Limitele lumilor

E o lume fara discernamint. Nu a mai ramas la vedere nimic din ce a fost, in afara de silueta unei masini de razboi. Detaliile dispar si ele. Viata e o intimplare pe locurile astea. Sintem la fel de singuri. Un urlet persista, ca din gura unui copil al tunetului..Nici privirile nu mai ajung acolo, in locurile unde au avut curajul de demult. Am ramas la fel, desi timpul ne-a zdrobit cit sa urlam in cor cu acel copil al tunetului. Ne ducem in aer si vedem cit sa visam ca am trecut destul de mult prin timp. Cit sa vedem toate imperiile cum au trecut prin ruine, si au devenit alte imperii..Hahaha, totul e o imagine distorsionata a ce a fost. Totul e un joc al firii care s-a plimbat prin aer, ca sa ne atraga fiintza noastra cea schimbatoare. Un joc care ne aduce in locuri, si timpuri care seamana, pentru ca atunci e la fel de adevarat ca acum. Pentru ca, si noi, cei de acum putem privi ca cei de atunci. Cu aceiasi ochi, prin fumul timpului..
In aer sint si urlete, si linisti..Metalul a devenit sticla, si aer subtil. Ne tratam altfel. Sintem ramasi aceiasi, de dincolo de abisurile trecute. Recunoastem ceva, si ne e frica de altceva. Recunoastem aceleasi vibratii din aer. Imaginile vin, si dispar. Trecutul distant apare, si se transforma in viitor. Viata e o revenire din nimicul etern. Lumea e acelasi nestiut. Semanam, chiar daca totul apare altfel. Felul in care ma vezi e ceva ce vine din tine. Sintem departe de origini. Plutim printre limitele ramase ale celorlaltzi. Spatiile sint construite ca sa ne cuprinda. Avem in urma ce nu stim ca meritam..Si avem inainte ce vrem sa meritam. Lumea nu stie inca cine sintem. Visam ca sa dovedim. Printre marginile lumilor. Tot.
Invadatorii au limitele lor. Semanam cu ei. Nimic nu e asa cum a fost promis.