Cazanul eliberator

Cel mai frumos lucru e sufletul, in puritatea lui, si asta descoperi cind esti in momentele grele, sau in momentele de eliberare..Pentru mine, frumusetea era cea mai autentica atunci cind venea din optimismul ala al uitarii de toate, si al cautarii unor drumuri noi, spre alte teritorii ramase uitate..Era drumul vacantzelor celor pline de lumina spre mare, prin vechea Dobroge..Si asta poate si pentru ca, atunci totul era sincer, si toata lumea isi traia din plin propriile adevaruri..Totul incepea, evident, de la pregatirea bagajelor pentru concediu, pentru ca aici, opiniile difereau destul de mult; partea masculina a familiei era cvasi-indiferenta la absolut orice, pe cind partea feminina considera ultra-important absolut orice, si de aici ieseau mici si continue scandaluri care te faceau sa cazi pe jos de ris, pentru ca iti dadeai seama ca toti au dreptatea lor, si ca diferentzele masculin-feminin vor fi vesnice..Dar, dupa negocieri care vor culmina cu eventuale lacrimi, sau promisiuni, se ajungea la un armistitziu, in care inevitabilul avea urmari reale: bagajele chiar se puteau face, de toti, ca sa le dea linistea, si confortul pentru zilele ce vor urma..A doua zi, trezirea se facea devreme, si toata aventura incepea; se incarcau bagajele in portbagaj, si se pornea; drumul pina la trecerea bac era scurt, bacul ne plimba calm si sigur peste fluviu, dupa care intram in teritoriul fericirilor..Aici totul parea dintr-o alta poveste, si priveam totul ca fiind cu totul diferit de ce vazusem vreodata: uite ce verde e iarba, ce plat e totul, uite ca sint copaci adevaratzi, cu ramuri, frunze, uite la shosea, are dunga pe mijloc, uite alta iarba, alti copaci, ce mai era o feerie care ne arata promitator ca aveam inainte un drum glorios pe care aveam sa-l facem pina la victoria finala..Vedeam sate, case, oameni, vinzatori de pepeni pe marginea drumului, ne miscam prin paduri din muntii Dobrogei, totul era ca intr-o poveste pe care o traiam, efectiv..Si kilometrii treceau, masina urma curbele drumului..Mai opream uneori pe la cite o fintina sa ne mai racorim, ne mai relaxam oasele, ca sa o pornim iar la drum..Si mergeam, si mergeam, drumul ma mai zdruncina, dar eram bine, ca aveam toata bancheta din spate doar pentru mine, ma uitam la copacii care treceau cu viteza, la dealuri, case, oameni ca la minuni, dupa care oboseam, si-mi luam almanahul Anticipatzia la citit, ca sa vad ce lucruri extraordinare au mai imaginat unii..Si citeam, si drumul curgea calm, si sigur..Intram in localitati, apoi ieseam din ele, ca sa vina altele, si altele..La Constanta o luam pe centura, si o tineam drept pina la Eforie Nord, unde mergeam pina la intersectzia stiuta, faceam dreapta pina la intrarea de la campingul Sincai, aici faceam stinga, opream, plateam, mergeam in camping, cautam asiduu un loc cu umbra, opream, si ne calmam..De aici incepeau operatiunile de montare cort, la care, ce sa vezi, eu eram expertul..Am montat si demontat cortul ala de zeci de ori, stiam sa o fac si cu ochii inchisi..Dupa asta, pentru ca era putin dupa prinz, mergeam la namol, sau la plaja..Mie nu-mi placea, pentru ca eram cu ai mei, dar, na..La namol era cu barbati scirbosi in pielea goala care se ungeau pe corp cu un noroi urit mirositor, iar la plaja era cu lincezit pe prosop, si o eventuala baie intr-o mare cu alge, sarata, mirositoare si ea, si cu valuri..Mai frumos era la intoarcere, plimbarea prin oras, pe la magazine, prin piata, unde mai apareau valabile ba un castravete murat, ori un porumb fiert de 1 leu, si unde mai vedeam si operele de arta ale unui nene pictor amator de peisaje marine..Uneori mai stateam la o terasa, la o bere, dar asta mai rar, pentru ca ne grabeam sa ne intoarcem acasa sa gatim, din ce ne adusesem, sau cumparasem, o cina simpla, la aragazul de campanie pe care il purtam cu noi, tot timpul, cu mindrie, ca pe un trofeu de razboi..Asta dupa ce terminam salamurile de Sibiu, sau alte conserve, din dotare..Taica-meu ne obliga sa mergem asa, la cort, ca cica era mai ieftin, si nu trebuia sa mincam din mincarea expirata a hotelurilor..Bine, nici la restaurant nu micam, ci la plimba-tava, de prinz, si asta zilnic..La inceput mi s-a parut atit de ieftin si stupid, ca abia m-am atins de mincare, dar, in timp, am vazut altceva..Privind la plictiseala programului ala perfect stupid, am inteles, ca masa la autoservire, cu tot ritualul ei, era singura mea eliberare de tot..Pentru ca era totul ca un joc, in care se combinau mirosuri, imagini, asteptari infinite, pozitii pe scaune incomode, gusturi de mincare gatita la cazan, senzatii, sunete de pofte de tot felul, lume vesela care ingurgita rapid, totul era un spectacol incredibil de traire adevarata..Si asa, pas cu pas, vorba aia, am redefinit si eu lumea asta a satisfactiilor..Mincarea mi-a devenit un mare prieten, si nu orice mincare, ci acea de la cazan, facuta pentru mase..Mai tirziu am injurat mincarea asta, dar asta a fost in armata, pentru ca era justificat, dar atunci asta mi se parea partea cea mai adevarata a vietii, smulsa din tot ce era imprejur..Pentru ca, sincer acuma, cine ar rezista la o ciorba de fasole, si un snitzel cu salata de varza? Bine, in timp incepi sa apreciezi altfel mincarurile, si pe oamenii care le prefera, dar iti ramine in mintea aia profunda gustul, locul si energiile celorlaltzi adunatzi la aceeasi masa, care, pe linga tine folosesc aceleasi linguri, si furculitze, ca sa se hraneasca, si, de care, macar pentru asta, te simti profund atasat..Sigur, e o lume pe care ti-o creezi singur, dar care e atit de reala..Eu, si acuma, maninc cu o satisfactie infinita orice mincare gatita la cazan..Si imi place pentru ca simt in ea contributia sincera a atit de multora suflete implicate..