Mintea ne construieste lumi. Vedem in interior atitea. Puzzle-uri imense bazate pe elemente de realitate. Pe care le si visam. Cu bine si rau amestecat, ca sa para stabile. O gura apare cu doua buze care se deschid, si interiorul se mareste, si, din abisul ei apare un strigat metalic. O gura fara o fatza, fara un inceput, sau un motiv, care a crescut dintr-o floare, in care petalele au devenit buze. Urletul se prelungeste, cit sa acopere toate strigatele victimelor martzienilor, toata neputintza vulnerabililor care au suferit agresiunile tuturor razboaielor vreodata inventate. Ale celor ce au fost cu atit mai singuri cu cit au fost mai impreuna, inconjuratzi de necunoscutzi, si de tot infinitul din nestiuturile lor. Un peisaj semi-absurd, in care sintem adunatzi toti cei care si-au propus sa-si uite trecutul, cu o privire spre promisiunile aduse de cineva, anume, parca. Sint martzienii, cred, oamenii veniti de pe o planeta numita Marte, dintr-un alt sistem solar, cu care semanam. Sintem poate chiar noi, dintr-un univers paralel. Loviturile spre Terra au inceput mai demult, si acum poate sint ecourile care s-au invirtit continuu imprejurul planetei, ca satelitii. Sau ca un refren intr-un loop nesfirsit prin minte, ca sa ne anihileze actiunile. Un loc e un punct de plecare. Il mai cautam, inca. Avem navele pregatite, si determinarea adunata in cala. Ne privim in tacere. Energiile sint conservate, si gata sa explodeze. Asteptam un semnal de dincolo de noi. Inca nu stim cind, si de unde va veni. Stand by. Lumea e o incercare. Pe ecrane parametrii sint stabili. Variatii mici ne arata ca ceva se apropie. Stand by, pina la o decizie de actiune. Avem o imagine a noi insine in oglinzile celorlaltzi. Una la care privim, si care vine spre noi ostentativ, ca sa ne activeze dorintzele ascunse.
No comments:
Post a Comment