Real imaginar

Drumul e o varianta. O varianta aleasa dintre altele posibile, care sint si ele relative la timpul prin care treci. Mergi pe un drum paralel cu alte drumuri. Un drum al propriei intuitzii. Care sa fie al tau, propriu. In care tu crezi cel mai mult ca te reprezinta. Intr-o lume care iti ofera ce poate. Se spune ca trebuie sa te lupti, ca sa-ti cuceresti drumul tau, si sa fii stabil pe el, sa nu eziti sa faci pasii care sa fie doar ai tai. Asta daca poti concepe ca traiesti in atitea lumi confuze. Ma rog, fie ca poti concepe, sau nu, lumea te loveste cu ceva valabil, si tu selectezi, daca esti lasat sa. Functie de tot. Spatiile disponibile ti se arata in felurite moduri, care mai atragatoare, care mai inepte. Care mai interesante, pentru ca simti ca au in ele multe subtilitatzi. Si toate sint corecte, la un anumit moment. Ceva le separa, si le face sa fie mai aduse in ochi. Drumul prin ele are multe nestiute ascunse. Totul e sa ai curaj, sa incerci, si sa poti reveni la start, daca ce vezi inainte e prea ciudat. Nu e nicio rusine sa reiei drumul cel pe care il crezi a fi conform cu tine. Nu te poate nimeni determina sa faci ce nu simti ca ti se potriveste. Si nu e nimic. In fine, e atit  de mult de spus, teoretic. Pentru ca lumea asta e complicata, si schimbatoare. Si tu esti singur, si determinat, intr-un fel, pentru ca, mai mult, sau mai putin, te cunosti. Ce e mai neplacut, e, ca, timpul e ireversibil, si clipele se pastreaza asa cum au fost construite de prima data. Dar, asa e pentru toti. Asa receptam, prin simtzuri, ce a fost intimplat in mod identic. Si asa trecem prin noi, si ne traim momentele, ca sa le transformam in tot felul de amintiri. Asa ne schimbam, toti, devenim tot timpul altzii, ca sa simtzim ca traim un destin al nostru. In paralel. Ca fiintze constiente. Totul e sa rezistam la impactul relativului, pentru ca el guverneaza tot ce exista. Trist, dar autentic, el e desupra. De cind sint tinar am tot cautat absolutul, prin tot felul de metode, mijloace, sau logici, si tot timpul am dat de relativ. A fost deprimant, dar am continuat. O mai fac si acum, chiar daca experientza imi spune ca el nu exista, pentru ca nimic nu e atit de fundamental stabil, cit sa imi arate ca chiar poate fi. Si eu tot accept, si accept, constient ca am o rabdare limitata. Si el se incapatineaza, absolutul asta, sa fuga de mine, ca un las. Ca un ceva care promite continuu, si ma paraseste fix cind credeam ca imi poate fi prieten. E ca un om, cu toate relele adunate, in timp. Sint vinovat de naivitate. Si am sa fiu, cred, cit traiesc, pentru ca nu pot sa accept ceva care sa fie altfel. Am un scop in cautari. Si in drumuri pe care sa merg, ca sa gasesc ceva ce parea, la inceput, asa de adevarat. Si, poate chiar e, pentru ca, nu stiu, inca. Il simt ca e, acolo, citeodata, si ca ma asteapta sa il descopar. Asta in timp ce eu ma lamentez ca absolutul e atit de greu de gasit. Pentru ca, simt ca el cauta sa nu imi fie accesibil in niciun fel. Ca si cind m-ar uri sincer, ca atita lume cu care am venit in contact. Ca-s oameni reali, sau imaginari. Sau ca fiintze care reprezinta concepte care cauta sa ma confrunte violent. De parca eu as avea constiintza ca-s nemuritor.