Amintirile infiniturilor

Timpul ne mai zimbeste uneori, si ne mai duce spre amintiri ale unor atit de frumoase intilniri intimplate demult, cind inca eram mici, si uimiti de cit de mare e lumea..
Era vara..Aveam 15 ani..Sau 16..Sau nu mai stiu prea bine, dar era o zi fabuloasa, mare, si rotunda, si luminoasa..Eram la mare, pe cearceaf, infierbintat de atitea ultraviolete..Vazusem la o distanta mica o fetita, de virsta mea, cred, care cauta scoici in nisip..Le aduna cu grija, le curata, si le aranja frumos pe cearceaf.. Era uimitor cit de fine ii erau trasaturile, si cit de elegante si dragute ii erau miscarile..La inceput mi s-a parut curios, apoi am ramas cu ochii pe ea..Isi facea in continuare treaba cu o seriozitate care mi se parea a unui arheolog in cautarea unor comori pierdute..Era uimitor tot; felul ei de a construi modele din scoici, delicatetea cu care le atingea, felul cum se mai strimba cind nu-i iesea cite o incercare, sau zimbetul ei atit de mare si deschis, cit sa te faca sa uiti instantaneu tot..Era ca o papusica mica, si delicata, care se juca acolo, cu scoicile, dar, parca si cu sentimentele mele..Am observat-o mult timp, cum lucra concentrata, la tot..Apoi a gasit a scoica la care s-a uitat mult timp, a intors-o pe toate fetele, si, intr-o stare de confuzie parca, a privit imprejur..Si ochii ei s-au fixat brusc in ochii mei..A venit direct la mine, si a inceput sa vorbeasca intr-o limba pe care la inceput nu o intelegeam..
Ea-"Uite ce rotunda e, da'n-are o margine pe partea asta, vezi? Si colturile astea ar trebui sa fie dincolo, si fara gauri..Vezi? Uite!" Si mi-a invirtit-o in fata, ca sa pot vedea.."Tu ai gasit asa scoici? Citi ani ai?" Eu eram la fel de uimit.."Uite-te" mi-a mai spus..Probabil ca aratam ca un idiot complet, si asta o contraria.."Citi ani ai?" m-a intrebat iar.."Mmm, n-am" i-am raspuns, "adica am da n-am la mine, am 51, da acasa".. "Ai acasa 51 de ani?".."Am"..Si m-a privit iar, atenta, cu niste ochi mari si verzi..Am crezut ca un curent cald m-a luat pe sus, si m-a lasat suspendat..Am reusit sa ingaim "Am, da, acasa, aicea nu mai am"..Privirea ei a ramas un timp la fel..Acum parca ma cerceta mai atent, cu aceeasi seriozitate confuza, de parca eram o scoica mai ciudata.."Am, mai am", am spus dupa un timp, deschizind ochii..Ea plecase..Nu mai era nici ea, nici scoicile, nici cearceaful..Ramasese in nisip doar urma..Si mi-a parut rau..Zilele care au urmat nu am mai vazut-o.. Probabil plecase acasa..Tin minte ca tot restul vacantei m-am gindit la ea..Si un timp, pe urma, si cind incepuse scoala, parca tot mai vedeam ochii aia mari si verzi, cum se uitau fix la mine..
A fost o vara frumoasa..Ce vremuri curioase erau atunci, totusi..Si ce interesant era felul cum incepusem sa simt ceva, in mine, un fel de sentiment care era inconjurat de alte sentimente, care erau si ele inconjurate de alte sentimente, care ma faceau sa vad si sa simt lucruri incredibile, si noi..
Uneori mai simt ca trairile din unele amintiri ma cam iau pe sus..Dar ca atunci parca nu a fost niciodata; atit de mare, de mult, de intens, si de plin..Poate pentru ca era prima oara, si descopeream ceva atit de magic..
Ma mai gindesc la intimplarea de atunci, cind mai simt ca viata nu e deloc cum ar trebui..Si vad iar o plaja cu multe scoici rotunde, doi copii, si un soare galben si cald, intr-o vara cind infiniturile erau altfel, parca.