nivel de supravietuire efectiva, ca la mine nu era ca mor miine, si as fi cautat mijloace ca sa nu mor. Nu, la mine era totul de cum sa supravietuiesc psihic, intr-o lume absolut indiferenta, si cum sa continui sa mai cred ca mai pot face ceva ca sa merg inainte. Intr-o lume a ego-urilor dezlantzuite salbatic..Intr-o societate in care lupta care-pe-care a depasit orice nivel al fiintzelor..Si in care adevarurile sint ingropate sub un covor al unor aparentze care devin o parte a desfasurarii existentzelor calme si imperturbabile ale celorlaltzi..Pentru ca sint atitea, si atitea..Daca ma vezi e pentru ca am putut sa apar, dar cite din ce spun le poti auzi? Avem printre noi atitea urlete cit sa asurzeasca toate urechile lumilor..Sintem singuri in durerile noastre, si atit de singuri in sperantze..Tu cum te mai vezi in oglinzile societatilor? Iti mai aduci aminte de cine erai? Cit din tine a mai ramas sa povesteasca celorlalti unele vieti pe care le-ai trait? Cine mai poate sa incerce sa te inteleaga?

Toamna deliciilor

Toamna si-a adus inapoi decorurile, a refacut totul ca anul trecut, si a fost la fel de atenta la toate detaliile.. Chiar si detaliile detaliilor detaliilor sint mai bune, e suficient sa privim prin microscop la tot ce ne inconjoara. Eu asa am vazut, e adevarat ca n-am studiat si detaliile de nivel 4, pentru ca ajungeam la atomi, si acolo nu exista anotimpuri. E bine, dpdv artistic sintem in parametri, pentru ca toamna picteaza in 3D, cu talent toate imprejurimile. Ah ce bine e, ca e asa de mult bine adunat deodata, si pare ca legiuni de bine marsaluiesc cu hotarire sa faca praf tot raul asta care ne asediaza zilnic si silnic. E asa de mult binele asta ca ma face sa ma imbat de fericire. Hahaha, sper sa nu-si faca planuri raul, ca oricum a ramas din el o umbra. Parca si tristetzea e mai fericita, ca si-a schimbat hainele, si ne mingiie mai moale, si mai dulce, asa ca vinul care curge si ne duce mintea spre alte locuri. Toamna asta ne citeste gindurile, si vrea sa ne rasfetze cu ce ne doream. Ma gindesc la ce e acum prin pietele orasului. Nebunie de orice. Pe mine piata m-a fascinat intotdeauna, pentru ca acolo e un spectacol incredibil al naturii umane. Toti sint fericiti, si toti fac un joc al destinului pe care si l-au imaginat dinainte. Comerciantii vind, si cumparatorii se aprovizioneaza, negociind la singe pe sume de bani mai mari, sau mai mici. Iar dialogurile sint delicioase. Se arunca in joc pasiuni mari, si ginduri de imbogatire, si dupa fiecare tranzactie pare ca toti sint invingatori. Si totul in mediul asta plin de culori si arome care-ti provoaca instant o foame ancestrala. Na, asa e cu lumea, e fiecare pentru el, si totul evolueaza spre o stare de fapt a unei abundentze de trairi pe care fiecare si-o cauta, ca sa se desavirseasca in drumul asta al eului spre extaz. Pentru ca ce am vrut, ce am dorit pare sa se implineasca fix acum. Si noi, cei impliniti ne continuam drumul propriu al victoriilor printr-o lume care inca mai cauta sa ne inteleaga..Asa cum si noi toti cautam sa pricepem daca ce ni se intimpla e scris undeva, sau e o pura trecere de la ceva, la altceva mai bun..

Flori de ploi

Spatiile si-au intins aripile pina dincolo. Au luat orizonturile si le-au facut invizibile. Au batut la portile infiniturilor pina totul a devenit deschis, si sufletele au putut sa treaca dincolo. Orchestrele cosmosurilor au tacut..Inceputurile au venit calme, si clare, ca apele unor mari indepartate care primeau cu aceeasi iubire picaturile ploilor tirzii. Eram iar copii pe locurile acelor amintiri in care mai priveam lumea, si ne gindeam la ce vise mai putem reusi. Eram singuri, dar atit de plini de pasiunile acelea de a ne urca pe toate inaltimile posibile, ca sa putem vedea de acolo, de sus, vietile celorlalti care pareau sa ne spuna ceva. Lumile au devenit fiintze, cu miini care atingeau, si mingiiau, cu ochi care ne priveau cosmic, si cuvinte ce ne vorbeau despre destinele noastre posibile. Stiam ca schimbarea va putea veni, dar nu stiam cind, si de unde. Apoi am aflat. Dinauntru. Am alergat azi prin toamna. Era si ea singura. Ma intelegea cel mai bine. Asa a fost, si asa simteam ca va fi. Toamna cea rebela, si care a luat trenul, a ajuns in gara cea mica, a primit florile, si a disparut. Florile au devenit ploi, si frig, si vint, si amintiri.

Intrebari

Ce intrebari ai pune? Ce raspunsuri ai astepta? De ce?
Cind eram mai mic ma gindeam ca unele entitati ar putea lua forma unor oameni, asa ca acum 2000 de ani. Si imi era frica, pentru ca ma gindeam ca ma pot intilni cu Viata, Moartea, Destinul, Dumnezeu, Spiritul, etc. Sigur, pare ridicol. Atunci nu era, pentru ca ma gindeam ca au puteri, si imi pot face orice, daca ar vrea. Apoi mi-a trecut prin cap ca, oricum, daca ar fi vrut mi-ar fi putut face orice, mai demult, fara sa ma avertizeze in vreun fel, fara sa se mai oboseasca sa ia forma umana. Si atunci, daca ar veni, totusi, si mi-ar spune in fata asta, scopul ar fi altul. Poate sa ma previna, ca sa nu fac anumite prostii uriase. Sau poate sa imi raspunda la unele intrebari. Stiu, s-au mai scris niste carti multe pe tema asta, pentru ca si altii si-au inchipuit ca asta s-ar putea intimpla, sa dai nas in nas cu cineva de sus de tot. Dar ce de mi-ar raspunde mie la intrebari? Ca sa ma ajute sa aflu ceva? De ce ar face-o? Contez asa de mult? Vor sa ma ajute? Si oare e de ajutor sa aflu, de exemplu la ce data fixa o sa mor? Asta ar deveni o obsesie continua pe urma, si mi-ar face viata un iad. Sigur, te poti gindi ca acele raspunsuri ti-ar putea fi date indirect, prin informatii pe care sa le pui mai tirziu cap la cap. Dar de unde stii ca-s adevarate? De unde stii ca ce afli nu sint minciuni? Pentru ca nu exista nicio dovada ca asa ceva a existat vreodata; toate sint legende frumoase inventate de dorintele oamenilor ca sa faca sa para totul cu mult mai frumos decit e. Si dincolo de toate, poate ca intrebarile astea cam au raspunsurile intuibile. Poate le ultra-stim, prin asocieri cu altele, dar nu ne plac, si de aceea nu vrem sa le credem. O legenda veche spunea ca oamenii mor atunci cind au inteles secretele vietii si ale mortii, si, ca sa nu le spuna si altora, vine sfirsitul. E greu de crezut, pentru ca uneori se sting suflete tinere, care abia incep sa inteleaga cite ceva din lume. Tot ce se poate, probabil ca intuitia are un rol, desi, si asta e neverosimila. O fi si legenda aia inventata de unii prostovani care aspirau la viata vesnica, constienti ca pe ei n-o sa-i duca niciodata mintea sa inteleaga ceva atit de profund. Tot ce se poate. In fine. Sint multe intrebari fara raspuns, deocamdata. Unele poate si-l vor gasi, pe cind altele nu.

Timpul universului

Uneori am impresia ca nu mai e nimic de spus, ca totul s-a zis cu mult timp inainte..Si s-a spus mai bine, de oameni cu mult mai talentati..Bine, scrisul e si o terapie, si il folosesti ca sa spui ce crezi, iar daca ce crezi are valoare, ramine, daca nu, e uitat. Sint multi scriitori, si multi scriitori buni, de care nu-si mai aduce nimeni aminte. De fapt de ce si-ar aduce, daca ce au scris ei intra mai mult in zona obisnuitului, a cotidianului, si a vietii firesti? Pentru ca o opera, ca sa fie memorabila trebuie sa fie ultra-dramatica, semi-abisala, si sa cuprinda niste lucruri absolut exceptionale, sa construiasca lumi mari si uluitoare, pe care sa le surprinda fix in esentza lor. E mult de spus. Fiecare vede lumea in  felul lui, si asta il face original. Oare cum va arata literatura peste 1000 de ani? Oamenii de atunci vor mai scrie, sau vor folosi cuvintele spuse, sau imaginile, ca in filme? Cineva spunea mai demult ca valoarea conteaza, restul sint detalii. Dar si valoarea e si ea functie de vremuri, mentalitati, oameni, etc..E adevarat ca sint anumite valori care au rezistat timpului..
Azi am fost iar sa ma plimb prin oras, cu busul. Am stat singur, la geam, ca sa admir noaptea, luminile, oamenii. A venit toamna, si e mai frig. Oamenii s-au inchis in ei, si pare ca si-au dat seama de ce repede a trecut vara.
Lumile s-au retras in izolare. Pare ca toamna le-a afectat si pe ele. Poate ca au inceput sa simta asa, ca oamenii, ca timpul trece, si anotimpurile le schimba. Doar universul a ramas la fel. Pentru ca stie ca timpul ii e prieten.

Taceri

Inainte de tot a fost nimicul. Urias, colorat ca un vis invizibil visat de oameni invizibili. Apoi a aparut un punct, care a crescut in dimensiuni, de la zero a devenit unu; o dreapta, apoi doi, un plan, trei, un spatziu, patru un alt spatziu pe care l-am numit timp. Si asa totul a invadat nimicul, si, pentru ca era singur, si-a ales un nume, si acela a fost tacerea. Universul era un ocean infinit de picaturi de taceri. Mici, multe, si adunate impreuna. Ca niste sfere microscopice care se impingeau unele in altele, cautind sa se desfasoare in mai mult spatziu. Apoi sferele cresteau, isi modificau contururile, si deveneau lumi, la un inceput de evolutie. Structura li se elabora, si ajungeau separate, si libere in imponderabilul care le era imprejur, si alaturi. Spatiul evolua si el, de la nimic la intuneric, la Big Bang, si apoi la tot. Un tot de vid intzepat de lumini trimise de stelele indepartate.Si el era tot tacere, si tot un ocean, ca atunci cind lumile tacerilor erau atit de apropiate. Apoi culorile incepeau sa rasara una cite una, eliberate din razele de lumini care strabateau in singuratate spatziul. Si asa s-au complicat toate. Ieri ne-am intilnit pe o banca, in parc. Nu mi-ai spus nimic, desi parea ca vroiai sa-mi spui ceva. Eram parca in universul asta al tacerilor alesi special sa fim purtatori de cuvinte tacute. Poate nu am avut inspiratie niciunul dintre noi, sau poate eram prea timizi, sau poate prea dusi cu gindurile prin alte universuri. Pacat ca nu eram telepatzi, ca sa ne comunicam ceva. Aveam foarte multe sa ne spunem, dar am ales sa transmitem doar taceri. Dar au fost taceri pozitive, mai frumoase si mai complicate decit toate cuvintele si frazele spuse vreodata. Si mai armonioase decit tot ce ar fi putut compune cineva.

Toamna anotimpurilor

Toamna asta e un anotimp dintr-un timp al trecerilor noastre prin univers. E calda, e rece, e insorita, e inorata, ploioasa, uscata, e asa cum a fost ea dintotdeauna. E la fel, pentru ca e o parte dintr-o toamna absoluta..Desi e tot timpul alta, pentru ca arata altfel, iar noi o simtim altfel. Fiecare are toamna lui de acum, care e alta decit toamna de atunci, asa cum fiecare din noi e diferit de cei care eram atunci. Avem adunate in suflet o mare colectie de anotimpuri, fiecare din ele in propriile muzee. Ne plimbam de multe ori pe acolo ca sa vedem amintirile de atunci, sa le admiram, si sa vedem cum s-au mai schimbat, intre timp. Pentru ca amintirile sint, parca, mai elaborate, mai invadate de culori si forme noi, ca si cind s-ar reconstrui singure, tot timpul, ca sa poata deveni, fiecare in parte ca niste semintze din care s-ar putea reconstrui arborele autenticului din acea toamna, pe care noi am trait-o atunci, in acel fel al nostru. Amintirile sint diferite, dar au in ele acelasi ADN al fiintzei toamnei, ADN care seamana atit de mult cu al sufletului nostru. Linistea din muzeu ne inspira sa ne plimbam prin toate culoarele, si sa retraim. Apoi iesim din cladire, ca sa admiram toamna cea reala. Lasam gindurile sa zboare liber, un timp, privind cum pasarile se duc, cum bate vintul, si cum frunzele mai fac un ultim vals al gravitatiei. Privim in urma la muzeul ultimei toamne, si ne indreptam catre muzeul penultimei. Oare cum mai arata amintirile de aici? Ce vom vedea oare, si ce vom invata dupa experienta asta? Va fi ca si cum ne vom intoarce inapoi in timp, si vom redeveni cei de atunci, sau vom ramine aceiasi, revazind trecutul cu ochii unui om peste care a mai trecut un an? Sau poate vom simti ca evoluam, si ca ne transformam asa ca amintirile. Toamna a fost poate doar un timp din drumul nostru, pe care l-am trait, asa cum au facut si ceilalti. Si toamna asta a noastra e o mica parte din toate lumile care au in ele adunate toate toamnele posibile, ale tuturor care au trait, si mai traiesc. Lumi pe care le-am putea aduna, aranja, organiza intr-un muzeu universal. Un muzeu al vietilor care s-au intimplat. Al sufletelor care au trecut prin anotimpuri.

Cine?

Daca esti sincer cu tine, si te inconjori de adevaruri, alte adevaruri despre tine vor veni..Asa se spune..Ca poti sa te descoperi privind la ce te inconjoara, analizind ce adevaruri au, si au trait, altii..Pentru ca, daca ai experientza adevarurilor vei putea separa din tot doar ce este esentzial..Si asa vei cunoaste totul, si pe tine, si vei reusi sa te depasesti mai usor, ca sa iti construiesti un drum autentic spre spiritualitate..Prin lumea asta, printre defectele ei..In fine, sint multe amanunte care ne pot face viata asta cind un rai plin cu delicii nestiute, cind un infern absolut imprevizibil. Pentru ca, cel putin pentru mine, chiar asa a fost. M-am intilnit cu Tiana, ca sa ne descilcim toate variantele..Eram undeva pe o terasa, pe malul lacului albastru. Ne-am dat mina, ceremonios, ne-am pupat, si ne-am asezat pe scaune. N-am urmat niciun protocol, pentru ca asa am simtit amindoi ca trebuie..Ea mi-a spus ca sint altfel de cum par. I-am raspuns ca nu e asa frumoasa si seducatoare cum se crede. Mi-a zis ca sin t la fel de mojic cum i-am aparut prima data. Am ris cu zgomot, hahaha, bine bre, duduie cu fitze, dar tu cine te crezi? Ai vreun atu cu care sa te dai mare? Ca esti grasa si proasta. La care ea a ripostat ca gras si prost sint eu, pentru ca nu vad nimic din ce ma inconjoara..Hm, da? Si ce anume nu vad? Ca nu ai de unde sa stii ce nu vad, ca nu esti vreo prezicatoare. Mi-a raspuns ca nu vad ca sint un bou cu pretentzii arogante de smecher. Eu, ca de mine zicea, eu, un bou. Si tu esti o vaca perversa si inchipuita..Esti ca sor-mea pe care n-am avut-o, si care vine sa se dea desteapta, ca sa-mi fure mostenirea parintilor, dupa o judecata lunga..Sor'ta e ma-ta, mi-a zis, ca nu ai nimic al tau, esti o varza, idiotule, si eu imi pierd timpul meu pretios cu tine, ca sa te fac sa intelegi ceva. Dupa asta am trecut la injuraturi directe legate de parintzi, si asta a fost chiar distractiv. I-am facut albie de porci pe toti din neamul lor, si ea la fel.. Am folosit in astea tot ce stiam. Dupa care ne-am calmat..Chit ca ne-am urit din cuvinte, am zis ca e aiurea sa continuam sa ne injuram..Eram cei mai dusmani din toti..Parea ca nu ne vom ierta nimic, niciodata..Si chiar putea sa fie asa, ca ea era ca o sora a mea pe care as fi urit-o din ficatzi. Ca sa o uit, si sa o sterg din toate ale mele..Pentru ca ea ar fi reprezentat un rau posibil. Dupa toate, poate m-as fi impacat cu ea, pentru ca as fi avut unele interese comune..As fi repetat cu ea ce am facut cu multe din relatiile mele distruse. Si ce bine ar fi putuf fi. Eh, lumea, mizeriile, prostelile, eu, ea, porcariile care ne tot amesteca in tot, de nu mai stim de noi.  Intr-o alta lum e poate ne-am fi inteles, si chiar am fi fost prieteni..Dar sintem inca, eu aici, si ea colo, si nu sintem compatibili. Ce timpenie. Cum naiba sa mai fii cu tine cind te agreseaza toate tutele pamintului? Si asta e doar un  caz, ca am atitea experientze. Cine e creatura asta?
PS Asta e un fel de pamflet (pentru cine-care n-a inteles), ca era culmea sa-mi para rau ca n-am sora, sau frate. Scandalul cu Tiana e ca sa darimam mitul asta al iubirii eterice, ca in orice relatie apar si momente in care te certi, ca na, asa e omul, fara conflicte nu se justifica, sau ceva. Plus ca pentru realism trebuie alternat una calda, una rece; depinde cum le combini pe amindoua, in fine aici doar intuitia face cel mai natural dialog.

Jocurile iubirii

Lumile se dilata si se contracta ritmic..Asta se vede ca o unda care trece continuu, venind de undeva din nu stim ce infinit, ca sa se duca in alt infinit..E poate ceva ce se transmite, o informatie, o energie, o inflexiune spatiu-timp, poate fi orice, pentru ca nu vom sti niciodata..Sau e poate un sentiment care trece prin lumi ca si cind ele ar fi neuroni parte dintr-un creier infinit care e format din tot, care aduna impreuna toate lumile ca sa construiasca un fel de constiinta a eternului nestiut..Sau poate e doar o briza de toamna a universului, care trece printre galaxii in cautarea drumului catre trecerile spre alte anotimpuri cosmice..
Ultima intilnire cu Tiana m-a lasat  confuz..Chiar nu stiam nimic din ce a fost, si ea mi-a lamurit misterul. Dar misterul asta al ei (si al jocului) era mult mai profund, pentru ca totul parea aparent mai clar.. Totul arata ca, dincolo de inceputuri multe alte mistere apareau, care, si ele, la rindul lor deschideau drumuri infinite spre alte, si alte mistere..De ce ea, si de ce eu? Si de ce jocul asta? Era ceva ce trebuia sa inteleg inainte de a incepe? Era vreun sens pe care sa il dau, dupa ce legam logic toate intimplarile? Era o noua logica pe care sa o descopar pe masura ce jocul inainta? Are sens ce spun? Are sens la ce ma gindesc? Eram amindoi cobai pentru un experiment pe care nu il intelegeam? Poate eram alesi special ca sa verificam unele teorii, sau poate eram cei perfect compatibili, si care sa fie testati pentru evolutiile cuplurilor..Eu cu femeile eram perfect paralel, pentru ca la mine doar teoriile existau, iar practica le doborise pe toate, hahaha, poate din punctul asta de vedere eram perfect de studiat..Poate ma studiau pe mine in detaliile fiintzei..Sau poate doar pe ea.. Cite intrebari, cite necunoscute, cite motive de ingrijorare..Sa-i ia dracu' de idioti, ca toti au interesele lor. Mai bine sa ma gindesc doar la mine, si la ea. Si eu am interesele mele, si viata mea..Oare chiar ma iubea? Si eu chiar o iubeam, sau am cazut intr-o capcana psiho-afectiva subtila a smecherilor aia? Ea parea sincera, nu era ca si cum juca un rol, cred..In fine, e prea mult, mai bine o caut iar sa discutam ca de la suflet la suflet, si pe urma vad ce, si cum..Poate ca totul e real, poate ca intre noi chiar exista ce arata din ce ne spuneam..Poate ca noi, in tot ce faceam eram intr-un alt joc, diferit de cel programat, poate eram chiar intr-un joc al iubirii adevarat..

Urme

Iubirea ne da sens. Iubim pentru ca asa ne eliberam de noi insine, si ne lipim sufletele insingurate de alte suflete..Iubim ca sa vorbim lumilor despre ce sintem. Iubim ca sa ne construim perceptiile dupa fiinta noua, pe care o cautam..Iubim pentru ca totul este un loc stabil al cautarilor noastre de adevar. Un loc de unde plecam, ca sa stim ca ne vom intoarce mai buni..
Ieri m-am intilnit cu Tiana..Am ramas mut..A venit spre mine incet, s-a oprit, m-a privit atent, si mi-a spus ca a trecut o eternitate de cind ne-am cunoscut. N-am stiut ce sa raspund. Mi-a spus ca nu e un robot, si nu are resentimente. In jocul numit Muzica noptii era o holograma a unui om real, aflat intr-o camera, si care ma vedea si pe mine ca pe o holograma. Eram doi oameni care pretindeau ca sint holograme doar.. Stiu, a fost ciudat, dar asa a fost jocul. Viata ei a fost un sir de nefericiri, ca si a mea..Acuma ne intilnim ca doi oameni care au imbatrinit, si s-au eliberat de toate trecuturile..Nu mai putem intoarce timpul de acolo, si de atunci, dar mai putem sa ne vorbim, privindu-ne in ochi..Ne e bine, cumva, cum sintem..Nu stiu daca iubirile trecute mai pot reveni, dar acum e cald, si bine, si totul e altfel, parca..

Altcineva

Ultima ta iubire avea gust de capsuni, si de fragi.
Mi-ai dat-o intr-o cupa de inghetata,
Ornata cu amintirile curcubeelor
Unor ploi absurde,
Care ne-au completat marginile lumilor.
Ultima ta iubire era ultima ta sperantza,
Care ti-a ramas sa iti ureze noapte buna.
Pentru ca era la fel, si te iubea la fel,
Asa cum tu iubeai sa o daruiesti.
Ieri te-am vazut pe strada ta,
Din orasul lumilor tale.
Mi-ai zimbit discret,
M-ai luat de mina,
M-ai dus prin locurile ramase,
Si mi-ai spus ca, azi, nimeni nu mai are amintiri.
Te-am crezut asa cum si tu m-ai crezut,
Cind eram  altcineva.
Si te-am crezut,
Pentru ca te-am cunoscut,
Cind erai altcineva.

Pasi prin noi

Iubirea nu exista, a spus ea. Am ramas masca. Cum? Nu exista, pentru ca tu nu iubesti fiinta, ci doar proiectia ta mentala a ei. Pai da, ca fiinta, am continuat eu..Plus ca nu stii ce diferenta e intre iubire si dragoste, tu te lasi sedus de perceptiile tale, a zis. Pai da, ca perceptiile, mmm, aaa. Ori omul e fiinta, nu ce crezi tu despre ea. Pai da, omul e, mmm. Iti place sentimentul asta ca te scoate din tine, si te face sa te crezi generos, a spus. Pai da, eee, ca atunci cind, mmm. Si noi sintem diferiti, tu ai partea psihica masculina, ca esti fizic mai puternic, si esti crescut asa, sa iti asumi partea ta de emisfera, pe cind eu am jumatatea mea, deci sintem construiti sa parem teoretic compatibili. Pai da, asa e, caaaa. Dar cit e dincolo de asta? Cit e si comun, ca sa avem sansa sa ne intelegem? Stai, am zis, ca nu e asa, ca de aia ne asociem, care cu care, pe baza de ce avem in comun, ce valori, sentimente. Daaaa, valori care sint iluzii pe care le imprumutam de la mediu, si pe care nu le intelegem suficient. Bine, am zis asa,  ca valorile, aaaa. Valorile ne sint stabile, dar ele nu ne spun ce sa facem..Asa e, sint, aaa. Si a continuat sa-mi vorbeasca despre altele, si altele. Ma uitam la ea cu uimire, ca preluase total controlul conversatiei. Eu abia apucam sa mai spun cite o silaba, ca ea imi taia macaroana. Si o intelegeam, pentru ca mergea foarte bine pe drumul ei logic, si imi aducea cele mai adevarate argumente. Gindurile nu puteau urmari tot, dar inregistram in minte ce spunea, si le derulam in minte cu incetinitorul, ca sa le vad sensurile. Din cind in cind ma uitam la ea cum trecea de la o stare la alta, si ce subtil isi folosea body language-ul. E incredibila, mi-am zis, cum e ea, cum avea atit de multe de spus, de aratat, ca sa ma faca sa inteleg cit sintem de diferiti. Si asa, mi-a aratat ca iubirea nu exista, dupa care a adaugat "qed". Pai da, am zis, asa e, daca folosim logica exterioara, cea a realului captabil in formule. Pai realul din formule e realul adevarat, nu? a spus. Este, dar noi avem partea dinauntru, care e altfel. Crezi? Baaaai, pai asta ne face oameni, de asta sintem cum sintem. Hm, mi-a intors ea o figura sceptica. Dupa care a explodat intr-un ris absolut adorabil. Am glumit, a zis, asta era discursul tau, eu doar l-am copiat din mintea ta, si l-am adaptat. Dar am vazut ca ai vrut sa ma contrazici cu sentimentele pe care le avem in noi. Era evident ca e asa, si ma bucur ca te-am facut sa admiti ca si tu ai ce am si eu; doar ca in doze diferite, hahaha, nu poti sa ma contrazici. Si asta ca sa-ti demonstrez ca in mintea ta iubirea exista, de fapt. Bine, dar stiam, am raspuns. Stiai cit sa declari doar, ca nu mergeai cu sinceritatea mai departe. Acuma ca ne-am pus de acord hai sa ne plimbam. Unde? Pe malurile iubirii, hahaha, ca doar nu spre o bodega unde sa ne imbatam. Pai da, asa e, nu la bodega, ca nu ameteala si mediul ne vor da vreodata vreun scop. Era serioasa discutia asta, si de asta am continuat-o cu multe argumente, ca si cind ne-am intors in noi, si ne plimbam prin locurile cu amintiri..