Armonii cristalizate

Timpul s-a oprit, si spatiul a inghetzat. Albul a explodat, si luminile au orbit ochii tuturor speciilor. O lume oarba a devenit eterna. La sfirsitul eternitatii au aparut puncte colorate, care au crescut, si s-au intunecat. Spatiul a incept sa se dezghetze, lasind sferele de timp ramase sa se miste prin el. Sferele au explodat pe rind, construind lumi care s-au extins, si au inceput sa pulseze. Apoi lumile si-au intilnit marginile, si, cind toate s-au conectat, mecanismele au inceput iar sa functioneze. Timpul si-a revenit, si a inceput sa alerge cu viteza lui de la inceput. Universul si-a reluat miscarile de unde le lasase. Ochii au inceput iar sa vada.
Mai visez uneori ca timpul e sferic, sau e format din sfere care se ciocnesc unele de altele ca moleculele unei substantze misterioase. Timpul are si el mai multe dimensiuni, asa ca spatiul. Sau poate ca el insusi. Asta e greu de demonstrat, cel putin cu ce avem acuma.
Ieri m-am plimbat singur prin labirintul de culoare ale navei. Am cautat un alt traseu spre camera de vise. Nu ma mai tenta sa intru iar in lumile lor artificiale, pentru ca eram prea obisnuit cu ele, si-mi lasau un gust de plastic in gura, si o stare de confuzie melancolica. As fi vrut altceva, dar computerul nu avea destula imaginatie, si nici eu nu-l puteam ajuta. Am intirziat intilnirea cit am putut. As fi vrut sa discut cu cineva, sa ma conectez cu o minte reala. Sufletele s-au ratacit, parca, si ele, pe culoare. In fine. Poate ar fi trebuit sa beau ceva, inainte de visul asta, sa vad cum reactionez cind intru iar in lumile acelea cu multe detalii, ale trecutului. Poate blocam masina, hahaha, ii sareau sigurantele cu siguranta. Numai sa nu ma fi pus sa-l platesc de nou, ca nu as fi avut cum, era prea scump. Acuma sint ok. Am ajuns. Mi-am conectat toti senzorii, si m-am lasat dus iar in povestea lui. Sint iar in bus, iar e noapte, si vad dincolo de geamul putin murdar, ca ninge, si orasul e impodobit, cu multe lumini colorate care danseaza. Hm, e de sezon. Eu nu-s de sezon, as fi vrut sa nu-mi mai aduca aminte de zapada, si frig. E frumos. E vreme de povestile cu Craciunul, de mincat pina te ia cu salvarea, de baut pina cazi sub masa, si de admirat linistile care vin calare pe fulgii cei usori, si asa de efemeri. De fapt e mai bine asa, pentru ca pot sa vad cum e lumea mai vesela, si mai optimista, si cum isi imagineaza ca arata fericirea. Ma rog, o felie de fericire, dar pe care toti o savureaza cu disperare. Se aud melodii armonioase si calde. In curind vor adormi toti. Cine stie ce vor visa. Poate-si vor inchipui ca doar ei sint suficient de buni, cit sa poata schimba lumea asta. Sau, poate, toate lumile. Ca sint multe nedescoperite, inca.