Povesti de singuri

Da, am vorbit despre unii demoni ai trecutului, si de persoane asociate, pentru ca m-au afectat. Chiar daca as fi putut sa tac, si sa-mi continui viata, ca si cind totul a trecut. Dar tu, daca ai suferit de ceva, ai putea sa uiti, pur si simplu, doar pentru ca vin peste tine pareri ale unor intransigentzi? Te-ai putea delimita de experientze care te-au ranit, sau afectat? Sigur, la a critica sintem campioni, cei mai tari de pe planeta cind e vorba de altzii, dar la intzelegere o dam cotita, ca stai sa vezi, ca, da, exista si asa ceva, si recunoastem evidentzele cu jumatate de gura, pentru ca totul e despre cazul ala, care nu e al nostru, si e de facut taietzei din el, pentru ca, uite nu respecta niste reguli morale ale noastre care sint universale. Asta chiar daca acea drama l-a facut pe acel om neom. Noi trebuie sa ne demonstram ipocrit compasiunea, fix identic cu ura pentru ce consideram ca depaseste ce putem intelege. Bine, nu e ca si cum eu, sau altii, am astepta ceva, de la cineva, pentru ca nu am de dus in spate dureri mai mari ca ale altora. Si, oricum, ce am trait, e al meu, parte din ce sint. Iar ce am zis a fost ca sa ma eliberez de ceva ce a fost, ca sa nu uit, si ca sa pot continua. Dar e dintr-un trecut al meu, si cine se identifica si ma intelege imi e alaturi, fara ca, neaparata sa fim prieteni. Nu conteaza. Totul e ca am facut ceva sa depasim momentul, si sa ne regasim. Pentru ca avem o viata de trait, totusi, si vrem sa ne relaxam, ca sa putem privi cu optimism viitorul, nu? Bine, asta nu e ca si cum am putea impresiona lumea. Nu ca ne-am dori, cumva, asa ceva, cind toate sint atit de impartzite. Ieri am fost iar calator printr-o lume imaginara. Ca locuitor al navei spatziale in care mi-am cumparat iar un vis de om frustrat, in lumea asta a unor infinite posibilitatzi. Eram iar calator in busul de noapte, in care priveam de la o fereastra luminile unui oras adormit. Vedeam tot, si asimilam tot, ca si cind as fi vrut sa imi transfer fiintza in realitatea asta. Ca intr-o poveste, cind cineva se apropia de mine, si incepea sa-mi spuna povestea vietii ei, de parca am fi fost prieteni vechi, care se regaseau. Si asta fara ca ea sa caute vreo recunoastere, sau intelegere. Iar eu o priveam, o ascultam, puneam cap la cap lucrurile, si cautam o logica. Sigur, lucrurile se legau in mintea mea, si eu ma admiram, intr-un fel, pentru ca reuseam sa leg evenimentele intre ele, si sa vad cum evidentzele infloreau sub ochii mei.  Aveam chiar o schema a tuturor intimplarilor, si o justificare a prezentului real, privit prin prisma tuturor personajelor. Toate, ca sa fie ce sint. Asta ca un dat. Si ca sa arate de ce oamenii aceia au ajuns in etapa asta a vietzii lor. Si ca sa noi sa-i putem vedea exact asa. In nuditate. Bine, povestea asta e ca un film, care continua, pina se termina. Si, care, ne cam lasa singuri, pe urma, sa ne continuam propriul film. Pentru ca singuri sintem, de fapt.