Lumile infinite din noi

Orasul imi arata atit de multe..Era  ca un fel de spirit superior, care se juca cu pasiunile mele, pentru ca oricit de mult incercam sa-l inteleg, mai raminea ceva..Si ceva-ul ala ma ducea in atit de multe ceva-uri, ca realizam ca sint in mijlocul unui labirint atit de mare pe cit de nestiut..Si imi placea jocul asta dintre mine si el..
Am vrut si eu sa-i par misterios, si sa-i arat ca nu e asa cum se crede..I-am vorbit in alte imagini..In imagini care se transformau in chestii complicate si devenite un fel de posibilitati venite dintr-un viitor posibil..Ca sa-l intimidez, asa cum ma intimida el, cu toate variantele lui ramase necunoscute pentru mine..
Am ramas sa privesc la fel..Pentru ca el m-a sfidat continuu..Ca si cum ar fost stapinul atitor infinituri..
Timpul e de partea lui..Stiu..Si stiusem..Eu eram un simplu muritor, agatat de atitea amintiri efemere, pe cind el era acolo demult..Ma domina cu atit de multe..
Ce viata scurta traim..Si ce mult vrem sa trecem peste timp..Ce frumos ne amagim, ca toate ar putea fi cum am dori, si ca fericirea ne e atit de aproape..Poate ca asta e esenta vietii, sa ne imbatam singuri cu licori ale unui timp scurt  si concentrat, atit cit sa ne faca sa ne simtim nemuritori, in propria perceptie..
Lumile noastre coincid..Avem aceleasi nedeterminari..Stam uneori fata in fata si ne spunem cuvinte..Pentru ca vrem sa ne simtim impreuna, chiar daca ne despart multe infinituri..