Partial vulnerabil

Sintem foarte vulnerabili. Putem fi raniti atit de usor. Ne trebuie protectie. Unii o gasesc in Dumnezeu. Ce bine ar fi sa fie un Dumnezeu protector, si bun, care sa ne apere sufletele. De fapt el exista, daca noi credem ca exista. Un Dumnezeu personalizat, care e construit specific, pentru personalitati specifice. Pe mine ideea asta de Dumnezeu general valabil m-a facut sa nu cred ca asa ceva ar exista. Pentru ca sufletul meu e atit de diferit de sufletele celorlaltzi. Aveam momente in viatza cind ma credeam atit de bun, pentru ca am adunat in mine multe valori, si ma consideram aparat de ele. Atunci, asta era adevarat, pentru ca a functionat. Apoi lumea practica a celorlaltzi mi-a tras-o metodic, si zidurile au inceput sa crape. Au alunecat la vale toate protectiile, si am ramas descoperit. M-am regrupat, am refacut unele lucruri, dar vulnerabilitatea e inca aici, cu mine, si o cam simt. Au mai venit si dureri fizice, dar astea erau relativ mici fata de cele psihice, care evoluau din atitea ginduri: ca am sa fiu singur, ca nu am sa ma descurc, ca toti vor sari pe mine, ca lumea ma urmareste, etc. Si toate, le-am simtit, ar fi deviat spre paranoia. Desi nu am avut niciodata vreo problema sa ma lupt, si sa am tenacitate suficienta. Dar, timpul mi-a erodat multe certitudini. In fine, nu e o tragedie, pentru ca toti avem momentele noastre de nestiut, si de trecere. Sintem oameni normali, si sintem expusi, nu e nimeni aparat cit sa se creada suficient cu propriul eu. Si asta pentru ca avem nevoie de oameni. Nu de toti, ca na, multi sint pe directia lor. Avem nevoie de oameni care au nevoie de noi, cu care sa schimbam valori, sentimente, trairi, timp. Oameni cu care sa comunicam tot ce sintem, si in care sa ne regasim cu tot ce sintem. Oameni pe care sa-i gasim, pe traseul vietii. Si i-am cautat, oho, am depus multa energie ca sa-i gasesc, prin toate metodele, si, nu prea i-am gasit. Sigur, am si eu criteriile mele, dilelile mele, valorile mele, care au construit filtre in cautari. In timp, din optimist incurabil am devenit un pesimist relativ, si imi pare atit de rau pentru toata transformarea asta nenaturala, pentru ca, cel putin dupa mine, nu ar fi trebuit niciodata sa se intimple asa. Nu am vrut un absolut al unor relatii stabile, dar nu mi-as fi dorit nicicum un blocaj al tuturor posibilitatilor. Pentru ca nu e normal sa intilnesti doar mizerii, sau nimicnicii care sa te asalteze continuu, asta e un absurd care deviaza in dementza. Stiu, e o greseala a mea, sa caut prea departe, si sa nu incerc domeniile mici, adica cele ale unor suflete speciale. Bine, totul depinde si de noroc, sau de cita energie pui in toate cautarile, constient fiind ca, vei intilni enorm de multe esecuri. Desi, sincer acuma, eu am mers pe drumuri care sa determine fiintza mea sa caute un fel de succes in adevaruri, si am stiut ca se vor intimpla multe. Sincer vorbind (cum altfel) mie nu mi-e frica frica de nimeni si nimic, dar am acumulat in timp, frici de tot felul, vazind lucid realitatea asta. Sigur, ma pot elibera de toate facind ceva constructiv. Asta daca n-ar fi zidurile construite de ceilaltzi, pentru ca e teoretic usor sa reusesti, dac nu ar fi miliarde de fortze care sa ti se opuna, fie ca-s prosti, frustratzi, cretini, nemernici de tot felul. Sigur, solutia e sa-i ignori, si sa mergi inainte pe drumul pe care ti-l construiesti singur. Si am sa fac asta, pentru ca nu ma doboara pe mine niste micronici, si niste mizerabili haotici. Imi revin. Sistemul de aici ma ajuta. Sint suficient de puternic. Si lumea unor cretini e dizolvabila. Nu mai am sonor pe computer. Ma simt ca Beethoven cind era surd, si facea simfoniile vietzii.