Filtre pentru suflete

Lumile isi danseaza dansul lor fara de reguli. Ca sa ne dea o lectie a intelegerii noastre limitate, si sa ne incite la cautari noi. Pentru ca, din tot ce percepem, realizam ca sintem constrinsi de propriile limite, si regrete. Si ca mai avem mult pina sa vedem realitatea, cu cit mai multe detalii. Nici privirile nu le avem suficient de realiste. Pentru ca noi am ramas conformi, prizonieri in propriile instabilitati, cele cu care cautam sa intelegem natura lumii. Ne-am inconjurat de oglinzi care ne arata doar imagini pe care sintem pregatiti sa le acceptam. Si care ne arata doar calitatzi, cu care sa facem spectacolele proprii, pe scenele deschise, si construite anume, de ceilaltzi. Ca sa cautam sa dam un sens la ceva ce ne vine dintr-un trecut destul de ambiguu. Ca sa ne faca sa credem ca avem in noi, inca, acea energie a inceputurilor. Cu care sa plecam, iar, spre atitea explorari. Vrem adevaruri, cit mai multe si cit mai bune; ca sa le adunam, sa facem mormane din ele, si pe care sa le selectam dupa. Sa le stim acolo, ca sa ne putem justifica cu orice. Si ca, mai ales, de asta sintem ce, si cine sintem. Cu toate defectele acceptabile, si calitatile de atit mult de admirat. Facem, si spunem orice, pentru ca ne simtim indreptatiti sa. Uneori mintim, alteori exageram, si strecuram subtil intre toate, felii de adevaruri, facem din orice ceva comestibil, ba poate cu gust bun, cit sa trezim atentie. Am invatat sa combinam orice, ca sa para ce vor ceilalti sa vada, sau sa simta. Punem totul pe o masa imaginara, ca si cind am folosi sinceritatea ca metoda de a ne redescoperi toti, cu eurile ce vin chiar din fiintza proprie. Ca si cind chiar am avea un scop generos. Ca sa obtinem ceva ne dorim, dar, pe care, poate nu l-am obtine altfel, tinind cont de lumea asta ciudata in care traim. Si care e plina de atitea intunericuri. Poate ca avem dreptate. Poate ca asa trebuie, pentru ca, altfel, totul ar fi absurd. Sau poate gresim, pentru ca, poate, ar fi trebuit sa facem, cu totul altfel, desi, atunci, am fi constienti ca am fi perceputi altfel. Si judecati aberant. Poate ne conformam, in ce facem aceluiasi joc pe care-l joaca toti, dar, pe care, ipocrit, il condamna. Viata e un joc, pina la urma, o continuare a copilariei cele nestiute, si ne dam de-a dura cit traim, ca sa demonstram ceva ce ni se cere. Pentru ca asa fac si ei. E unanim acceptat, si poate dorit chiar. Riscam sa devenim ridicoli in ochii unei lumi care judeca fara sa cunoasca. Dar, poate ca scopurile ne determina sa avem curajul de a pune oglinzi in fata tuturor, oglinzi in care sa se poata privi cu o atentie demna de cauze mai bune. Pentru ca sintem si generosi in a le arata lor, cine sint, pentru ca stim ca ei stiu ca merita asta. Si, daca dupa asa un filtru mai ramin suficienti cu care chiar sa discutam, e bine. Pentru ca, dintre ei, chiar exista oameni cu care sa ne imprietenim.