Flori de ploi

Spatiile si-au intins aripile pina dincolo. Au luat orizonturile si le-au facut invizibile. Au batut la portile infiniturilor pina totul a devenit deschis, si sufletele au putut sa treaca dincolo. Orchestrele cosmosurilor au tacut..Inceputurile au venit calme, si clare, ca apele unor mari indepartate care primeau cu aceeasi iubire picaturile ploilor tirzii. Eram iar copii pe locurile acelor amintiri in care mai priveam lumea, si ne gindeam la ce vise mai putem reusi. Eram singuri, dar atit de plini de pasiunile acelea de a ne urca pe toate inaltimile posibile, ca sa putem vedea de acolo, de sus, vietile celorlalti care pareau sa ne spuna ceva. Lumile au devenit fiintze, cu miini care atingeau, si mingiiau, cu ochi care ne priveau cosmic, si cuvinte ce ne vorbeau despre destinele noastre posibile. Stiam ca schimbarea va putea veni, dar nu stiam cind, si de unde. Apoi am aflat. Dinauntru. Am alergat azi prin toamna. Era si ea singura. Ma intelegea cel mai bine. Asa a fost, si asa simteam ca va fi. Toamna cea rebela, si care a luat trenul, a ajuns in gara cea mica, a primit florile, si a disparut. Florile au devenit ploi, si frig, si vint, si amintiri.