Beta in lumea alpha

Realitatea ne arata tot timpul partzi din noi, partzi pe care le recunoastem, cumva. Regasim tot timpul ceva din noi, din ce simtim, ce gindim, ce sintem..Aceeasi umanitate comuna. De multe ori ma gindeam ca am sa ramin singur pentru restul vietii, pentru ca daca nu mi-am gasit pe cineva pina acum, cu atit mai greu imi va fi sa-mi gasesc de acum inainte, pentru ca acumulez altele, si altele, si devin mai diferit, si mai diferit, si, in acelasi timp, mai greu de acceptat. Fundamental sint idealist, si, invatind, am devenit ambitios, apoi perfectionist, dar asta s-a intimplat in timp, pentru ca am in mine o lene cosmica, recunosc, dar nu una a unui idiot care vrea sa licezeasca pina se descompune, ci una a meditativului, a celui care uita de toate celelalte, ca sa se concentreze mai bine pe lucrurile care au, cu adevarat, importantza. Toata personalitatea mea e construita, nu e una data, eu nu am avut talente remarcabile pe care sa le urmez, sau pote le-am avut, si nu am stiut de ele. Tot ce stiu e pentru ca am muncit enorm, am invatat mult, am vazut cum e de inselatoare lumea, si cit de mult cauta sa te faca sclavul ei, iar eu am decis sa fiu liber, si sa merg pe drumul meu, orice ar fi. De asta nu am acceptat decit ce am considerat a fi cu adevarat valoros, am selectat dupa ce am analizat mult, si apoi am decis..Si tot travaliul asta l-am facut dintotdeauna intr-un mediu extrem de ostil. Am vrut sa scriu in textul asta despre cum vad eu fiinta ideala, prin ce recunosc in realitate. M-am intrebat dintotdeauna cine sint, pentru ca nu am stiut. Si, pentru asta am cautat in ceilalti raspunsuri. I-am observat, i-am analizat, m-am gindit mult la toate. Vedeam in unii lucruri care imi placeau, sau care ma dezgustau, si puneam informatiile cap la cap, dupa ce separam toate, pe domenii. Si asa mi-am construit variante de valori, ierarhii, apoi sisteme intregi. Nu stiam daca ele chiar ma reprezinta, dar le simteam stabile, si adevarate. Mi se intimpla, cautind o partenera, sa ma las cucerit de anume caracteristici ale fiintzei, de un acel ceva care face fiintza unica, si originala. Dar acel ceva, de multe ori era doar o aparentza, pentru ca, dincolo de el nu prea mai era un altceva, acel altceva al profunzimii. Fiintza ei se rezuma doar la a-si perfectiona amanunte pe care sa le creada, dupa mintea ei, determinante. Ori asta devenea, dupa un timp, dezamagitor, chiar dureros. In fine, asa simteam doar eu, pentru ca vedeam cum pe un inceput triumfant, si plin de un urias entuziasm al luminilor e o fantoma de vorbe goale, si iluzii cu aparentze de adevar..Si atunci imi venea sa urlu. Uneori chiar o faceam, ca sa-mi descarc frustrarile. Asta nu ma ajuta mai mult decit ca sa ma eliberez de tot, si sa-mi restartez asteptarile, si sa reiau, cu acelasi initial entuziam noile cautari. Ce ma irita era ca, dupa toate, iar cautam acele atitudini de originalitate, si profunzime, acea discretie a trairilor, acel sublim al fiintzei constrinse, care are pulsiuni de traire eliberatoare. Pe ea o vedeam in tot felul de reactii ale celorlalti: un zimbet, o atitudine chic, o vorba spusa timid, sau pe shleau, o grimasa, un ton ridicat, etc. Stiu, greu de gasit fix acea fiintza care sa le aiba pe toate astea. Pentru ca si fizicul conta, deci, cu atit mai complicat. Desi, parca, daca ea ar fi fost cu adevarat inteligenta, s-ar fi incadrat perfect, cumva. Pentru ca eu, cam asta cautam. Dar, la cit de dificil sint, greu de certificat, ca na. In fine, dupa toate, nu cred ca sa fie de vina ceva, ca e cinism, idealism, naivitate, clasicism, romantism, modernism, sau altele. Nu e nimic, si nimeni, e doar fiintza asta care sintem, cu valorile, si defectele ei, fiintza asta care e o statuie vie, si care traieste intr-o lume disfunctionala..