Iubire construita

O iubire e o conexiune. O legatura intre un sublim al tau, si un sublim al ei. Ca si cind sufletul tau cel plin de pamblici colorate de sentimente, trairi, ginduri, se subtiaza atit de mult pina devine un segment, care are in capat un punct, care se uneste in punctul ei, care e capatul unui segment, care e un sublim al ei, care e un univers de pamblici colorate de sentimente, trairi, si ginduri. Asta daca am sublima conexiunea la un punct. Asa, pentru o simplificare a tot. Doar ca, daca privim atent acel punct, el are in el atitea legaturi atit de complicate. Pentru ca, acolo sint concentrate toate legaturile posibile dintre sufletele noastre complicate. Eu te vad, tu ma vezi, eu iti comunic, tu imi raspunzi, si noi ne conectam in miliarde de feluri. Apoi ne deconectam in alte miliarde de feluri, ca sa raminem legati prin altele. Stiu, iubirea are in ea miliarde de feluri de uri, pe care, eu, asa cum sint, le detest atit de sincer, chiar daca le recunosc, cumva. Iubirea e un razboi intre doi oameni care isi identifica singuratatile fix la fel. Unul vine cu o varianta proprie, ca sa fie facuta varza de celalalt, si celalalt face la fel. Ca si cind s-ar dusmani, sau si-ar dori nedorite, doar pentru ca viziunile sint diferite. Ca si cind nimic din ce a fost inainte intre ei ar mai conta..Oh, iubire fragila, construita ca sa fie desfacuta in atitea nestiuturi. De ce sa o mai vrei, daca te aduce in stari atitea, la care nu te-ai gindit? Si cum sa o mai vrei, daca te dispera, si cind iti mai arata ca eternul exista inca, in constructii simple, dintre doua suflete? Cind te plimba intre rai, si iad, la fel de usor? Cum sa mai crezi in eternul tau, cind un altfel de etern ti se prabuseste cu zgomot, in suflet? E firesc? Accepti? Si de ce continui, sa fii in tine la fel, chiar daca variante din tine s-au facut varza? Pentru ca o iubesti? Si ea cum intelege asta? Tu cum ii spui ce uneori vrea sa auda? Ii sugerezi ca si tu esti ca ea, si ca, in relatia asta sinteti perfect egali? Si la ce te astepti de la ea? Cum va definitzi intelegerea? Cit din tine ramine in ce esti, aparent? Cum te schimbi? Ea ce va crede despre tine, daca pari ca accepti? Cine va cistiga razboiul asta? Vei fi tu, cu argumente, sau va fi ea, cu sentimente? Si de ce nu acceptati amindoi ceva care sa va reprezinte? De ce, de ce, de ce? Eu vad o iubire adevarata una care sa aiba in ea ginduri, sentimente, aspiratii, valori, si idealuri comune. Simplu, si direct. Semanam, si ne acceptam asa cum sintem, cu bune, si rele. Restul sint discutii. Pe mine ma trage ceva la tine, pe tine te trage ceva la mine, asta ca sa avem ceva intru asemanari. Dar asta e ca sa avem de unde sa incepem. Eu ma recunosc in ceva din tine, si tu la fel, e bun ca sa incepem sa comunicam. Spun, spui, adaugam continuu, asa, intr-o conversatie, ne expunem unele detalii ale fiintzei, ca sa continuam, si, daca vedem ca semanam suficient de mult, ei bine, hai, uite ca putem avea un inceput de relatie. Asa. Multi se regasesc in detalii. Ca si cind ar fi stiut ca ele pot defini ceva. Chiar daca. Stiu, nu trebuie sa fie tot asa cum e ideal, pentru ca o iubire se face si din ce poti reusi sa aduni, pe parcurs. Ca sintem imperfecti de la inceput. Si ce e promis e doar o varianta.