Supravietuitori

Viata asta pe care o traim e complicata. Are multe rasuciri, transbordari, opriri bruste, reporniri de toate felurile. Eu mi-o traiesc asa cum face toata lumea, cautind sa ma adaptez. Dar multe lucruri le invatz ascultind povesti de la oameni, sau vazind filme, ca in filme e ceva ce sare din comunul simtit, cumva. Am vazut un film despre cum un fost soldat (sau ofiter, ca nu mai stiu) nazist, e luat prizonier, trimis intr-un lagar de munca-exterminare din Siberia, evadeaza, si parcurge tot drumul pina in Germania de vest, post razboi. Are si un urias noroc, ca evident altfel nu se poate, se mai intovaraseste cu unii, si cu altii, si reuseste sa parcurga o lume complet ostila, ca sa-si regaseasca familia. Asta lectie de supravietuire, nu chestii comerciale, pentru ca e o poveste adevarata. Fata de el, ce traim noi e un fel de poezie cu versuri albe, sa zic asa. Apoi am vazut alt film, Dr Zhivago, varianta aceea classica, din 65, cu Omar Sharif, si Julie Christie, care m-a lasat masca, desi il vazusem mai demult. Filmul e simplificat, am vazut asta citind despre carte, pentru ca cartea a fost scrisa in mai multe etape, inceputa demult, si terminata prin anii 57 parca, cind in Rusia era aceeasi dictatura feroce. Pasternak, scriitorul a avut de suferit enorm, chiar daca asta era dupa Stalin. El a murit in 1960, probabil dupa ce a suferit, din cauza cartii. Dar cartea lui a fost publicata de italieni, si a avut un success demential, pentru ca a primit si un Nobel pentru literatura, pe care a fost nevoit sa-l re-jecteze, din cauza de situatia data. Aici e o poveste lunga. Filmul e o capodopera, prin orice, pentru ca vezi acolo esentze de oameni, de trairi, care au supravietzuit unor vremuri monstruoase. Dr Zhivago era un doctor, care, ca orice doctor, a cautat sa faca bine, cit a putut. A fost si poet, a scris si versuri de dragoste ca un fel de omagiu a unei iubiri profunde pentru o femeie, alta decit sotia lui. Dealtfel familia lui, dupa revolutia bolshevica a emigrat la Paris, si el nu a mai stiut de ea. Pentru ca ce i-a ramas a fost acea dragoste pentru Lara, femeia-asistenta cu care a lucrat, un timp. In final el moare, si ea e deportata. In urma lor ramine o fata, care isi traieste propria viata intr-o societate in care a invatat sa se adapteze, si sa continue, cumva, talentul de a cinta la balalaika, cel mostenit de la mama dr Zhivago. Povestea, cu tot ce este, sau ce reprezinta, te lasa masca, pentru ca are in ea atiiiiitea lucruri incredibile. El a fost un om de o finetze, si o sensibilitate iesite din comun. Ea, Lara, a fost un suflet la fel de autentic. Sotia lui Zhivago a fost, dincolo de orice, acea femeie devotata unei familii pe care si-o doreau atit de mult, amindoi. Dar toate astea, cu toate intimplarile, si toate dramele, au venit peste toti, ca sa le contorsioneze destinele, si sa-i determine sa esueze. Pentru ca, niciunul nu a avut un sfirsit fericit. Toti si-au trait dramele insingurati, si au terminat profund nefericitzi. Pe masura ce urmaream filmul ma gindeam la mine; pentru ca, si eu simteam la fel. Si eu am trecut prin dureri, ca si multi altii. Si eu am trait drame mari, dar, e adevarat, nu ca el. Asta, poate, ma face sa cred ca, eu, avind mai putin de suferit, am sanse mai mari sa reusesc. Pentru ca, dincolo de orice, ce ne uneste e dorinta asta instinctuala de a supravietui. Care e la fel, oricine am fi, in orice conditii.