Spatiul invizibil

Dincolo de noi sint atitea lumi. Pe unele le vedem clar, sint opace, au contururi fixe, si suprafetze care reflecta bine lumina stelelor. Altele sint un pic translucide. Altele mai mult. Altele sint deja transparente, altele sint invizibile. Pe ele le stim, pentru ca le-am intilnit doar prin alte simturi, le-am calculat, asa cum calculeaza astronomii unele devieri, ca sa isi dea seama ca acolo, undeva, e un corp invizibil. Nu o gaura neagra, care se poate vedea pentru ca deviaza lumina dimprejur, ci un corp complet de nevazut, pentru ca e prea departe, si reflecta prea putin lumina dimprejur. Lumile invizibile sint la imaginatia noastra, pentru ca pot fi oricum. Daca am avea lumi variatii la lumile originare, unele dintre ele ar fi poate transparente, sau invizibile. Poate coexistam in acelasi spatiu fizic cu variantele lumilor, cine stie..Ce vedem acum e ce ne arata lumina de acum, dar poate intr-o alta lumina am vedea lumile invizibile. Poate ca in primavara de acum e o iarna invizibila cu zapezi invizibile peste orase invizibile in care oameni invizibili traiesc o viata paralela cu a noastra. Orice e posibil, nu? Chiar daca simturile noastre spun pe moment altceva. Poate in alta lume invizibila e o toamna frumoasa, si frunze invizibile cad continuu, ca sa poata fi admirate de alti oameni invizibili, care, ca si noi, sa filosofeze asupra trecerii timpului. Poate ca ei se intreaba daca in afara lor mai exista alte lumi invizibile. Sau poate nu. Poate exista multe universuri suprapuse, care nu interactioneaza decit foarte subtil. Sau, poate nu. Poate exista doar ce e vizibil. Poate restul e o inchipuire. Poate exista ceva doar in imaginatia noastra. Poate vrem doar ca sa existe.  Oricum, ce vedem e prea putin, parca. Vrem mai mult. Ceva care sa ne faca mai putin singuri. Ceva cu mult mai frumos decit exista. Asa ca unele, sau altele, constructii mentale, sau ale spiritului, ca sa ne mentina sperantza vie. Nu le numesc, le stim prea bine. Intr-o realitate valabila raminem la fel de singuri. Dar traim ca si cind nu am fi. Si, ca si cind am putea cuprinde cu mintea tot universul. A trecut ploaia. Poate o alta invizibila e acum activa, undeva, cindva. O ploaie adevarata si uda, care face orasul invizibil sa reflecte toate luminile zilei, sau noptii. Si visurile-vise ale mele sint poate tot asa variantele invizibile transformate in spectrul vizibil. Poate ele chiar exista, si nu sint proiectii virtuale in mintea mea. In fine, de ce oare ma intreb daca sint reale, din moment ce eu le cred reale? Sint ale mele oricum. Si sint mai adevarate decit orice a fost vreodata considerat adevarat. Pentru ca eu asa sint, asa cred, si, pentru mine, ce e al meu e universal. De la o virsta am incetat sa mai cred in realitatea obiectiva. Asta e pentru tinerii care se cred nemuritori. Sigur, sint timpit, pentru ca evident ca realitatea reala exista, indiferent de cum o percepem, chiar daca avem simturile alterate. Ea e la fel in simturile celorlalti. Sigur, putem spune ca toti sint naivi. Si ca adevarul e doar la noi. Putem spune orice. Si ei pot face la fel. Pentru ca impartim acelasi spatiu fizic. Cit traim.