Persistenta contururilor

Cerurile sint in straturi intrepatrunse, care se descopera pe rind, cind unul cu soare, cind unul cu ploaie, cind unul cu stele, cind unul de o culoare infinita, cind calm, cind vesel si luminos, cind suparat si aruncator de ploi, cind intunecat si meditativ. Cerurile sint o suma a privirilor, care se intorc dupa ce au fost refractate si descompuse in culori de lentilele gravitationale. Cerurile sint partea infinita ramasa din cautarile noastre. A plouat iar. Se spune ca natura face asta ca sa ne aseze oglinzi lichide imprejur, ca sa ne vedem cit am ramas din cei care am fost. Sau ca sa ne analizam reflexiile, si sa reflectam la ele, ca la o clona virtuala construita din nimic, ca sa nu ne mai simtim atit de singuri. Imaginea intirzie cu durata necesara luminii sa parcurga drumul dus intors, de la noi la oglinda, si inapoi. E un timp prea mic pentru simturile noastre. Desi, uneori pare ca e prea mare, ca imaginea e blocata, si ca s-a defectat oglinda. Lumina are viteza constanta, deci nu e de vina exteriorul, cit e creierul, pentru ca el se izoleaza de simturi, si pastreaza imaginea. Sau poate ca el recunoaste o imagine din amintiri, si o aduce voit. Ca si cind ar vrea sa faca un film. O miscare mare s-a desfacut ca un evantai in miscari mai mici, si mai mici, pina au ajuns nemiscari. O imagine persistenta. Care apare peste tot.