Divinul fiintzei

Viata e un joc. Pe care il invetzi, jucindu-te, cu tot felul de lucruri, care pentru unii par serioase, pentru altii nu, dar e un joc, pe care il faci continuu, de cind te nasti, si pina in ultima zi. Cind te nasti ai doar sentimente pure, pe care le arati, cu o maxima sinceritate. Apoi, in timp, inveti ca jocul asta are unele reguli, care te fac sa simti ceva intr-un anume fel, si altceva in alt fel. Inveti sa cunosti, experimentind toate actiunile posibile, care sa aiba toate rezultatele posibile, care sa fie catalogate intr-un fel, sau altul, de ceilaltzi. Invetzi sa te privesti, prin ceilaltzi, si sa faci acele lucruri care sa te faca sa te simti bine. Apoi incepi sa te descoperi, sa vezi ce iti place, ce nu, ce le place celorlaltzi, si ce nu. Si aduni informatzii, ca sa incepi sa cunosti lumea. Vezi ca ce se spune e o iluzie, si ca ce e adevarat e in lucrurile profunde, pe care le admira totzi, ipocrit. Si incepi sa aduni, si sa discerni, punind fatza-in-fatza atitea, ca sa descoperi adevarurile, ca un detectiv profesionist. Vezi ca imprejur sint atitea minciuni, si tu te lupti cu toate, pentru ca iti dai seama de ele, ca sa pastrezi pentru tine doar ce merita. Unii oameni iti devin, pe traseu, dusmani, pentru ca le-ai spus unele adevaruri. Inveti din asta ca sint unii fatzarnici, prefacutzi, mincinosi, si dezgustatori. Treci de ei, si cauti oameni adevaratzi, pentru sufletul tau. Si cauti, stiind, ca, undeva, ei exista, desi intilnesti doar amagiri. Vezi prosti, mizerabili, scirbosi, dementzi, pina cind, undeva-cindva mai apare cineva care pare cu mult mai adevarat decit totzi pusi impreuna. Si te concentrezi pe el. Pentru ca il simti altfel. E special, si unic, pentru ca analizeaza altfel lumea, si spune adevarurile in fatza, si nu-i e frica de intunericul din ceilaltzi. Si incepi sa conversezi cu el, si te desfaci in toata plenitudinea sufletului tau. Si el asculta, si raspunde inteligent, si te domina, apoi te intzelege. Ca sa fie asa. Pentru ca, in timp, se vede adevarul. Si totul e o iluzie bine construita. Iar tu te indepartezi, ranit, ca sa cauti altceva ce nu ar fi la fel. Urmeaza un alt sir de idiotzi, pina, cind, o alta varianta adevarata revine. E reala, sau e tot o iluzie? Cel mai probabil ca da, pentru ca, in mare parte, tot ce ni se ofera sint doar iluzii. Si noi raminem sa ne miram, iar. Si sa ne intrebam: de ce? Nu meritam mai mult? Nu sintem capabili sa ne apropiem oameni adevaratzi? Ba da, doar ca nu avem norocul sa-i intilnim, pentru ca ne sufoca iluziile. Si cei adevaratzi par insignifiantzi in fata jocului asta grobian al unor promisiuni goale. Ne acopera flascul incapabil, si artificial, cu aparentze. Sigur ca-l putem vedea, si pune intr-un loc al proscrisilor, dar, dincolo de asta, ce mai credem ca mai poate fi adevarat, daca aparent toate sint mizerii? Si, noi, cine mai sintem? Ce a mai ramas sa fie asa cum ar fi trebuit sa fie? Evident ca nu e un raspuns general valabil. Si noi continuam sa fim, asa cum putem. Ca sa demonstram ca viata ne-a ales ca sa demonstram ca exista in noi un divin al fiintzei.  Care merge inainte, si evolueaza.