Bai nene, bai nene, bai nene. Ce e frumos ramine exact asa cum e, perfect frumos, oricte chestii ar cauta sa il defaimeze, pentru ca ce e valoros cu adevarat, e stabil, si straluceste, din orice unghi l-ai privi. Si sint sursele noastre de fericire chestiile alea din trecut, clar. Bun, hai sa enumeram citeva, fara sa facem un top, pentru ca nu ar fi corect. Una, si fundamentala sursa era reusita, la orice, dar, in special, la olimpiade, in generala, si liceu, dar, mai ales, la examene. Dupa asa ceva ma simteam ca un zeu care se plimba pe deasupra spatiului. Si am trecut atiiiitea examene grele. La olimpiade era ca dupa un fel de recunoastere a ce muncisem inainte. Ma pregateam inainte intens, rezolvam mii de probleme, discutam, ma gindeam, analizam la singe toate posibilitatile si variantele, invatzam din tot, la nivel de detaliu, cu o seriozitate maxima. Inainte sa inceapa tot imi era rau, apoi ma sezam in banca, incercam sa ma eliberez de orice, ca sa ma pot concentra, si asteptam. Veneau subiectele, luam foaia, faceam o vedere de ansamblu, si stiam deja, incep cu ce stiu mai bine, ca sa scap de frica aia, ca nu stiu nimic din nimic. Rezolvam un punct, deja era un inceput bun, treceam la altceva, rezolvam, alt punct bun, si deja ma simteam mai eliberat de toate. Si le analizam mai bine, si le treceam rind pe rind, la facute. Ce nu-mi iesea lasam la sfirsit. Lupta asta cu necunoscutul imi dadea energii uriase, si cautam solutii din mai multe directii. Misterul chiar imi devenea prieten, si alergam pe toate drumurile ca sa gasesc solutii. Erau si lucruri pe care nu le reuseam sa le descopar, si le memoram, ca sa ma edific, pe urma. Eram un campion in cautare de victorii, si asta imi placea enorm. Sigur, dupa ce trecea timpul admiteam ca am avut si infringeri. Dar eram constient ca pot invinge atitea. Ma rog, dupa toate formalitatile ajungeam acasa, unde, ce sa vezi, familia organizase deja o masa festiva. Eu eram super obosit, si ce stiam era ca trebuie sa spun tot, punct cu punct, cum vedeam solutiile, si sa le confrunt rapid cu ce ar fi trebuit, asta la o privire de deasupra mai rece, si venind din partea celor ce stiau deja solutiile. Mersi, asa si eu as fi putut sa ma dau mare, daca as fi avut baza lor de date. Si, ce curios, parca nimeni nu ma intelegea cum eram eu, atunci, in singuratatea mea, cautind sa gasesc ceva ce mie, cel putin, mi se parea atit de misterios, si de adinc adevarat. Toti ma cautau sa ma vada cum sint, in naivitate, si, parca, sa se joace cu fiintza mea, sa se distreze cu dorintzele mele, si cu cautarile mele de a gasi ceva ce stiam ca exista, dar, fara sa stiu cum, si in ce fel. apoi aflam, sigur, solutzia, si ma eliberam de necunoscutul acela. Dar misterul raminea in aer. Totul era la fel de trecator, ca inainte. Ca si cind acel mister devoalat era un fel de inceput de cautare. Pentru ca, acel mister mi se parea a fi o parte dintr-un mister cu muuuuuuuuult mai mare, un mister al tot ce ma inconjura. Si, care, imi e si acum alaturi, fix ca atunci. Stiu, aveam anumite naivitatzi atunci, pe care le-am mai rezolvat, in timp, dar acele nestiute inca imi mai umbla, prin minte. Si inca mai caut sa vad, daca mai seman cu omul acela, care stia ca ce a invatat e ca sa isi dea seama ca mai are, inca, atiiiit de multe de descoperit. Pentru ca, acel mister plutea liber, si nestiut. Iar eu, fata de el eram atit de singur, si neajutorat...
No comments:
Post a Comment