Eu, spre mine

Lumile sint uneori fiintze, prin comportament, alteori seamana cu fiintzele, pentru ca au o comunicare continua intre ele, si cu noi, oamenii. Nu stiu daca exista lumi atit de simple ca unele fiintze monocelulare. Pentru ca lumile sint construite pe valori de baza, care sint ca un schelet, sau o structura de inceput, de la care deriva toate celelalte. Asa sint ele. Si noi avem un schelet, si masinile au structuri de care se prind mecanismele, cladirile au intariri metalice, totul e construit pe ceva stabil, care sa reziste. La lumi e putin diferit, pentru ca valorile comunica intre ele direct, cele de jos, cu cele de cel mai sus, si, uneori cele de sus pot provoca cutremure care sa miste, sau chiar sa schimbe ce e jos. Totul e dinamic. E adevarat ca valorile de jos nu se zdruncina atit de usor. Dar asta e o privire matematico-simplificata, ca e o diagrama, sau un graf, pentru ca lumile pot avea mai multe dimensiuni de cite credem. Pentru ca e posibil ca noi sa vedem cu propria minte destul de putin, din cite exista cu adevarat. Noi simplificam totul, ca sa gasim legi, si reguli care sa fie stabile. In fine, putem filozofa la infinit. Pentru ca traim intre infinituri. Care reale, care imaginabile. Azi m-am plimbat prin oras. Printr-un oras al navei. S-a oprit ploaia, si a revenit soarele artificial. S-a incalzit. Uneori urc in turnul central, ca sa vad de sus orasul cum isi schimba luminile de noapte. Lumea nu mai pare chiar asa cilindrica. E ca in filmele cu planeta, de demult. Imi vine sa-mi pun un sistem de zbor si sa ma las dus de curentii de aer. E de admirat un peisaj de un miliard de ori mai interesant ca in spatiu. Mai ales ca toti robotii imi zimbesc, si imi fac cu mina. Pentru ei sint un zburator, care mai are curajul sa se plimbe prin aer. Printre ei mai sint si oameni, cred. Nu mai stiu citi oameni au ramas pe nava, pentru ca oamenii s-au cam insingurat in lumea asta care iti da totul, si nu te mai provoaca sa te lupti, ca sa supravietuiesti. Am aterizat inapoi in virful turnului. M-am dus sa beau ceva, la un local mic, cu ferestre spre oras. Sint asa de sus, ca ametesc. Mai bine as reveni la sol, si sa-mi iau un vis nou. Unul in care merg pe jos, printre locurile cunoscute, si, in care ma intilnesc cu diversi cunoscuti, cu care sa mai povestesc despre cite in luna si in stele. Sa-i las pe ei sa-mi spuna despre viata, si cum au ajuns, dupa cite experientze, la ce fel gindesc acum. Bine, ei sint ca o curiozitate pentru mine, asa cum si eu sint pentru ei. Ne privim ca pe relicve dintr-un trecut comun, care s-au dat cu capul de probleme, si au gasit diverse solutii care sa-i mentzina la suprafatza. Fara sa stim cit e adevar, si cit fabulatzie, in ce spun, pentru ca avem toti, in noi, tendintza de a exagera propria conditzie. Ca sa simulam o fericire care sa fie dominanta, si sa loveasca. Asa, ca si cind am fi stapinii lumii. Si ca si cind totul e atit de minor, imprejur. Ce stupid, pina la urma, sa intram in jocurile astea sociale. Ca si cind am fugi de noi, fara sa stim. Sau fara sa stim ca avem alternative. Oricum, nu conteaza, pentru ca, daca o facem, sau nu, e o alegere proprie a noastra, facuta constient. Nu e impusa. Pentru ca avem toti, fix acelasi numar de grade de libertate in miscarile noastre pe drumul vietii, si, oricum, nu putem da vina pe un destin obligatoriu. Mie, oricum, sincer, obligatiile astea nu mi-au adus nimic bun, si le-am evitat, cit am putut. Acuma ma refac calatorind spre mine. Asta mi se pare cu mult mai interesant.