Nevermore

Eu am trait pe pielea mea dramele unei familii disfunctionale, in care fiecare era pe cont propriu, si ce ne aduna erau o salvare a unor aparentze, si o cautare a fiecaruia. Sigur, in exterior era un razboi social greu de imaginat cu viziunea de azi moderno-corecta. Pentru ca, orice ai spune, oricine te poate acuza de monstruozitatea de a nu fi capabil sa accepti ceva ce toti acceptau in tacere. Doar ca in multe cazuri mai erau si pauze de umanitate, intelegere, si poate, chiar, dragoste. Si toti considera ca astea erau universale, daca ei le-au trait. Ce ai trait tu, te priveste, pentru ca te supui standardelor de intelegere social acceptate, si trebuie sa le creezi lor o imagine a ta, pe care sa o inteleaga. Altfel esti pus la zid, clar, simplu, si fara ezitare. Pe prosti nu-i poti blama, ca-s limitati, si pe tine nici atit, ca nu te-ai facut inteles, pentru ca nu ai cum, ca orice spui e deviat de prostie. Si ramii in asteptare. Cauti in aer mici semne de intelegere, care e greu sa vina. Intre timp te regrupezi, ca sa rezisti. Astepti, ca atunci cind aveai o relatie, sau o prietenie, si iti doreai ca el, sau ea, sa dea un semn de inteligentza care nu aparea, pentru ca, mai tirziu ai realizat, nu ar fi avut cum sa apara. Pentru ca ei judecau totul in clishee rigide, haotic, si habotnico-dogmatic. Erai asediat de prejudecatzi care deviau natura lucrurilor spre o sinistroshenie fara nici un sens, si fara vreo legatura cu natura umana. Si asta era peste tot, in toti, de ca si cum viata in societatea aia era intr-un labirint plin de ziduri mentale, din care nu aveai cum sa iesi, pentru ca, chiar daca evadai, te-ai fi aflat intr-un alt labirit. Eu am simtit toata viata mea ca am asteptat ceva ce nu mai venea. Ca tot traiesc experiente, ca ma dezvolt pe dinauntru, ca imi fac scenarii de viitor, si ca toate sint utopice, pentru ca eram inconjurat de distopic. Oriunde, totul era deviat, si toti erau, sau pareau, soldati dintr-o armata care e pusa pe anihilarea vietii profunde. Pentru ca ori te robotizai, ori deveneai proscris, si o viitoare victima, in care toti sa arunce cu jigniri. Am trait in sistemul romanesc, si traiesc in sistemul canadian. Diferentza e de la pamint, la cer. Si mi-a fost atit de greu, si inca imi e, dar aici e o eliberare, chiar daca exista multe prejudecati, ca lumea asta e condusa de bani, interese, atitudini, dar aici esti respectat ca om, tratat egal, oricine ai fi. Dar nu de sisteme vorbeam cit de oameni, si mentalitati. Pentru ca si aici sint multi cu viziuni apocaliptice, ca peste tot, dar care, sint mentinuti sub control, pentru ca devierile sint blocate, chiar daca ei tind sa devina abuzivi, si asta pot sa spun din experientza mea proprie. Lumea libera sanctioneaza ce iese din normal, chiar daca tinde sa devina de un conformism mai greu de inteles, dar sa nu deviem spre politica, pentru ca imi repugna. Eu de lumea romaneasca sint afectat, pentru ca am trait sub acea presiune a atitor prejudecati. Cine plateste pentru monstruozitatile traite acolo? Stiu ca acuma lucrurile s-au intors aberant la o completa acceptare a unor orice-uri care par ca satisfac dorintze sociale de moment. Eu ma fost jignit, umilit, prostit pe neverosimilitatzi, pe cind azi sint protejatzi tinerii de lucruri absolut naturale, si bune, pentru dezvoltarea lor. E reprobabila ura unor profesori descreieratzi, cum am avut eu, dar nu pedeapsa indreptatzita, cind un  elev bou nu-si face temele. Nu jignesti inteligentza, si nu iti bati joc de un spirit in formare, asa cum nu elogiezi un cretin care pare ca isi cauta un drum deviant. Nu asociezi pseudo-valori cu cautari ale unor mintzi deschise. Desi pare ca asta se intimpla, inca, fix, ca atunci. Sistemul nostru nu a avansat, am ramas la dogme, si prosteli de doi lei, pentru ca mentalitatea ne blocheaza sa evoluam. Repetam aceleasi clishee, ca si cind nu am sti ca exista atitea variante posibile. E jignitor. Si, ma mir ca, inca acceptam asa ceva. Nevermore.