Lumi de cautari

Pif a fost eliberarea a tot. Am fost abonat la revista asta, si am trait tot ce ea mi-a aratat in toata splendoarea ei. Pentru mine Pif a fost o alta viatza, una traita in paralel cu orice realitate. Sincer acuma, un Pif, pentru mine, e o altfel de lume. Am luat revistele astea la rind, le-am rupt plasticul, le-am construit jucariile, si le-am savurat aventurile benzilor desenate, pe rind. Care au fost atit de multe. De la Pif, Hercule, Rahan, Corto Maltese, Arthur le fantome, Taranis, Dr Justice, si alte atiiitea, Jeannot, Pionniers de l'esperance, Ludo, etcetc, Asterix in cautarea unpr specificifati prin Galia cucerita de romani, etc. Bine, lumea e o amestecatura de toate din toate, nu e ca si cum am fi descoperit ca traim intr-o chestie ne-inimaginabila. Si lumea e absolut mizerabila, si tradatoare, ca asa a fost de la inceputul ei. Ce vedem acuma, sau prin filme e o realitate pe care o simtim tot timpul. Si, ce traim e o varianta din ce ni se permite sa traim, pentru ca asa e cu ipocrizia asta ajunsa la nivel ce atitudine universala. Eu propun sa lasam orice mizerie in urma, si sa fim absolut naturali. Sa fim asa cum sintem. O lume de nudisti pe toata planeta. Toti, oricine am fi, in pielea goala, sa vedem daca mai putem fi ipocriti ca inainte. Intr-o lume ideala, si fara dogme de tot felul. Bun, stiu, nu e usor sa te expui asa cum esti, dar e bine, si eliberator, pentru ca ai de partea ta viatza proprie..Si asa mai departe.

Fiintza Pif

Asa era totul. Eu, fata in fata cu un mister. E normal, in viata ni se intimpla asta tot timpul. Nu e ca si cum nu ne-am fi asteptat sa fim loviti de tot felul de situatii. Dar chestia asta cu misterul a fost ceva ce ne-a urmarit continuu, si ne-a facut atit de vulnerabili, pina la a ne simti copii, si mici, comparativ cu tot ce ne era imprejur. Dar, sa ne revenim, totusi, pentru ca plecasem de la o situatie data, aceea de a fi noi insine, in raport cu fericirea, iar asta cu examenele era o varianta. Pentru ca, o alta fericire era cea legata de calatorii, de drumuri posibile pe axa vietzii. De cind eram mic, ai mei m-au trimis sa invatz limba germana, ca prima limba in scoala, in tot felul de variante. Am trait cu sashii, ba in  Harman, ba in Mediasch, unde am vorbit intr-o limba germana aproximativa, pentru ca ei ei vorbesc in dialect, na. PEntru HArman eram prea mic, dar pentru Mediasch aveam deja felul meu de a fi. Si am fost de doua, sau de mai multe ori acolo, cu ei, singur, ca sa-i descopar, in vacantze. Pe ei taica-meu ii descoperise in vacantzele de la Eforie Nord. Familia Weber, el sofer, si ea casnica, Martin era el, omul care conducea un Opel, care avea o casa pe strada Viilor. Viata cu ei a fost fabuloasa, mai ales ca aveau rude in Germania de West, si trimiteau tot timpul tot felul de chestii, de la sapunuri, samponuri, sau gume de mestecat incredibil de frumos mirositoare. Imi placea enorm sa fiu asa cum erau ei, si sa-mi doresc sa le vizitez, cindva, locurile. Intre timp am vazut Germania de Est, si o familie a unui chirurg care avea rude in west, in calatoriile prin Europa accesibila, dar asta a fost ca un bonus. Si am vazut, si prin ei, cum e adevarata lume libera, si ce chestii incredibile face ea. La liceu mai vazusem reviste Otto, plus alte chestii la Europa Libera. Pe linga cite altele de la video, care devenise atit de liber. Eram plin de informatii de tot felul, si asta ma facea sa ma alatur unor conshtiintze libere de orice. Eram constient ca lumea de afara e cu totul altfel, si ca ea e un model posibil. Ce ma intriga era reactzia dementa a realitatzii.. Nu pricepeam cum lumea de atunci nu pricepe ce se intimpla.Si, de ce. Ma rog, pe urma am inteles ca lumea e inertziala, si ca nu si-ar da stabilitatea pe altceva, adica nu ar admite ca valorile se schimba, pur si simplu, pentru ca lumea merge inainte.. Stiu, mizeria unei lumi depasite iti cam provoaca stari de greatza, dar ea e activa, si dezgustatoare in propria prezentza. Tu o evitzi cit potzi, si mergi inainte. Pentru ca stii ca ca ea ar cauta orice, ca sa te traga inapoi. Am intilnit atit de multzi scirbosi, si dementzi venind de acolo, cit sa nu mai vreau, vreodata, sa am de-a face cu ei. In fine, ei cu ei, si noi cu noi. Revenind, eu sint si parte de ce am trait printre sashi, asa cum sint parte din grupul care a facut o mica trupa de teatru care a facut o scena, in franceza: ou est le journal de papa? in care eu eram un copil care a gasit ca ziarul era sub fundul celui care s-a asezat deasupra. Bine, asta era in vremea cind imi placea mai mult limba franceza, pentru ca descoperisem Pif, dar asta in urmatorul post.

Un mister, o cautare

Bai nene, bai nene, bai nene. Ce e frumos ramine exact asa cum e, perfect frumos, oricte chestii ar cauta sa il defaimeze, pentru ca ce e valoros cu adevarat, e stabil, si straluceste, din orice unghi l-ai privi. Si sint sursele noastre de fericire chestiile alea din trecut, clar. Bun, hai sa enumeram citeva, fara sa facem un top, pentru ca nu ar fi corect. Una, si fundamentala sursa era reusita, la orice, dar, in special, la olimpiade, in generala, si liceu, dar, mai ales, la examene. Dupa asa ceva ma simteam ca un zeu care se plimba pe deasupra spatiului. Si am trecut atiiiitea examene grele. La olimpiade era ca dupa un fel de recunoastere a ce muncisem inainte. Ma pregateam inainte intens, rezolvam mii de probleme, discutam, ma gindeam, analizam la singe toate posibilitatile si variantele, invatzam din tot, la nivel de detaliu, cu o seriozitate maxima. Inainte sa inceapa tot imi era rau, apoi ma sezam in banca, incercam sa ma eliberez de orice, ca sa ma pot concentra, si asteptam. Veneau subiectele, luam foaia, faceam o vedere de ansamblu, si stiam deja, incep cu ce stiu mai bine, ca sa scap de frica aia, ca nu stiu nimic din nimic. Rezolvam un punct, deja era un inceput bun, treceam la altceva, rezolvam, alt punct bun, si deja ma simteam mai eliberat de toate. Si le analizam mai bine, si le treceam rind pe rind, la facute. Ce nu-mi iesea lasam la sfirsit. Lupta asta cu necunoscutul imi dadea energii uriase, si cautam solutii din mai multe directii. Misterul chiar imi devenea prieten, si alergam pe toate drumurile ca sa gasesc solutii. Erau si lucruri pe care nu le reuseam sa le descopar, si le memoram, ca sa ma edific, pe urma. Eram un campion in cautare de victorii, si asta imi placea enorm. Sigur, dupa ce trecea timpul admiteam ca am avut si infringeri. Dar eram constient ca pot invinge atitea. Ma rog, dupa toate formalitatile ajungeam acasa, unde, ce sa vezi, familia organizase deja o masa festiva. Eu eram super obosit, si ce stiam era ca trebuie sa spun tot, punct cu punct, cum vedeam solutiile, si sa le confrunt rapid cu ce ar fi trebuit, asta la o privire de deasupra mai rece, si venind din partea celor ce stiau deja solutiile. Mersi, asa si eu as fi putut sa ma dau mare, daca as fi avut baza lor de date. Si, ce curios, parca nimeni nu ma intelegea cum eram eu, atunci, in singuratatea mea, cautind sa gasesc ceva ce mie, cel putin, mi se parea atit de misterios, si de adinc adevarat. Toti ma cautau sa ma vada cum sint, in naivitate, si, parca, sa se joace cu fiintza mea, sa se distreze cu dorintzele mele, si cu cautarile mele de a gasi ceva ce stiam ca exista, dar, fara sa stiu cum, si in ce fel. apoi aflam, sigur, solutzia, si ma eliberam de necunoscutul acela. Dar misterul raminea in aer. Totul era la fel de trecator, ca inainte. Ca si cind acel mister devoalat era un fel de inceput de cautare. Pentru ca, acel mister mi se parea a fi o parte dintr-un mister cu muuuuuuuuult mai mare, un mister al tot ce ma inconjura. Si, care, imi e si acum alaturi, fix ca atunci. Stiu, aveam anumite naivitatzi atunci, pe care le-am mai rezolvat, in timp, dar acele nestiute inca imi mai umbla, prin minte. Si inca mai caut sa vad, daca mai seman cu omul acela, care stia ca ce a invatat e ca sa isi dea seama ca mai are, inca, atiiiit de multe de descoperit. Pentru ca, acel mister plutea liber, si nestiut. Iar eu, fata de el eram atit de singur, si neajutorat...

Partial vulnerabil

Sintem foarte vulnerabili. Putem fi raniti atit de usor. Ne trebuie protectie. Unii o gasesc in Dumnezeu. Ce bine ar fi sa fie un Dumnezeu protector, si bun, care sa ne apere sufletele. De fapt el exista, daca noi credem ca exista. Un Dumnezeu personalizat, care e construit specific, pentru personalitati specifice. Pe mine ideea asta de Dumnezeu general valabil m-a facut sa nu cred ca asa ceva ar exista. Pentru ca sufletul meu e atit de diferit de sufletele celorlaltzi. Aveam momente in viatza cind ma credeam atit de bun, pentru ca am adunat in mine multe valori, si ma consideram aparat de ele. Atunci, asta era adevarat, pentru ca a functionat. Apoi lumea practica a celorlaltzi mi-a tras-o metodic, si zidurile au inceput sa crape. Au alunecat la vale toate protectiile, si am ramas descoperit. M-am regrupat, am refacut unele lucruri, dar vulnerabilitatea e inca aici, cu mine, si o cam simt. Au mai venit si dureri fizice, dar astea erau relativ mici fata de cele psihice, care evoluau din atitea ginduri: ca am sa fiu singur, ca nu am sa ma descurc, ca toti vor sari pe mine, ca lumea ma urmareste, etc. Si toate, le-am simtit, ar fi deviat spre paranoia. Desi nu am avut niciodata vreo problema sa ma lupt, si sa am tenacitate suficienta. Dar, timpul mi-a erodat multe certitudini. In fine, nu e o tragedie, pentru ca toti avem momentele noastre de nestiut, si de trecere. Sintem oameni normali, si sintem expusi, nu e nimeni aparat cit sa se creada suficient cu propriul eu. Si asta pentru ca avem nevoie de oameni. Nu de toti, ca na, multi sint pe directia lor. Avem nevoie de oameni care au nevoie de noi, cu care sa schimbam valori, sentimente, trairi, timp. Oameni cu care sa comunicam tot ce sintem, si in care sa ne regasim cu tot ce sintem. Oameni pe care sa-i gasim, pe traseul vietii. Si i-am cautat, oho, am depus multa energie ca sa-i gasesc, prin toate metodele, si, nu prea i-am gasit. Sigur, am si eu criteriile mele, dilelile mele, valorile mele, care au construit filtre in cautari. In timp, din optimist incurabil am devenit un pesimist relativ, si imi pare atit de rau pentru toata transformarea asta nenaturala, pentru ca, cel putin dupa mine, nu ar fi trebuit niciodata sa se intimple asa. Nu am vrut un absolut al unor relatii stabile, dar nu mi-as fi dorit nicicum un blocaj al tuturor posibilitatilor. Pentru ca nu e normal sa intilnesti doar mizerii, sau nimicnicii care sa te asalteze continuu, asta e un absurd care deviaza in dementza. Stiu, e o greseala a mea, sa caut prea departe, si sa nu incerc domeniile mici, adica cele ale unor suflete speciale. Bine, totul depinde si de noroc, sau de cita energie pui in toate cautarile, constient fiind ca, vei intilni enorm de multe esecuri. Desi, sincer acuma, eu am mers pe drumuri care sa determine fiintza mea sa caute un fel de succes in adevaruri, si am stiut ca se vor intimpla multe. Sincer vorbind (cum altfel) mie nu mi-e frica frica de nimeni si nimic, dar am acumulat in timp, frici de tot felul, vazind lucid realitatea asta. Sigur, ma pot elibera de toate facind ceva constructiv. Asta daca n-ar fi zidurile construite de ceilaltzi, pentru ca e teoretic usor sa reusesti, dac nu ar fi miliarde de fortze care sa ti se opuna, fie ca-s prosti, frustratzi, cretini, nemernici de tot felul. Sigur, solutia e sa-i ignori, si sa mergi inainte pe drumul pe care ti-l construiesti singur. Si am sa fac asta, pentru ca nu ma doboara pe mine niste micronici, si niste mizerabili haotici. Imi revin. Sistemul de aici ma ajuta. Sint suficient de puternic. Si lumea unor cretini e dizolvabila. Nu mai am sonor pe computer. Ma simt ca Beethoven cind era surd, si facea simfoniile vietzii.

O altfel de realitate

Nu mai visez, nu ma mai gindesc la lumi, nu mai fumez, nu mai beau, nu mai am energia sa merg pe drumurile alea al naivitatzilor de atunci. Esti indiferenta, si eu ma leg de amintiri, ca sa am ceva al meu, asa ca stiu ca traiesc prin ce simt. Esti o privire rece, si asta ma face sa ma simt ca am fost dintotdeauna un depasit de tot ce mi-ai spus ca poate fi adevarat. Singur, asa ca si cum asta a fost ce ar fi fost, vreodata, posibil. Chiar daca am mai visat la altele. Eu am ce am, si tu esti o viatza care ma atrage, recunosc. Stiu. Ma privesti in felul tau, si asta ma duce spre acele locuri care ma fac sa ma simt eu insumi, pentru ca acolo e atit de plin de lumina, si de visuri de viitor. Daca imi dai voie, as vrea sa te idealizez. Chiar daca pe moment nu am vreo varianta de viatza. Lumea e un mozaic. In care, te, inca, caut. Asa, cum pot, pentru ca am in spate atit  de multe. Ca tine. Cu toate. Am atitea neexplicate, si atitea nestiute. Mi-e greu cu ele, si ma gindesc daca si tu simti la fel.. Probabil sint la fel de singur ca tine, pentru ca, si tu, poate, crezi in aceleasi lucruri. Oricum nu mai conteaza nimic. Viata e un joc pe care il jucam printre cuvinte  care ne fac sa ne simtim altfel. Chiar daca stim ca traim intr-o realitate diferita.

Altfel de viitor

Chestia e ca tu singur iti rezolvi toate problemele, clar, ca nu-i pasa nimanui de nimic, deci nici de tine. Ba chiar lumea ti-ar trage-o, daca te vede ca esti ranit. Acuma, cum o faci, depinde de cit de inteligent esti, ca fiecare are stilul lui. Poti cauta sa inveti de la altii. Eu nu stiam cum sa apas pedalele masinii, pina cind, mergind cu cineva, am vazut ca la stop omul tinea frina apasata. Atunci am avut o revelatie, ca pot invata privind cum fac altii in situatii diferite. Daca ai, de exemplu, probleme cu unele lucruri nerezolvate, sau ambigue care iti vin din trecutul tau, ce faci? Ce fac psihologii? Te duc in zona aia a amintirilor neplacute, sau chiar dureroase, si te plimba pe acolo pina iti dai seama de cauzele problemelor, dupa care, odata expuse, te lasa pe tine sa te lupti cu ele, fie ca le intelegi, fie ca le asociezi cu altele, sau te iei la trinta cu ele, ca sa le invingi, si sa le poti controla, ca ele vor exista acolo tot timpul, din moment ce ele au determinat atit de multe lucruri din tine. Tu esti doctorul tau, tu iti faci diagnosticul, tu stabilesti tratamentul, tu te observi, tu te vindeci, tu faci tot ce trebuie ca sa te repui pe traiectorie. Sigur, asta cere cunoastere, si actiune bine facuta. Te mai ajuti de oarece alcool, si amintiri frumoase. Dar, fara droguri, si fara prieteni falsi, pentru ca te deturneaza grav. Alcoolul te ametzeste, si te elibereaza, cumva, ca poti intra mai usor in trecutul ala plin de iubire pentru ce chiar a meritat. Cind te duci acolo te reintorci la tinele care erai atunci, cu toate sperantzele si viziunile alea fabuloase, cu ce visai ca se poate intimpla, cu proiectele alea greu incarcate de idealuri care aruncau in aer lumini si caldura si fiintze care iti vorbeau adevaruri mari in limba ta. Bun, e utopic, privind realist, dar pentru tine e fundamental. Acum e bine, ca mi-am revenit. Ce ma ajuta mult e sa ma reintorc pe strazile Galatiului, sa ma plimb prin locurile alea cu atit de multe semnificatii, cel din mintea mea, care nu stiu daca mai seamana cu cel real, totusi, desi, ce mai conteaza, ca lumea se schimba continuu, si ce exista e o imagine prelungita si modificata a ce a fost. Pentru mine e ramas orasul ca potential de stari, si de trairi concentrate. Nu e vechi, nu e nou, e ce am fost eu atunci, cu toate bunele, si relele acelei tineretzi inconstiente. De cind eram mic am fost altfel, cred, in felul meu de a cauta sa inteleg ce e imprejur, eram mai matur, mai plin de cautari, de a trai altfel niste experientze mai profunde. Ii vedeam pe ceilaltzi prea abrutizatzi, prea inlemnitzi in feluri de a fi care imi displaceau. Si cautam sa ii provoc sa fie altfel, sa incerce sa experimenteze lucruri noi. Ce primeam e evident; reactzii disproportzionate, dizgustisme, mizerii de tot felul, venite parca dintr-un iad al necunoasterii proprie lor, pentru ca nu vedeam nimic uman in ele. Si, atunci am invatzat ca lumea e un loc al tuturor posibilitatzilor, in care eu pot deveni, daca reusesc sa trec de barierele construite inainte, de cei cu mintea ingusta. Si asta m-a ambitzionat sa caut sa cunosc cit de mult pot, pentru mine, ca sa-mi satisfac absolut toate curiozitatile. Pentru ca eu chiar sint un om curios, si chiar vreau sa imi satisfac dorintzele ascunse. Nu sint pervers, pentru ca nu sint prost, dar asta nu inseamna ca nu merg pe drumuri pe care unii imbecili le considera perverse. Bai nene, erotismul e o arta, nu e o deviatie pornografica. In erotism corpul e un motiv, o baza de la care pornesti pe un drum al trairilor profunde, si al unor explorari interioare ale senzatziilor care sa te duca spre un altfel de infinit al fiintzei. Folosesti erotismul asta artistic ca sa te descoperi pe tine, de fapt, nu ca sa expui ceva ce exista in eter. In fine, ce mai conteaza, ca, oricum lumea e confuza, si te vineaza in detalii, ca sa te puna la zid si sa te mitralieze. Mi se rupe, si ma lasa fix indiferent ce cred perversii. Pentru ca eu am dreptatea mea proprie, de care ei nu se pot apropia, ca nu-i duce mintea. Bai, dar unii si-au perfectzionat asa de tare atacurile, ca aproape ca ma domina. Au invatzat din filme, cred. Poate de asta ma mai si uit la filme, ca au acolo niste chestii atit de violente ca ramii masca. Ma rog, asta pare venita dintr-o lume paralela. Eu ramin inca in lumea mea, care are si amintiri frumoase, si sperantze infinite pentru un viitor care sa fie altfel, si in care fiintzele sint mai prietenoase.

Povesti de singuri

Da, am vorbit despre unii demoni ai trecutului, si de persoane asociate, pentru ca m-au afectat. Chiar daca as fi putut sa tac, si sa-mi continui viata, ca si cind totul a trecut. Dar tu, daca ai suferit de ceva, ai putea sa uiti, pur si simplu, doar pentru ca vin peste tine pareri ale unor intransigentzi? Te-ai putea delimita de experientze care te-au ranit, sau afectat? Sigur, la a critica sintem campioni, cei mai tari de pe planeta cind e vorba de altzii, dar la intzelegere o dam cotita, ca stai sa vezi, ca, da, exista si asa ceva, si recunoastem evidentzele cu jumatate de gura, pentru ca totul e despre cazul ala, care nu e al nostru, si e de facut taietzei din el, pentru ca, uite nu respecta niste reguli morale ale noastre care sint universale. Asta chiar daca acea drama l-a facut pe acel om neom. Noi trebuie sa ne demonstram ipocrit compasiunea, fix identic cu ura pentru ce consideram ca depaseste ce putem intelege. Bine, nu e ca si cum eu, sau altii, am astepta ceva, de la cineva, pentru ca nu am de dus in spate dureri mai mari ca ale altora. Si, oricum, ce am trait, e al meu, parte din ce sint. Iar ce am zis a fost ca sa ma eliberez de ceva ce a fost, ca sa nu uit, si ca sa pot continua. Dar e dintr-un trecut al meu, si cine se identifica si ma intelege imi e alaturi, fara ca, neaparata sa fim prieteni. Nu conteaza. Totul e ca am facut ceva sa depasim momentul, si sa ne regasim. Pentru ca avem o viata de trait, totusi, si vrem sa ne relaxam, ca sa putem privi cu optimism viitorul, nu? Bine, asta nu e ca si cum am putea impresiona lumea. Nu ca ne-am dori, cumva, asa ceva, cind toate sint atit de impartzite. Ieri am fost iar calator printr-o lume imaginara. Ca locuitor al navei spatziale in care mi-am cumparat iar un vis de om frustrat, in lumea asta a unor infinite posibilitatzi. Eram iar calator in busul de noapte, in care priveam de la o fereastra luminile unui oras adormit. Vedeam tot, si asimilam tot, ca si cind as fi vrut sa imi transfer fiintza in realitatea asta. Ca intr-o poveste, cind cineva se apropia de mine, si incepea sa-mi spuna povestea vietii ei, de parca am fi fost prieteni vechi, care se regaseau. Si asta fara ca ea sa caute vreo recunoastere, sau intelegere. Iar eu o priveam, o ascultam, puneam cap la cap lucrurile, si cautam o logica. Sigur, lucrurile se legau in mintea mea, si eu ma admiram, intr-un fel, pentru ca reuseam sa leg evenimentele intre ele, si sa vad cum evidentzele infloreau sub ochii mei.  Aveam chiar o schema a tuturor intimplarilor, si o justificare a prezentului real, privit prin prisma tuturor personajelor. Toate, ca sa fie ce sint. Asta ca un dat. Si ca sa arate de ce oamenii aceia au ajuns in etapa asta a vietzii lor. Si ca sa noi sa-i putem vedea exact asa. In nuditate. Bine, povestea asta e ca un film, care continua, pina se termina. Si, care, ne cam lasa singuri, pe urma, sa ne continuam propriul film. Pentru ca singuri sintem, de fapt.

Seci reci

Eu sint aici. Stau pe doua picioare. Tu esti acolo, si vad ca ma observi. Intre noi ar putea fi o comunicare, daca am sti sa o incepem. Putem sa vedem cum ne privim, pentru inceput, si sa ne analizam pe tacute, inainte sa deschidem cuvintele. Nu e nicio tragedie ca inca nu spunem nimic, pentru ca nu de asta sintem aici, ca sa justificam ceva. Putem foarte bine sa raminem straini, asa cum putem sa incercam, cumva sa devenim cunostintze, sau chiar amici. Cum ar fi ca sa fim obligati, prin nu stiu ce intimplare, ca sa raminem fixati in locurile astea pentru toa restul vietii, si sa trebuiasca sa stam alaturi? Ca sintem posibil compatibili, posibil prieteni sau dusmani. Ca sintem orice, sau nu sintem orice, ca putem fi orice, sau ca se poate intimpla orice, noi sa fim aici, unul linga celalalt, ca doi siamezi pe care soarta i-a facut asa, legati ca si cind am fi, sa zicem, rude. Vom invata sa cooperam, sau ne vom elibera fiecare in altceva, si vom fi infinit indiferentzi? Ma gindeam cum ar fi fost ca sa am o sora, sau un frate, de care as fi fost legat prin singe, oare cum m-as fi inteles cu el/ea? Am fi fost prieteni, sau dusmani? Am fi fost legati intre noi doar pentru ca am fi avut o mostenire comuna? Naiba stie. Eu cred ca as fi avut tendintza sa fiu in lumea mea, si sa caut sa comunic doar prin anumite canale, desi, pina la urma cred ca as fi devenit intelegator, pentru ca doar o viata avem, si nu mi-as fi dorit sa ne razboim in vreun fel, pentru ca urasc asta. Ce prostie ca ai mei n-au mai vrut un copil, si asta doar ca sa nu ne batem pe mostenire, de parca ei ar fi avut nu stiu ce averi, hahaha. Parintii mei au fost foarte limitati in tot. In special taica-meu, pentru ca el a vrut sa se impuna, desi nu-l ducea mintea. Rudele poate ca inca il considera un intelectual, dar eu stiu mai bine despre ce vorbesc. Taica-meu era genul de dictator abuziv, care cauta obedientza de la toti. Si cind nu o obtinea prin coercitziuni fizice, apela la cele psihice. Suna un model psihologic cunoscut? Eu m-am separat emotional de el de la virste mici, dar el continua sa se creada seful. Evident ca n-a obtinut nimic din partea nimanui, mai ales ca avea o natura salbatica, si depasita de timpurile in schimbare. Dupa revolutie a incercat sa fie mai prietenos, pentru ca a vazut ca, cu vechile metode nu-i merge. Toti, evident, l-au respins, dar eu, ca fiu, nu aveam privilegiul asta, desi stiam foarte bine cu cine am de-a face. Vad ca lumea, acum, ma condamna pe mine, daca as spune ceva, sau altceva, ca sa-l critic. E ridicol, evident, pentru ca lumea e ipocrita. Pe mine, ce am trait atunci m-a afectat enorm. Taica-meu mi-a adus niste ceva-uri bune, dar separate de o afectivitate normala. El incerca sa ma faca un  aliat pe baza de cadouri, care, si ele, sincer, erau date ca sa ma oblige, cumva, la o recunoastere. N-a fost nimic legat de vreun sentiment. Am fost straini de la inceput, de cind ei cautau sa ma puna in situatii fara iesire pentru mine, ca sa accept abuzul emotional de moment. Daca nu ati trecut prin asta nu intelegeti, clar, ca un om, in asa situatie prefera sa fie batut fizic foarte rau, decit sa fie torturat psihic, cum am fost eu. Pentru ca, in cazul meu, totul era continuu. Asa ceva nici in filmele de groaza nu vezi. Cind am avut ocazia am evadat, chiar daca a trebuit sa plec peste un ocean. Si am ramas, in timp, separati, eu aici, ei acolo. Nu ne-am putut revedea, desi taica-meu a venit la mine, si si-a aratat iar, si iar, fatza de incalificabil. Dupa ce s-a intors nu a mai dat semn timp de mai mult de doi ani. Atunci am decis ca intre noi nu exista nimic. Asa ca inainte. Mi-e asa scirba de tot trecutul asta dement. In fine, poate asa au fost vremurile, dar asta nu justifica nicicum lipsa de v reo traire intre noi.

Confuzii, si transformari

Oamenii sint de mai multe feluri. Cei reali au defecte. Cei ideali nu au defecte, pentru ca ei nu comunica cu realitatea celorlaltzi, ci doar cu a noastra, si sint construiti doar din partzi pozitive. Pe cei ideali i-am construit in minte, ca sa avem ceva la care sa ne raportam, pentru ca cei reali sint prea schimbatori, si au multe defecte. De asta egreu sa ne facem prieteni. Unii reusesc asta, e adevarat, dar astia sint norocosii. Restul isi fac prieteni invizibili, cred, un fel de persoane ideale care ii inteleg, si carora le vorbesc, ca si cind ar sti ca ei exista, dar ca se abtin, pe moment, sa le raspunda. Pe vremea mea nu exista asa ceva, pentru ca era considerat deviant, si riscai cine stie ce catalogari, judecati, ba poate si unele vizite la psihologii de atunci. In fine, eu nu am crezut ca ar putea exista prieteni altfel decit reali. A fost o greseala, evident. Pentru ca mi-a luat un timp sa cunosc oamenii, dupa mintea mea. Nu mai conteaza, ca vremurile alea erau rigide, pentru ca sistemul ala al socialului romanesc era construit blocat din start, si cam fara sperantze. Dar, timpul a trecut, am acumulat informatii despre mine, si despre ceilalti, si am mers pe drumul meu, asa ca fiecare. Viata a continuat ca si pina atunci aruncind spre mine evenimente la care sa ma gindesc, si, care, sa ma formeze. Am fost un spectator activ, cumva. Poate era mai  bine sa fiu mai activ, si sa ma declar cistigator din start, si sa actionez asa. In fine, multe erau mai bune daca nu ma lasam influentzat de mediu, dar nu prea am avut de ales. Am zis ca, oricum in viitor lucrurile se vor schimba, si am sa am parte de dreptatea mea. Ceea ce e partial adevarat, ca lumea are mersul ei, si tu trebuie sa inveti sa traiesti cu unele compromisuri pe care esti obligat sa le faci, chiar daca unele ti se par exagerate, pentru ca sint destul de multe lucruri nu prea corecte, pe care sa le accepti. Si totul vine de la unele mintzi patrate, care au o putere de decizie mai mare ca a ta, si, evident ca nu le pasa de tine, asa cum nu le pasa de multi altii, pentru ca asa sint ei. Bun, nu e o tragedie, pina nu te afecteaza, chiar daca si tu cauti sa ramii indiferent la mizeriile lor. Asta e, na, inveti sa treci peste multe, si sa-ti pastrezi optimismul, pina cind se aduna mormane peste mormane de nereusite, care te cam baga intr-o zona noua, pe care nu o cunosteai inainte. Solutia e sa te indirjesti, si sa continui, dar esti om, si iti trebuie un timp de refacere. Dar unii cretini te pun pe ginduri, pentru ca, te intrebi cu ce ai gresit de trebuie sa suporti aberatiile cu care incearca sa te constringa. Ma rog, totul depinde si de contextul istoric, adica de vremuri. Daca tu esti specializat intr-un domeniu, si, pe moment lumea nu are nevoie de tine, ce faci? Te reprofilezi in ce? In fine, ma enerveaza sa mai analizez situatii, si sa-mi zic ca o sa fie bine. Jobul meu e unul de viitor, pentru ca designul e la baza a orice e construit, sau construibil. E o perioada a inventiilor, si inovatiilor, lumea se schimba cu viteza, si totul are nevoie de noi concepte, deci de designuri noi. Problema e ca si aia care finantzeaza sa stie sa-si aleaga oamenii competentzi, si nu pe aia care doar par asa, dar asta se regleaza in timp, pentru ca au si ei de trecut prin niste esecuri, ca sa invete. E inca o perioada de mari transformari, si de multe confuzii, pina se separa lucrurile pe ierarhiile reale. Rabdare, si tutun, si se vor reface echilibrele, cred.

Sport

Exista multe pacaleli, si multe iluzii, holograme ale unor realitati care doar par ce sint, si, in realitate nu sint nimic, nici macar suprafetze solide nu au. Asta mi se pare cind ma uit imprejur, ca totul doar pare, pentru ca, atunci cind e sa le atingi, vezi ca mina trece prin ele, si, pe mina iti apare o dunga luminoasa, ca o urma a unui loc ce trebuia sa existe in realitate. Asa si cu tzarisoara, a avut o istorie nefericita, deci are o scuza ca la mentalitate popou-rul are  de recuperat niste secole. A fugit prea mult de dusmani (aratati in imn), ca s-a invatat cu sportul, si a uitat de altele. Sau poate ca le-a intrat fuga asa de tare in singe, ca au fugit si de ei insisi, si au lasat totul balta. Ceasca ce i-a mai dominat, cit pe ce sa le scoata balcanismul din cap, si-a facut o dictatura original-romaneasca (evident), si i-a pus la munca pe oameni. In conditiile alea nu aveai cum sa te opui, deci executai ordinul, si construiai. Si asa s-a adunat o bruma de infrastructura, buna inca de folosit si acuma. Apoi a venit valul de schimbari revolutionare, l-am dat jos pe odios, si am zis ca sa gustam cit mai mult din libertate, si sa nu mai muncim, clar, ca prea ne obosise idiotul ala atitia ani. Si, asa, ca hobby, hai sa furam, ca si asa totul e al tuturor, si al nimanui, pina la urma. Si asa am ajuns unde am ajuns. Bine, si oamenii au deviat-o la vale tare de tot, toti isi acopera propria prostie cosmica cu fake-uri de toate formele, si culorile. Si, cind nu le functioneaza prosteala ieftina, sar la bataie, sau fac ca toti dracii. Pe mine asta m-a speriat, ca am vazut cit de elaborati sint in a fi violentzi. Si am luat-o la goana, nene, ca nu am vrut sa risc inutil, am fugit de idioti, pur si simplu. Cind a trebuit sa-i confrunt am facut-o, constient ca lupta nu are niciun fel de reguli, si totul e artificial ingreunat de libertatea lui sa aplice orice fel de lovitura, oricind, in orice fel. Haotic, si fara sens, clar. Dar cit se poate de real. Totul fara reguli, adica deschis spre orice lucruri la care nici nu te astepti. Si esti asediat de haotici de astia continuu, ca astia se misca haotic, si izbesc in orice, sau oricine. Daca ai sta in calea lumii, ar sari toti la tine, ori ai si tu viata ta de trait. Asa ca, pentru binele tau si al fiintzei tale proprii si personale, alearga nene. Evita sa te lupti inutil, cu toti cretinii. Nu conteaza ce cred ei, atita timp cit s-au evitat niste consecintze neplacute. Bine, daca sar calul le mai tragi cite un pumn, dar trebuie facuta chestia asta la fel de cinic cum o fac ei. Le zimbesti, eventual schimbi o vorba cu ei, si, cind se uita in alta parte, zdrang un levier in dintzi, dupa care il ridici de jos, il stergi de praf si de singe, si il compatimesti, ca sa pari uman. Asa fac ei, tu doar faci copy/paste cu cinismul lor. De asta zic, ca, ca sa evitam complicatiile fugim, ne fofilam, facem ce putem, si ne vedem de ale noastre. Ne traim si viata noastra, ca sa nu ne para rau ca irosim timpul cu prostii, totusi. Ce spun aici pot parea truisme, dar e bine sa fie puse niste adevaruri in cuvinte, ca  sa nu ne indoim de ele, cind ne doare cite ceva, sau ne imbolnavim fizic, sau psihic, de tot felul de lucruri nefericite, si sa avem niste repere clare, pentru ca ce e imprejur te confuzeaza si ametzeste cu atitea fake-uri, ca aproape nu mai stii sa faci diferentza. Cel mai bine ti-e in tine, acolo e normalul, doar ca, uneori spre drumul catre tine ai de luptat cu multi degeneratzi, pe care, daca poti, ocoleste-i, sau incearca sa-i sari, si, dupa ce treci de ei, ia viteza.

Fiintze reasamblate

Cind scriu aici ma simt in refacere, pentru ca trebuie sa ma gindesc la ceva, si sa construiesc. E ca si cind ma iau singur de guler, imi dau doua palme si imi strig, in oglinda, ca nu trebuie sa ma las pe tinjala. Stiu ca Tinjala e un nume (hahaha), dar nu la el ma refer, ci la faptul de a nu ma complace intr-un compromis nashpa. Si, de aia scriu, ca sa simt ca gindesc, si sa-mi pastrez antrenamentul. De fapt e si o ambitzie ca sa-mi arat ca pot sa mai fac si altceva decit inginerie, ceva creativ, imagini vii doar din cuvinte. Mintea mea e formata pe logicile abstracte ale stiintzelor exacte, de acolo am pornit pe drumul asta spre cunoastere, si acolo ma regasesc cel mai bine, acolo e "acasa", si calm-comodul acela de inceput. Imi plac provocarile ce vin din probleme, din abordarea lor, pentru ca asta antreneaza intens si imaginatzia. Dar am zis sa merg cu cautarile mai departe, si sa caut sa inteleg si logicile unor alte stiintze. Asta e destul de greu uneori, mai ales, ca, ca sa intelegi trebuie sa cunosti inainte, sa aduni tot felul de informatii, pe care sa le asezi pe tot felul de locuri, si sa vezi cum se conecteaza intre ele. In fine, drumul asta e unul infinit, pentru ca sint foarte multe, si asta cere si determinare, si totul e construit practic de mintea mea, cu datele ei. Am cautat sa pastrez un drum al generalitatzilor, fara sa ma obosesc cu detaliile, recunosc, si de asta, in alte zone nu as putea face performantza. Nu ma compar cu cei care chiar cunosc domeniile lor. Si un elev bun de liceu poate sa ma faca praf la matematicile de liceu, recunosc. Nu sint asa de specializat, cum am zis. Cautarile mele sint in zona cunoasterii de sus a fenomenelor, in a vedea lucrurile importante, si cum sint legate intre ele. Si normal ca, cu cit invat mai mult, cu atit imi dau seama ca am imprejur o lume infinita. Iar eu ma simt mai mic, si mai singur. Asta e, cunoasterea e geloasa, si nu prea vrea sa ma imparta cu altcineva. Uneori lumea, cind invata ceva, incepe sa se dea mare. Eu, incep sa ma dau din ce in ce mai mic, hahaha, ca asta devin eu, de fapt. Dar, dincolo de orice, cunoasterea asta, iti da stabilitate, si devii mult mai sigur pe tine, cind descoperi atitea. Sigur, dai si de zone instabile, mai ales cele legate de fiintza umana; acolo e ambiguu, pentru ca sint schimbari multe, si haotice, si te cam confuzeaza, dar cauti metode ca sa iesi, cumva, din labirint, si revii, cumva, cam naucit, e adevarat, la lumina. Te recompui, si reiei drumul, chiar daca pari cam dezarticulat, la inceput. Pentru ca orice intilnire cu o alta logica e un impact, care te cam desface in bucati, care mai mari, care mai mici, care schimbate, si care trebuie sa se potriveasca intre ele, la reconstructia fiintzei. Ma rog, totul e teoretic, pentru ca, practic, iti trebuie cunostintze de asamblor cu experientza. Aici ingineria te ajuta, pentru ca poti reconstrui din piese, masinaria, ca in reverse engineering, model chinezesc, hahaha. Na, asta e cu omul care invatza, trece prin etape, si se reinventeaza, intr-un fel. Pentru ca ce a fost e schimbat, si ce va deveni nu se stie niciodata. Lumea dimprejur se schimba continuu, si noi o urmam.

Treceri lichide

Spatiile se incolacesc in jurul traiectoriilor, ca sa le protejeze. Fiintzele au vorbit. Cuvintele s-au eliberat si au construit in jurul lor unde sferice, care s-au marit pina au disparut. Apoi alte unde s-au oprit, si au lasat cuvintele inchise in propriile sfere. Sferele s-au miscat brownian un timp, apoi s-au lipit de traiectorii, si s-au topit, lasind cuvintele legate de un moment, si un timp. Cuvintele au inceput sa alunece de-a lungul firelor, pina s-au ciocnit unele de altele, generind alte unde, care au devenit sfere din ce in ce mai mari, pina s-a reconstruit tot spatiul. E inca intuneric. Pe nava s-au programat citeva zile de toamna, dupa un referendum. Va ploua peste citeva minute. Ies sa ma plimb, fara umbrela, sa-mi aduc aminte de vremurile cind imi placea ploaia, asa cum imi placea sa descopar cum gindesc femeile. Eram in perioada mea de confuzie maxima, hahaha, si cind nu-mi pasa de nimic din jurul meu, pentru ca ajunsesem la niste concluzii filosofice, si imi doream doar sa traiesc, pur si simplu momentele simple ale vietii. Imi era atit de bine atunci, pentru ca indiferentza imi aducea o detasare cosmica, si puteam fi mult mai lucid. Putea sa se intimple orice, si eu sa stau calm, ca si cind as fi stiut tot ce va urma. Poate reintru in starea de atunci, fara sa-mi programez vreun vis. Asta chiar ar fi bine de tot. O premiera absoluta. Ah, si nimeni imprejur sa ma aplaude. Rahat. Nu conteaza, merg inainte, ca trenul timpului, si nu ma las deprimat de schimbarile din mediu. Ce buna e ploaia asta, are in ea toate sperantzele mele de atunci. Sau de acum, ca le-am conservat, cumva. Eu sint el, de atunci, tot un eu mai trecut prin probleme, si mai imbatrinit. Dar as putea sa-mi sterg amintirile urite, si sa redevin fix ce am fost, cumva, aceeasi fiintza de atunci, cu defectele timpului. Desi nu recunosc niciun defect, ca ele mi-au fost date din afara, nu au venit din minele acela. Mai bine sa-mi folosesc imaginatia, si sa ma las dus de val. Sint la un bal mascat, si dansez cu o domnisoara aproape dezbracata. O vrajesc din cuvinte, si ea pare sa ma creada. Sint puternic, o string in bratze, si ea imi spune ca mi s-a strimbat masca. Sint si comic, pentru ca ride. Imi place ca imi urmeaza pasii, ca si cind ar anticipa cum dansez. Eterna intuitzie feminina. Ce arma puternica intuitzia asta, si ce corp fin, si fragil care ma urmareste. Sint un novice. Ea ma simte. Probabil ca anticipeaza toate miscarile mele. Poate stie ce gindesc. Ma poate dirija, din umbra. Sint o papusa care are doar senzatzia ca e libera. Sint pe un drum stiut deja. Desi, daca imi aduc aminte, am liberul arbitru. Fac o rasucire, si ea se impiedica. Hahaha, am ramas, inca omul meu. Sint stabil. Da, imaginatzia asta  are limitele ei. Ce bine e in ploaie. Apa trezeste simturile. Mai am multe de observat, si la care sa ma gindesc. Nu ma poate conturba nimeni. Sint liber. Si mai am un timp inainte, pe care stiu sa-l folosesc.

Nevermore

Eu am trait pe pielea mea dramele unei familii disfunctionale, in care fiecare era pe cont propriu, si ce ne aduna erau o salvare a unor aparentze, si o cautare a fiecaruia. Sigur, in exterior era un razboi social greu de imaginat cu viziunea de azi moderno-corecta. Pentru ca, orice ai spune, oricine te poate acuza de monstruozitatea de a nu fi capabil sa accepti ceva ce toti acceptau in tacere. Doar ca in multe cazuri mai erau si pauze de umanitate, intelegere, si poate, chiar, dragoste. Si toti considera ca astea erau universale, daca ei le-au trait. Ce ai trait tu, te priveste, pentru ca te supui standardelor de intelegere social acceptate, si trebuie sa le creezi lor o imagine a ta, pe care sa o inteleaga. Altfel esti pus la zid, clar, simplu, si fara ezitare. Pe prosti nu-i poti blama, ca-s limitati, si pe tine nici atit, ca nu te-ai facut inteles, pentru ca nu ai cum, ca orice spui e deviat de prostie. Si ramii in asteptare. Cauti in aer mici semne de intelegere, care e greu sa vina. Intre timp te regrupezi, ca sa rezisti. Astepti, ca atunci cind aveai o relatie, sau o prietenie, si iti doreai ca el, sau ea, sa dea un semn de inteligentza care nu aparea, pentru ca, mai tirziu ai realizat, nu ar fi avut cum sa apara. Pentru ca ei judecau totul in clishee rigide, haotic, si habotnico-dogmatic. Erai asediat de prejudecatzi care deviau natura lucrurilor spre o sinistroshenie fara nici un sens, si fara vreo legatura cu natura umana. Si asta era peste tot, in toti, de ca si cum viata in societatea aia era intr-un labirint plin de ziduri mentale, din care nu aveai cum sa iesi, pentru ca, chiar daca evadai, te-ai fi aflat intr-un alt labirit. Eu am simtit toata viata mea ca am asteptat ceva ce nu mai venea. Ca tot traiesc experiente, ca ma dezvolt pe dinauntru, ca imi fac scenarii de viitor, si ca toate sint utopice, pentru ca eram inconjurat de distopic. Oriunde, totul era deviat, si toti erau, sau pareau, soldati dintr-o armata care e pusa pe anihilarea vietii profunde. Pentru ca ori te robotizai, ori deveneai proscris, si o viitoare victima, in care toti sa arunce cu jigniri. Am trait in sistemul romanesc, si traiesc in sistemul canadian. Diferentza e de la pamint, la cer. Si mi-a fost atit de greu, si inca imi e, dar aici e o eliberare, chiar daca exista multe prejudecati, ca lumea asta e condusa de bani, interese, atitudini, dar aici esti respectat ca om, tratat egal, oricine ai fi. Dar nu de sisteme vorbeam cit de oameni, si mentalitati. Pentru ca si aici sint multi cu viziuni apocaliptice, ca peste tot, dar care, sint mentinuti sub control, pentru ca devierile sint blocate, chiar daca ei tind sa devina abuzivi, si asta pot sa spun din experientza mea proprie. Lumea libera sanctioneaza ce iese din normal, chiar daca tinde sa devina de un conformism mai greu de inteles, dar sa nu deviem spre politica, pentru ca imi repugna. Eu de lumea romaneasca sint afectat, pentru ca am trait sub acea presiune a atitor prejudecati. Cine plateste pentru monstruozitatile traite acolo? Stiu ca acuma lucrurile s-au intors aberant la o completa acceptare a unor orice-uri care par ca satisfac dorintze sociale de moment. Eu ma fost jignit, umilit, prostit pe neverosimilitatzi, pe cind azi sint protejatzi tinerii de lucruri absolut naturale, si bune, pentru dezvoltarea lor. E reprobabila ura unor profesori descreieratzi, cum am avut eu, dar nu pedeapsa indreptatzita, cind un  elev bou nu-si face temele. Nu jignesti inteligentza, si nu iti bati joc de un spirit in formare, asa cum nu elogiezi un cretin care pare ca isi cauta un drum deviant. Nu asociezi pseudo-valori cu cautari ale unor mintzi deschise. Desi pare ca asta se intimpla, inca, fix, ca atunci. Sistemul nostru nu a avansat, am ramas la dogme, si prosteli de doi lei, pentru ca mentalitatea ne blocheaza sa evoluam. Repetam aceleasi clishee, ca si cind nu am sti ca exista atitea variante posibile. E jignitor. Si, ma mir ca, inca acceptam asa ceva. Nevermore.

Captiv in vis

Daca esti linga mine e un avantaj, daca nu, nu ai nicio scuza. Daca sint linga tine am un timp cistigat, daca nu, nu am trait deloc. Sintem fiintze care traiesc etape ale vietzilor lor, asa cum cred ca si le merita. Pentru ca, dincolo de trairile autentice ar fi nimeni, si ei nu-si doresc asta. E absurd sa vrei sa traiesti anonim etape fundamentale ale vietii. Si e absurd sa nu vrei sa fii, in anumite momente, centrul universului..Chiar daca lumea se autodefineste prin ce este: cind un abis, cind un bilci al deshertaciunilor in care isi fac jocul mizerabil multe creaturi extraterestre. Asta ar fi daca am crede, pentru ca, noi, fiecare, avem definitzii proprii. Unii mai vedem, printre atitea umbre, lumini care ne poarta spre alte drumuri. Viata nu e un joc promis, cum nu e tristetze infinita, pentru ca e ce poate fi, in masura in care noi o facem sa fie asa. Pentru ca noi avem acea putere de a ne schimba destinul, daca destinul e scris pe un nisip de pe o plaja pe care apele timpului o pot schimba.. Totul e nestiut, asa cum a tot fost..Nume vin, si se duc, si noi existam pe acest val de timp, inca. Dincolo de noi sint inca valuri care mai vin, ca sa se duca.
Ieri am visat ca sint in viitor. Cind m-am trezit am uitat cum a fost, pentru ca toate au revenit la ce erau. Poate miine visez iar ca sint in viitor, si poate uit vum e sa fiu in prezent. Poate ramin captiv in viitor.

Fiintza din etern

Lumea e un cimp de batalie, in care toti se lupta cu toti. In care adevarul e ascuns in suflete. Si noi mai fugim de ceilalti, asa cum mai fugim de noi, ca sa incercam sa ne cautam iar, si ca sa ne redescoperim in vreun artefact uitat. Pentru ca noi ne reintilnim cu noi in foarte rare ocazii, in care ne si bucuram de fericirile regasite. Atunci cind ne vedem fix asa cum sintem, in acele oglinzi ale unor trecuturi, sau ale unor celorlaltzi. Ceva vine, ceva trece, si noi sintem prinsi in mijlocul atitor evenimente, de nu mai stim ce sa declaram ca sintem, sau, putem fi. Noi, aici. Si spunem ca am trait, si, pe baza trecuturilor ne-am construit niste idealuri. Dupa care luam o pauza in gindire, si incepem sa refacem, din bucati de trecut, baze de pornit spre viitor. Ca si cind am putut depasi usor ce a fost, si, asa, fara regrete, putem porni spre un inimaginabil viitor. Noi, cei care am fost, si care vom deveni ce vom deveni, dupa legile scrise, sau nescrise ale evolutiei posibile. In fine, noi sintem oamenii de acum, si, sintem ai unui viitor posibil in masura in care putem anticipa ce ni se va intimpla. Daca vom putea asta, pentru ca ce ne imaginam e ce putem imagina, avind datele de acum..Pentru ca, poate ca viitorul va arata cu totul altfel. Poate va trebui sa ne reevaluam complet, si sa re-devenim cu totul altzii, ca sa ne adaptam unei lumi care evolueaza incredibil de repede. Drumurile noastre sint de fapt deschideri printre lumile posibile. Drumuri alese de noi, ca sa ne reprezinte, printre tot ce ne ofera lumile.. Si noi, cei singuri parcurgem tot, ca ne demonstram fiintzei ca putem sa devenim ce am anticipat, pe cont propriu, si fara vreun ajutor de la nimeni. Noi, cu noi, ca si cind am sti ca niciun trecut, si niciun viitor nu ne va fi afectat, vreodata, fiintza noastra eterna..

Viata visurilor

Lumile vin, ne zimbesc, si trec mai departe, ca si cum ne-ar cunoaste. Sau, ca si cind ar sti ca le stim. Pentru ca apoi pleaca in ale lor, sa danseze cu alte lumi, la balul asta al lumilor, in care ma simt cam singur. M-am retras ca sa observ mai bine. Imi place sa vad veselie, si chiar fericirea din ochii celorlalti. Asa am fost si in busul de noapte. Ma gindesc daca si acum nu sint intr-un vis cumparat, in care am lasat mina libera programului, sa ma duca el prin alte locuri. Si cred ca asta e, ca am inchis ochii, si m-am trezit iar in bus. Un altfel de bus, in care oamenii discuta despre petrecere, ca si cind toti am fi fost acolo, si, acum, ne intoarcem la propriile vietzi. Ea s-a nascut intr-o insula tropicala, undeva, departe. Ii sesizez tenul creol, si pasiunea din atitudini. S-a asezat pe scaun, linga mine, si a inceput sa-mi povesteasca. La inceput am crezut ca ma confunda. Apoi am vazut ca imi spune mie ce isi spune ei, de fapt. Si, am lasat-o sa continue. A intilnit un om. Ii era indiferent, pentru ca a intilnit in viata ei atit de multi oameni. Si el, la fel, o trata ca pe o straina. Apoi, din cuvinte, s-au apropiat. Au ajuns prieteni, dar sub un fel de juramint care sa nu le dea dreptul de a merge mai departe. Si prietenia lor a avansat. Au ajuns amantzi, ca sa continue acel ceva interzis. Apoi s-au despartzit. Ca sa se reintilneasca, si sa reia acea prietenie. Apoi s-au certat, iar, ca sa aiba motive sa revina la ce au fost mai demult. Si asta a durat, un timp, pina si-au dat seama ce ii uneste, si ce le da motive sa se urasca sincer. Dupa care el a plecat. Si ea si-a cautat pe altcineva. Sigur, ea ii compara pe toti cu el. Si, desi stia ca greseste, a continuat. Acum e libera, si linistita, pentru ca a depasit tot ce a fost. Acum cauta doar motive care sa o faca sa fie atrasa de cineva. Motive de ginduri. De valori. De cautari. De asta e linga mine, si de asta imi vorbeste, pe limba ei, despre ea. Fara sa mai caute vreo intelegere. Vrea doar sa converseze, si sa se conecteze cu un suflet, oricare ar fi el. Eu am privit-o, tot timpul asta, fara sa schitzez vreo atitudine, care sa ma arate. Desi stiu ca m-a citit, si m-a folosit, ca sa se desfasoare. Dar asta era cu acceptul meu. La un moment dat s-a oprit, m-a privit fix in ochi, si a inceput sa cinte. Si mi-a cintat ceva ce n-am inteles, mai ales, ca, la fiecare schimbare de ritm ma atingea in alt loc. Eram un spectator care nu stia ce sa creada, la inceput. Si, care, incet incet a intrat in jocul ei. Pentru ca am inceput si eu s-o ating, atunci cind acel cintec imi spunea altceva. Nu era un joc erotic, in care sa ne cautam punctele sensibile, pentru ca aveam altele in minte. Ne cautam spiritele, si acele amintiri profunde. Eu, aici, din locul meu singuratic, si ea, de acolo, din locul ei construit de atitea trecuturi lasate in urma. Am lasat atingerile sa vina complet, ca sa acopere trecuturile, si sa ne faca sa ne renastem din cenusi, in alte fiintze. Ne-am privit iar, si am inteles, ca, intre noi sint adevarurile pe care le putem sublima in cuvinte. Ca si cind am renascut, si am reinvatzat sa fim. Eu sint eu, cu tot. Tu esti tu, cu tot. Noi sintem intr-o existentza posibila. Am uitat usor, tot ce s-a intimplat. Pentru ca avem atit de multe de descoperit. Impreuna, sau separat. Ca oameni.

Dependentze

Ploua iar. Ploua afara iar. Si e bezna, tot afara. La mine in cap e liniste. Ce nashpa e mahmureala asta. Cere lichide, si timp. Si ceva mincare de dat sistemului digestiv activitate. Ieri mi-am umflat roata stinga fatza, si am uitat sa-i pun capacelul la loc. Cind am ajuns inapoi am vazut asta, si l-am pus la loc. N-a fost o tragedie antica, a fost doar o intimplare. S-a terminat cu bine. Ce liniste e. Ma uit la mina dreapta. E artistica. Daca intind degetele se vad venele colorate. Una o ia sprea aratator, si alta spre degetul cel mai lung. Rotesc mina, si umbrele devin mai lungi. Ce masinarie uimitoare e corpul. Cita technologie are in el, ce mecanisme ultra-sofisticate fac ca totul sa fie atit de flexibil. Ce pacat ca nu rezista mai mult de, sa zicem asa, 80 de ani. Dupa care moare, si incepe sa se descompuna. Si odata cu corpul moare si mintea, cea atit de bine construita, cu atitea adunate in ea, dupa o viata de incercari, si acumulari. Si noi stim ca asta ni se va intimpla si noua, cindva. Sint pesimist de la ploaie, cred, altfel m-as fi gindit la altele. Mai demult discutam cu un tip despre femei. Si despre amor, ca na, sint la pachet. Eu ii spuneam ca uite bai, ca-s schimbatoare, si instabile emotional. El mi-a raspuns ca amorul e o chestie rara, si ca, in realitate, ce functioneaza e dependentza. Ca ea te foloseste, asa cum si tu o folosesti pe ea, pentru ca tu ai ceva, si ea are altceva, si impreuna aveti dublu, fata de cit ati avea singuri. Si ea depinde de ceva al tau, si tu poti folosi asta. Bine, dar ce sa am eu ca sa ii dea ei dependentza, si ca sa o fac sa revina, daca ar vrea sa plece, am intrebat. Nu stiu, zice el, sigur ai vreun talent care se poate concretiza in ceva. Am? m-am intrebat in gind. Si de ce as cauta sa o fac dependenta de ceva? Pentru ca asa functioneaza lumea, mi-a raspuns el. Toti avem defecte. Si toti speculeaza dependentzele pe care le au ceilaltzi. Daca n-ar fi asa ar fi o alta lume, probabil. Nu stiu daca mai buna, pentru ca cine stie ce ar face unii in lipsa dependentzelor. Asa mi-a zis, si avea dreptate, ca toti profita de dependentze, asa ca, daca as face-o si eu nu ar fi un pacat, mai ales ca ar fi si pentru binele reciproc. Dar ce talent sa am eu, ca sa fac ce cu el, ca sa-i creez dependentza? Si de ce as vrea asta, din moment ce viata e atit de complicata, si ai atitea la care sa te gindesti? Doar ca sa n-o las sa fuga? Si de ce sa n-o las? Ca e o lume libera, si daca ea vrea sa fuga, o sa fuga. Discutia asta a fost demult. Nu stiu daca el a reusit s-o faca pe vreo duduie dependenta. Eu nici atit. Dar e o chestie care poate sa functioneze la unii, sau unele.

Supravietuitori

Viata asta pe care o traim e complicata. Are multe rasuciri, transbordari, opriri bruste, reporniri de toate felurile. Eu mi-o traiesc asa cum face toata lumea, cautind sa ma adaptez. Dar multe lucruri le invatz ascultind povesti de la oameni, sau vazind filme, ca in filme e ceva ce sare din comunul simtit, cumva. Am vazut un film despre cum un fost soldat (sau ofiter, ca nu mai stiu) nazist, e luat prizonier, trimis intr-un lagar de munca-exterminare din Siberia, evadeaza, si parcurge tot drumul pina in Germania de vest, post razboi. Are si un urias noroc, ca evident altfel nu se poate, se mai intovaraseste cu unii, si cu altii, si reuseste sa parcurga o lume complet ostila, ca sa-si regaseasca familia. Asta lectie de supravietuire, nu chestii comerciale, pentru ca e o poveste adevarata. Fata de el, ce traim noi e un fel de poezie cu versuri albe, sa zic asa. Apoi am vazut alt film, Dr Zhivago, varianta aceea classica, din 65, cu Omar Sharif, si Julie Christie, care m-a lasat masca, desi il vazusem mai demult. Filmul e simplificat, am vazut asta citind despre carte, pentru ca cartea a fost scrisa in mai multe etape, inceputa demult, si terminata prin anii 57 parca, cind in Rusia era aceeasi dictatura feroce. Pasternak, scriitorul a avut de suferit enorm, chiar daca asta era dupa Stalin. El a murit in 1960, probabil dupa ce a suferit, din cauza cartii. Dar cartea lui a fost publicata de italieni, si a avut un success demential, pentru ca a primit si un Nobel pentru literatura, pe care a fost nevoit sa-l re-jecteze, din cauza de situatia data. Aici e o poveste lunga. Filmul e o capodopera, prin orice, pentru ca vezi acolo esentze de oameni, de trairi, care au supravietzuit unor vremuri monstruoase. Dr Zhivago era un doctor, care, ca orice doctor, a cautat sa faca bine, cit a putut. A fost si poet, a scris si versuri de dragoste ca un fel de omagiu a unei iubiri profunde pentru o femeie, alta decit sotia lui. Dealtfel familia lui, dupa revolutia bolshevica a emigrat la Paris, si el nu a mai stiut de ea. Pentru ca ce i-a ramas a fost acea dragoste pentru Lara, femeia-asistenta cu care a lucrat, un timp. In final el moare, si ea e deportata. In urma lor ramine o fata, care isi traieste propria viata intr-o societate in care a invatat sa se adapteze, si sa continue, cumva, talentul de a cinta la balalaika, cel mostenit de la mama dr Zhivago. Povestea, cu tot ce este, sau ce reprezinta, te lasa masca, pentru ca are in ea atiiiiitea lucruri incredibile. El a fost un om de o finetze, si o sensibilitate iesite din comun. Ea, Lara, a fost un suflet la fel de autentic. Sotia lui Zhivago a fost, dincolo de orice, acea femeie devotata unei familii pe care si-o doreau atit de mult, amindoi. Dar toate astea, cu toate intimplarile, si toate dramele, au venit peste toti, ca sa le contorsioneze destinele, si sa-i determine sa esueze. Pentru ca, niciunul nu a avut un sfirsit fericit. Toti si-au trait dramele insingurati, si au terminat profund nefericitzi. Pe masura ce urmaream filmul ma gindeam la mine; pentru ca, si eu simteam la fel. Si eu am trecut prin dureri, ca si multi altii. Si eu am trait drame mari, dar, e adevarat, nu ca el. Asta, poate, ma face sa cred ca, eu, avind mai putin de suferit, am sanse mai mari sa reusesc. Pentru ca, dincolo de orice, ce ne uneste e dorinta asta instinctuala de a supravietui. Care e la fel, oricine am fi, in orice conditii.

Filtre pentru suflete

Lumile isi danseaza dansul lor fara de reguli. Ca sa ne dea o lectie a intelegerii noastre limitate, si sa ne incite la cautari noi. Pentru ca, din tot ce percepem, realizam ca sintem constrinsi de propriile limite, si regrete. Si ca mai avem mult pina sa vedem realitatea, cu cit mai multe detalii. Nici privirile nu le avem suficient de realiste. Pentru ca noi am ramas conformi, prizonieri in propriile instabilitati, cele cu care cautam sa intelegem natura lumii. Ne-am inconjurat de oglinzi care ne arata doar imagini pe care sintem pregatiti sa le acceptam. Si care ne arata doar calitatzi, cu care sa facem spectacolele proprii, pe scenele deschise, si construite anume, de ceilaltzi. Ca sa cautam sa dam un sens la ceva ce ne vine dintr-un trecut destul de ambiguu. Ca sa ne faca sa credem ca avem in noi, inca, acea energie a inceputurilor. Cu care sa plecam, iar, spre atitea explorari. Vrem adevaruri, cit mai multe si cit mai bune; ca sa le adunam, sa facem mormane din ele, si pe care sa le selectam dupa. Sa le stim acolo, ca sa ne putem justifica cu orice. Si ca, mai ales, de asta sintem ce, si cine sintem. Cu toate defectele acceptabile, si calitatile de atit mult de admirat. Facem, si spunem orice, pentru ca ne simtim indreptatiti sa. Uneori mintim, alteori exageram, si strecuram subtil intre toate, felii de adevaruri, facem din orice ceva comestibil, ba poate cu gust bun, cit sa trezim atentie. Am invatat sa combinam orice, ca sa para ce vor ceilalti sa vada, sau sa simta. Punem totul pe o masa imaginara, ca si cind am folosi sinceritatea ca metoda de a ne redescoperi toti, cu eurile ce vin chiar din fiintza proprie. Ca si cind chiar am avea un scop generos. Ca sa obtinem ceva ne dorim, dar, pe care, poate nu l-am obtine altfel, tinind cont de lumea asta ciudata in care traim. Si care e plina de atitea intunericuri. Poate ca avem dreptate. Poate ca asa trebuie, pentru ca, altfel, totul ar fi absurd. Sau poate gresim, pentru ca, poate, ar fi trebuit sa facem, cu totul altfel, desi, atunci, am fi constienti ca am fi perceputi altfel. Si judecati aberant. Poate ne conformam, in ce facem aceluiasi joc pe care-l joaca toti, dar, pe care, ipocrit, il condamna. Viata e un joc, pina la urma, o continuare a copilariei cele nestiute, si ne dam de-a dura cit traim, ca sa demonstram ceva ce ni se cere. Pentru ca asa fac si ei. E unanim acceptat, si poate dorit chiar. Riscam sa devenim ridicoli in ochii unei lumi care judeca fara sa cunoasca. Dar, poate ca scopurile ne determina sa avem curajul de a pune oglinzi in fata tuturor, oglinzi in care sa se poata privi cu o atentie demna de cauze mai bune. Pentru ca sintem si generosi in a le arata lor, cine sint, pentru ca stim ca ei stiu ca merita asta. Si, daca dupa asa un filtru mai ramin suficienti cu care chiar sa discutam, e bine. Pentru ca, dintre ei, chiar exista oameni cu care sa ne imprietenim.

Imaginatie, timp, si oameni

Ma uit acuma la un film Minority Report, sint pe la jumate, si am luat o pauza, ca nu rezist niciodata sa vad un film cap-coada, ca ma oboseste, mai ales ca multe au in ele chestii brutale, sau violente, sau perioade in care nu spune nimeni nimic, si sint doar imagini. Ma distreaza ca in multe filme arata actorii de atit de aproape ca le vezi toate detaliile, ca-s la fatza, la corp, etc. In fine, in filmul asta e o lume dintr-un viitor in care se prevad crimele, si se opresc inainte ca ele sa se produca. Si, ca sa fie si ceva actiune, si aventura, se intimpla ca ceva sa nu mearga cum trebuie, cineva sa fie acuzat, sa actioneze ultra-inutilo-sfinta birocratie, sa se dea pumni, palme, picioare, sa dea unii cu altii de toti peretzii (de te miri ce rezistent e corpul uman, hahaha), etc, ca sa fie, probabil un happy end, si totul sa ne faca sa ne simtim bine. Ma rog, la cita violenta vezi in filmele astea  de "success" ramii masca, si te influenteaza negativ, cel putin pe mine sigur. Dar ce e interesant sint viziunile astea de lumi posibile, in care ce e acum e dus pe alt nivel, imaginat doar, asta cu datele pe care le avem traind in societatea de acum. Na, de asta regret ca nu m-am nascut in viitor; mai ales pentru ca a trebuit sa suport muuulte barbarii nene, si, noroc ca-s rezistent, altfel dispaream demult. Si ca am si ratiune, si imaginatie. Sigur una mai bazata pe niste realitati, nu una aberanta, cum vad la multi, din nefericire (apropo, daca cineva are citeva competentze, nu inseamna ca le stie pe toate; am vazut niste oameni inteligentzi care, cind ieseau din domeniile lor aberau de-ti puneai miinile in cap (pe cap, hahaha, na, e o expresie)). Stiu ca multi ii suspecteaza pe ingineri de lipsa de imaginatie (si eu sint unul, deci ma simt afectat). Sigur, ei isi manifesta imaginatia in ce fac, nu in ce declara, pentru ca, daca nu ar avea, lumea asta nu ar arata asa cum e (sigur, si cu ajutorul unor idei venite de la scriitori, societate, filme, etc). Ma rog, treaba fiecaruia ce crede, totul e sa spunem adevarul,  totusi. E interesant cum spuneam, cum vedem viitorul cu datele prezentului asta, de acum, pentru ca e posibil ca viitorul sa iasa, totusi, din previziuni, ca asa s-a cam intimplat in trecut. In fine, noi traim prezentul asta, si ne cautam in el fericirile, dupa mintea noastra de acum. Sint curios daca pe viitor se vor gasi metode mai practice ca sa-ti descoperi partenerul de viata. Si daca valorile reale vor avea un rol cu mult mai important ca acuma. Ca acuma toti sint obsedati de bani, de parca banii astia nu se fac construind ceva, ci doar folosind trucuri. Ma rog, e o discutie lunga aici, si, sincer, imi displace. Eu, de la un anumit moment am vazut ce diferentza uriasa e intre ce e real, si ce e iluzie, si, de asta mi se filfiie de bani, ca banii au generat niste chestii foarte urite. Cel mai adevarat e sa ai valori autentice, care sa ti se potriveasca, altfel esti doar un bou intr-o cireada, na. Si aici e o discutie lunga, in care m-as pierde, daca as intra in detalii. Banii sint ultra-necesari, dar ii faci pe traseu, banii te ajuta sa-ti rezolvi unele probleme, si nu sint un scop in sine, evident. Orice om rational ti-ar spune asta. Ma rog, lumea de acum are si ea greselile ei. Timpul va cerne, si va pastra ce e adevarat. Iar pe restul le va trece la rubrica "depasite moral".

Pasiunea ca virtute

Se spune ca psihologia o sa dispara. Asta e spus, asa, direct si brutal. Ca Freud, si compania nu mai sint recunoscuti. De fapt, cred ca ea se transforma, pentru ca omul s-a transformat, e cu totul altfel acum, si asta cere o noua abordare. Tot ce a fost inainte e, de fapt, o baza pentru ce urmeaza. PEntru ca natura umana e aceeasi, neschimbata, dintotdeauna. In fine. Cred ca sfaturi psihologice bune putem avea si in urma unor conversatii, in care prietenii sa ne spuna ce simt ei, despre noi. Sau putem sa ne auto-analizam noi insine, cu conditia sa ne reintoarcem in propriul trecut, dupa ce ne-am izolat de influentele dinafara, si am intrat in propriile adincimi. Si, aici, ma judec pe mine, simplu, si direct. Am crescut, m-am format in societatea aia, din vremurile alea, in mentalitatile alea. Am vazut ce inselator e tot, si am facut o selectie ultra-dura la toate cite sa le accept ca valori. Asa m-am format, si asa am continuat. Asta, in schimb, m-a facut sa fiu singur. De ce? Pentru ca totul e un sistem complicat, in care domina ideile depasite, de la tot felul de depasiti. Mi-am propus sa fiu mai realist, si mai aplicat. Sa vad cum, si in ce fel sa-mi gasesc partenera de viata. Asta teoretic, pentru ca, practic, depind de tot felul de situatii, si de noroc, totusi. Pentru mine cazul ideal e ca ea sa fie un om de schimbat idei, si de impulsionat, ca sa ma ajute sa-mi ies din inertzii, daaaaaar un partener egal, care isi cunoaste partea ei de feminitate, si imi recunoaste partea mea de masculinitate, asa cum o fac si eu. Mi se pare aberant ca o femeie sa vrea sa fie dominata, sau ca un barbat sa vrea sa fie dominator. Stiu ca se spune ca se asociaza mai bine un gen dominant, cu unul dominator, ca sa se balanseze, dar eu nu vad cum ar putea sa fie asa. Nu vad de ce doar unul ar trebui sa domine tot timpul. Sigur, sint situatii cind iei friiele in mina, analizezi lucid, si decizi, dar asta cu dreptul de veto al celuilalt (chiar daca n-o cheama Veta). Asa cum sint situatii cind celalalt ia friiele in mina, pentru ca, intr-o relatie, intr-o situatie, cel care domina acel moment e cel mai competent, nu cel mai tare in pumn, sau in clantza. Sintem educati, nu ne lasam dusi de iluzii, sau de prejudecati. Comunicam, spunem ce ne sta pe suflet, nu ascundem, si nu ne izolam ca niste idioti, ca sa-i sarim in spate celuilalt, intr-un moment mai sensibil, sau vulnerabil al lui. Sintem impreuna ca sa ne ajutam, sa facem o echipa impreuna, care sa gaseasca solutii la toate provocarile vietii. Na, si asta, adica gasirea partenerului compatibil tine, se pare, de noroc, ca lumea nu prea pare ca are rabdare, sau educatie suficienta. Mai demult credeam ca pot gasi oricind o partenera, pentru ca am un spirit, si o generozitate, universala. Apoi am vazut ca nu-s asa universal cum credeam, ca mai am si defecte, si unele-altele care nu-s asa de usor de acceptat, pentru ca, parerea mea, ce gaseam erau mai mult oameni care sa vrea sa-mi impuna stilul si ideile lor, ori eu am limite la tolerantza, nu pot chiar asa sa orice, ca nu cred ca nu merit acelsi respect pe care ti-l acord, nu? Bine, calitatile pe care le cautam eu veneau dintr-o educatie, totusi. Una care presupune valori autentice, si o ierarhie corecta. Bine, asta tinind cont si ca am fost format in stiintele reale. Si, tinind cont ca am si eu pasiunile mele. Ma uitam la citeva documentare cu oameni speciali, ca au fost din stiintele exacte, sau din arte. Toti au fost oameni curiosi, si pasionali, care si-au construit cunoasterea pe propriile iubiri pentru lucrurile profunde, si adevarate. Ma regasesc si eu in pasionalitate, si in curiozitate, cred, si de asta vad cu placere lucruri despre ei, pentru ca ii simt, cumva, mult mai aproape decit pe multi altii.

Real imaginar

Drumul e o varianta. O varianta aleasa dintre altele posibile, care sint si ele relative la timpul prin care treci. Mergi pe un drum paralel cu alte drumuri. Un drum al propriei intuitzii. Care sa fie al tau, propriu. In care tu crezi cel mai mult ca te reprezinta. Intr-o lume care iti ofera ce poate. Se spune ca trebuie sa te lupti, ca sa-ti cuceresti drumul tau, si sa fii stabil pe el, sa nu eziti sa faci pasii care sa fie doar ai tai. Asta daca poti concepe ca traiesti in atitea lumi confuze. Ma rog, fie ca poti concepe, sau nu, lumea te loveste cu ceva valabil, si tu selectezi, daca esti lasat sa. Functie de tot. Spatiile disponibile ti se arata in felurite moduri, care mai atragatoare, care mai inepte. Care mai interesante, pentru ca simti ca au in ele multe subtilitatzi. Si toate sint corecte, la un anumit moment. Ceva le separa, si le face sa fie mai aduse in ochi. Drumul prin ele are multe nestiute ascunse. Totul e sa ai curaj, sa incerci, si sa poti reveni la start, daca ce vezi inainte e prea ciudat. Nu e nicio rusine sa reiei drumul cel pe care il crezi a fi conform cu tine. Nu te poate nimeni determina sa faci ce nu simti ca ti se potriveste. Si nu e nimic. In fine, e atit  de mult de spus, teoretic. Pentru ca lumea asta e complicata, si schimbatoare. Si tu esti singur, si determinat, intr-un fel, pentru ca, mai mult, sau mai putin, te cunosti. Ce e mai neplacut, e, ca, timpul e ireversibil, si clipele se pastreaza asa cum au fost construite de prima data. Dar, asa e pentru toti. Asa receptam, prin simtzuri, ce a fost intimplat in mod identic. Si asa trecem prin noi, si ne traim momentele, ca sa le transformam in tot felul de amintiri. Asa ne schimbam, toti, devenim tot timpul altzii, ca sa simtzim ca traim un destin al nostru. In paralel. Ca fiintze constiente. Totul e sa rezistam la impactul relativului, pentru ca el guverneaza tot ce exista. Trist, dar autentic, el e desupra. De cind sint tinar am tot cautat absolutul, prin tot felul de metode, mijloace, sau logici, si tot timpul am dat de relativ. A fost deprimant, dar am continuat. O mai fac si acum, chiar daca experientza imi spune ca el nu exista, pentru ca nimic nu e atit de fundamental stabil, cit sa imi arate ca chiar poate fi. Si eu tot accept, si accept, constient ca am o rabdare limitata. Si el se incapatineaza, absolutul asta, sa fuga de mine, ca un las. Ca un ceva care promite continuu, si ma paraseste fix cind credeam ca imi poate fi prieten. E ca un om, cu toate relele adunate, in timp. Sint vinovat de naivitate. Si am sa fiu, cred, cit traiesc, pentru ca nu pot sa accept ceva care sa fie altfel. Am un scop in cautari. Si in drumuri pe care sa merg, ca sa gasesc ceva ce parea, la inceput, asa de adevarat. Si, poate chiar e, pentru ca, nu stiu, inca. Il simt ca e, acolo, citeodata, si ca ma asteapta sa il descopar. Asta in timp ce eu ma lamentez ca absolutul e atit de greu de gasit. Pentru ca, simt ca el cauta sa nu imi fie accesibil in niciun fel. Ca si cind m-ar uri sincer, ca atita lume cu care am venit in contact. Ca-s oameni reali, sau imaginari. Sau ca fiintze care reprezinta concepte care cauta sa ma confrunte violent. De parca eu as avea constiintza ca-s nemuritor.

Reveniri

Sa recunoastem, toti sintem supravietuitori. Unii reusesc asta mai bine, si ajung chiar sa aiba succese mai mari, sau mai mici. Toti mergem inainte pe un drum al destinului nostru, pe care ni-l asumam, nestiind niciodata ce va urma. Mergem inainte pentru ca sistemul nostru de valori ne spune ca asa e bine. Sigur, suferim mult, pentru ca socialul dimprejur nu e pregatit pentru noi, ca sa ne manifestam asa cum simtim ca trebuie. Na, si trecem si prin tragedii, uneori, dar asta e, ni se intimpla multe neanticipabile. Si mie, la fel. Am fost, de multe ori un Bladerunner, chiar daca pare ca as fi putut fi nerealist. Am mizat pe lucruri pe care nu dadea nimeni nicio sansa. Am crescut intr-o lume a unei dictaturi brutale, in care aparentul era esentzial. O lume paralela cu orice realitate. De care m-am izolat, ca sa ma separ complet. Apoi am fugit in alta lume. Nici aici nu am vazut un ideal construibil, desi parea uimitor, la inceput. Eu am zis ca legile adevarurilor sint universale. Am crezut in ele mai mult ca in orice altceva. Si mai cred. Nu ma las antrenat de jocuri de moment, pentru ca i-am vazut pe multi cum au esuat. Si nu asa mergi pe un drum autentic. Cel putin, nu simulind. Pentru ca nu esti ce pretinzi, esti doar ce esti. In domeniul meu sint multe evaluari, si multe rigori, din care nu am cum sa ies, si nu sint usor de abatut, pentru ca nu sint chiar atit de naiv. Lumea e foarte inselatoare, si se poate pretinde in multe feluri, ca sa te acapareze. Si tu accepti, sau nu, variante promise. Stiind ca te poate duce pe atitea drumuri nestiute. Cu rezultate mai bune, sau nu, de moment, sau de viitor. Na, e libertatea oricui, sa orice. Ce mi se potriveste mie e greu, sau imposibil, altcuiva, asa cum e si reciproc. Pentru ca e o lume uriasa imprejur, din care alegem. Pentru ca vedem ce multe sint variantele proprii, de a fi. Poate eu sint mai pasional, si mai talentat in ceva anume, si ma educ sa-mi construiesc din talentul meu atitea lumi posibile. Si poate asa evoluez, si imi place atit de mult cum devin, ca ma agatz de munca la propriul drum, cit sa-mi devina chiar un scop, ca e de moment, ca e de un drum spre un mai apropiat, sau indepartat viitor. Un drum catre mine, dinspre mine, catre ceilaltzi. Sau catre variante posibile din mine care mi se par cele mai probabile, dupa ce am mici procese de constiintza, de analiza, si sinteza, ca sa vad cum va merge propria fiintza inainte, anticipind. Cu datele mele pe masa, si cu constiintza clara, si deschisa. Bine, totul e ce e posibil, pentru ca, cine stie, cite cunoscute mai pot interveni intre timp. Pentru ca nu exista vreo garantzie pentru ceva, sau altceva. Totul e deschis, in lumea asta care se schimba atit de repede, si continuu. Lume in care ma redefinesc continuu, si eu, ca sa pot merge inainte. Stiu, in lumea asta toti ne "fluidizam", dar mi se pare jignitor, ca, in asa o etapa de dezvoltare sa parasim valorile fundamentale de dragul prezentului asta inconstient. Poate e doar momentul de vina. Poate curind vom reveni la lucrurile care ne-au facut sa fim, ce sintem. Asa ar fi firesc.

Eu, spre mine

Lumile sint uneori fiintze, prin comportament, alteori seamana cu fiintzele, pentru ca au o comunicare continua intre ele, si cu noi, oamenii. Nu stiu daca exista lumi atit de simple ca unele fiintze monocelulare. Pentru ca lumile sint construite pe valori de baza, care sint ca un schelet, sau o structura de inceput, de la care deriva toate celelalte. Asa sint ele. Si noi avem un schelet, si masinile au structuri de care se prind mecanismele, cladirile au intariri metalice, totul e construit pe ceva stabil, care sa reziste. La lumi e putin diferit, pentru ca valorile comunica intre ele direct, cele de jos, cu cele de cel mai sus, si, uneori cele de sus pot provoca cutremure care sa miste, sau chiar sa schimbe ce e jos. Totul e dinamic. E adevarat ca valorile de jos nu se zdruncina atit de usor. Dar asta e o privire matematico-simplificata, ca e o diagrama, sau un graf, pentru ca lumile pot avea mai multe dimensiuni de cite credem. Pentru ca e posibil ca noi sa vedem cu propria minte destul de putin, din cite exista cu adevarat. Noi simplificam totul, ca sa gasim legi, si reguli care sa fie stabile. In fine, putem filozofa la infinit. Pentru ca traim intre infinituri. Care reale, care imaginabile. Azi m-am plimbat prin oras. Printr-un oras al navei. S-a oprit ploaia, si a revenit soarele artificial. S-a incalzit. Uneori urc in turnul central, ca sa vad de sus orasul cum isi schimba luminile de noapte. Lumea nu mai pare chiar asa cilindrica. E ca in filmele cu planeta, de demult. Imi vine sa-mi pun un sistem de zbor si sa ma las dus de curentii de aer. E de admirat un peisaj de un miliard de ori mai interesant ca in spatiu. Mai ales ca toti robotii imi zimbesc, si imi fac cu mina. Pentru ei sint un zburator, care mai are curajul sa se plimbe prin aer. Printre ei mai sint si oameni, cred. Nu mai stiu citi oameni au ramas pe nava, pentru ca oamenii s-au cam insingurat in lumea asta care iti da totul, si nu te mai provoaca sa te lupti, ca sa supravietuiesti. Am aterizat inapoi in virful turnului. M-am dus sa beau ceva, la un local mic, cu ferestre spre oras. Sint asa de sus, ca ametesc. Mai bine as reveni la sol, si sa-mi iau un vis nou. Unul in care merg pe jos, printre locurile cunoscute, si, in care ma intilnesc cu diversi cunoscuti, cu care sa mai povestesc despre cite in luna si in stele. Sa-i las pe ei sa-mi spuna despre viata, si cum au ajuns, dupa cite experientze, la ce fel gindesc acum. Bine, ei sint ca o curiozitate pentru mine, asa cum si eu sint pentru ei. Ne privim ca pe relicve dintr-un trecut comun, care s-au dat cu capul de probleme, si au gasit diverse solutii care sa-i mentzina la suprafatza. Fara sa stim cit e adevar, si cit fabulatzie, in ce spun, pentru ca avem toti, in noi, tendintza de a exagera propria conditzie. Ca sa simulam o fericire care sa fie dominanta, si sa loveasca. Asa, ca si cind am fi stapinii lumii. Si ca si cind totul e atit de minor, imprejur. Ce stupid, pina la urma, sa intram in jocurile astea sociale. Ca si cind am fugi de noi, fara sa stim. Sau fara sa stim ca avem alternative. Oricum, nu conteaza, pentru ca, daca o facem, sau nu, e o alegere proprie a noastra, facuta constient. Nu e impusa. Pentru ca avem toti, fix acelasi numar de grade de libertate in miscarile noastre pe drumul vietii, si, oricum, nu putem da vina pe un destin obligatoriu. Mie, oricum, sincer, obligatiile astea nu mi-au adus nimic bun, si le-am evitat, cit am putut. Acuma ma refac calatorind spre mine. Asta mi se pare cu mult mai interesant.

Siruri paralele

Gindurile merg in siruri paralele, care mai repede, care mai incet, care mai sus, care mai aproape. Noi trecem prin ginduri, intram in ele ca in vagoane, stam un timp acolo privind la o fereastra imaginara, care are dincolo un peisaj imaginar. Apoi ne plimbam pe holul gindului-vagon, vedem alte scaune, alte compartimente, alti oameni, care s-au ratacit si ei pe acolo. Unii ne privesc curiosi, altii uimiti, altii nu ne observa. Apoi ajungem la capatul gindului, si sarim in altul, ca sa cautam iar sa ne asezam, si sa mai privim un alt peisaj imaginar. Uneori pare ca peisajul circula contrar directiei vagonului, alteori de jos in sus, alteori ramine fixat. Nu conteaza, pentru ca ce e exterior gindului poate parea absurd uneori. Poate oamenii sint mai interesanti, desi nu poti vorbi cu ei, intr-o lume a existentelor paralele. Se spune ca iubirea ne dirijeaza viata, el e la baza destinului nostru, pentru ca noi sintem intii pasionali, si apoi rationali. Sigur, rationalul poate decide in situatii de circumstanta, si ne poate ajuta sa fim lucizi in anumite situatii. Dar iubirea dinauntru controleaza tot. Mai sint si situatii cind pare ca iubirea nu mai functioneaza, atunci cind esti asediat de indiferentza, sau ura. Se mai intimpla. E greu sa supravietuiesti fara iubire, dar incerci. Poate nu esti singurul. Unii par ca iubesc sa urasca, si asta tot o forma de iubire ar putea fi, desi una devianta. Se spune ca iubirea nu e teoretizabila, ca e pur subiectiva, si fiecare o stie pe a lui, dar nu pe a oricui altcuiva, chiar daca cunoaste bine alti oameni. Ieri mi-am programat un vis in busul de noapte. Orasul iar a stralucit in ploaie. Daca nu ar fi luminile strazilor as vedea stelele, si sus, si jos. Asa ca beculetele de pe panoul de comanda. Sofer e o femeie. Seamana cu cineva. Nu stiu cu cine. Si are, parca, si miscarile cunoscute. Or fi de la aceeasi fiintza, sau e o combinatie de lucruri cunoscute de la oameni diferiti? Se aude doar un uruit usor al motorului, si frina. E statie. S-au deschis usile. Nu a urcat, si nu a coborit nimeni. De ce s-au mai deschis usile? O fi vreun semn. Poate bun.