Pasi jucausi

Lumile isi fac un joc, intre ele, cind sus, cind jos, cind aproape. Un joc care seamana cu unul de-al nostru. Poate fac asta din simpatie, poate pentru ca si ele sint ca noi. Pare ca se apropie atit de mult de noi, ca le putem atinge. Poate ne invita sa intram si noi in joc. Poate ca nu sint asa indiferente cum par. Uneori ma gindesc daca noi le-am creat pe ele, sau ele ne-au creat pe noi. Sau, poate ne-am creat unul pe altul, pe masura ce evoluam. Cineva m-a intrebat mai demult cine sint lumile astea. Poate ca raspunsul e cam complicat, sau poate nu, dar nu am stiut sa-l dau. Mai bine ar fi sa le intrebam pe ele, pentru ca, poate fiind atit de complicate, ele stiu mai bine. Eu unul le recunosc, si la fel si altii, dar nu ma pot hazarda sa le definesc, pentru ca au in ele atitea detalii, care, ca in inginerie, pot fi atit de importante la un moment dat. Uite, de exemplu, iubirea e o lume. E in sine un univers, in care toate cite le contine au toate legaturile din lume. Ai putea, sigur, sa le definesti matematic pe bucati mici, dar ca sa faci din tot ceva definibil e cam dincolo de ce cunoastem acuma, cred, sau din ce putem crede ca vom cunoaste. Oricum la ce folos sa cautam sa adunam tot in formule, cind o iubire e o opera de arta in sine, asa cum este. O opera care evolueaza, si se perfectioneaza. E simplu. Sau asa e spus mai simplu. Totul e, de fapt arta, doar ca in felul propriu, pentru ca ce este nu e ce pare, si invers, totul are sensuri bune, si adinci, pe care uneori le descoperim, alteori nu. Inca invatam sa citim, si sa intelegem lucrurile. Sintem copii, din punctul asta de vedere. Ne jucam. Zimbim, cautam, experimentam, cautam sa legam ce gasim intre ele cu reguli, care sa ne fie stabile. Se mai intimpla ca, la un moment dat sa gasim ceva nou care nu se potriveste in tablou, si atunci desfacem totul in bucati, pe care le rearanjam, ca sa iasa noul intreg. Asa e jocul, evolueaza si el, pentru ca si noi invatam sa fim mai complicati, in functie de ce traim, desi, in esentza tot copii raminem. Sau ne transformam in altfel de copii, nu stiu, pentru ca, si asa complicati tot ne jucam de-a viatza. Totul e sa stim asta, si sa nu obosim prea mult, crezindu-ne maturi, pentru ca, sincer, chiar nu sintem. Si nu vom fi asa, nici daca am trai un miliard de vieti, pentru ca nu e asta natura noastra. Nu cautam un scop in ceva, in vreo maturitate, asa cum nu cautam un scop in vreo destinatie a unei calatorii. Important e drumul. Pasii astia care vin unul dupa altul, si care ne adauga inca ceva la experientza. Pasii pasi, asa cum sint ei, intr-un sir infinit. Ca sint ai nostri, sau ai altora. Pe care ii facem cu increderea in noi insine, in ce traim, in ce am trait, in ce simtim, sau gindim. Pasi frumosi. Mici, sau mari, adevarate opere de arta care ne fac din bucati un drum; sau drumuri. Si care ne reprezinta, pentru ca sint din noi, sau din lumi care se recunosc in noi. Uneori ma gindesc la locurile pe unde se plimba pasii astia. Ca sint pe holurile unei nave spatiale, pe o alee dintr-un parc, pe o strada, intr-un loc uitat de lume sau aglomerat, sint asa de parte din noi, pentru ca ne arata cine sintem, si ce decidem sa aratam ca putem fi, poate. Si noi ne expunem facind pasi, si pasii ne invata cum e sa traim in lume. Prin ei comunicam ceva celorlaltzi, si cautam sa vedem si ce spun ei despre asa o expunere directa si sincera a noastra, prin pasi. Ne uitam si la pasii celorlalti, si ne gindim daca ce traim e autentic, daca sintem suficient de sinceri in cautarile astea ale noastre. Traim in aceeasi lume, in care, invatam, din mers, sa iubim. Ca si cind am fi stiut ca viata asta e un joc fara reguli.