Timpul trairilor extinse

Ca tot ziceam de cautarile revenite. Cam pe aici e si sursa mea de fericire, cred, la a cerceta ceva, nu stiu ce anume, dar sa cercetez, hahaha. Sa-mi fac un plan, eventual vreo strategie mai general-elastica, care sa poata fi modificata pe parcurs, si sa incep sa adun piesele, ca sa le pun impreuna mai incolo, sa vad cum iese intregul, daca e stabil, sau e o aiureala. In mod normal tabloul 3D rezultat tre'sa fie echilibrat, legat logic cu legaturi rezistente, ca sa fie compact, si chiar daca il busesti de peretzi, sa nu se desfaca in bucatzi. De multe ori ma mai alint, si ma intre singur, eu pe mine, pe mine, eu, daaaaca ma mai duce capul sa construiesc ceva asa mai special. Aha, imi raspund eu mie, normal ca ma duce baaaaaa, ce intrebare e asta, esti timpit? Si ma remontez, ca eu nu suport ca altcineva sa ma faca timpit, chiar daca acel altcineva sint chiar e-u. Ca, acuma, sincer, nu e nimic greu pe lumea asta, orice poate fi facut, daca vrei cu tot sufletul tau profund ceva. Bine, in ecuatia asta mai apar si altii, dar cauti sa eviti socurile emotionale (desi sint bune si ele, din cind in cind, ca un dus rece). Si te antrenezi. Inainte faci o incalzire usoara, te gindesti la ceva anume, apoi la altceva, incerci sa gasesti o logica, te mai gindesti la ceva, si iar la altceva, iar cauti o logica. Acuma asta nu e regula, ca mintea fiecaruia functioneaza diferit. Unii maninca ceva inainte, sau beau o cafea, un vin, un alt alcool, dar nu mult, ca te ametzeste, si, la fel maninci ceva usor, doar ca sa-i dai stomacului un pic de activitate. Si incepi sa te gindesti la ce ti-ai propus, fie ca e ceva nou, fie reiei ce ai lasat neterminat de data trecuta. Si, la mine mai functioneaza sa incerc sa vizualizez. Un loc de obicei, pe care sa-l simt cu detalii, ca si cind asa avea imprejur o panorama, si ma pot roti sa privesc ce e, sau poate fi o figura prietenoasa, cu o atitudine generoasa, si care sa-mi inspire incredere. Si imaginea de inceput incepe sa se transforme in alte imagini, ca asa functioneaza creierul, prin asocieri de ceva cu altceva. O formula o retineam bine daca o lipeam mental de o imagine, care era in general un loc, vazut dintr-un anume unghi, pentru ca detaliile implicate in formula aveau corespondent in detaliile imaginii. Cu cit vedeam mai clar imaginea, cu atit eram mai sigur pe parametri, rezultate, variabile, pe formula in ansamblu. Bine, trebuie sa iti placa sa te joci cu abstractizari, ca in orice activitate umana, placerea e baza, restul, munca, efortul, le faci cu energia data de acea placere. Poate pare simplu ce spun, dar e fundamental, si zic asta ca sa constientizez mai bine si eu, desi cu scrisul asta e mai nu stiu cum, ca, scriind, parca pierd din ideile pe care vroiam sa le spun, o parte din ele, ca gindesc mult mai rapid decit imi permit degetele sa pun in cuvinte. Mi-ar trebui o noua metoda de concepere a textului, sa ma gindesc la el, si sa-l inregistrez, si apoi sa-l scriu, sau sa-l dictez unei secretare, asta ar fi cazul ideal. Ca-s multe chestii implicate, si cind il dictez ma concentrez doar pe idei, si nu mai trebuie sa depun  efort pentru altceva. La mine, cel putin, e asa, cind ma gindesc trebuie sa fiu perfect relaxat, fara griji, si liber in atitudini, ca mai fac gesturi, grimase, etc, na, ca tot omul. Dar corpul trebuie sa fie inert, ca atunci ma interiorizez mai bine. A, bun, cind imi intru in idei, si incep sa le ghidonez, se mai intimpla sa vreau sa ma misc, sau sa ma uit la cite un obiect, sau peisaj, etc. De mai demult mi-am facut o technica: sa ma gindesc in subconstient, in timp ce con stientul face altceva. Asta e genial, dar trebuie experientza, nu e la indemina. Dar merge fain de tot. Asta cred ca e pentru ca-s super-activ mental. Nu pot sa fac doar un singur lucru, decit daca e ceva complicat care sa-mi ia absolut toata atentzia. Maninc uitindu-ma pe net relaxat, citesc ceva gindindu-ma la altceva, fac ceva gindindu-ma la altceva. Cred ca sint obositor pentru ceilaltzi, de asta nu ma impac cu ei. Dar si ei ma plictisesc groaznic pe mine, nu gasesc pe cineva cu care sa intru in discutii serioase. Cum ziceam mai demult, multi/multe m-au dezamagit, ca gindesc incet, si ultra-prost mai nene mai. E un analfabetism al ideilor (sa-i zic asa) generalizat. Incep o discutie cu cineva, si, ma trezesc la scurt timp ca vorbesc singur, ca ala e deja epuizat. Pai cu asa exemplare nu poti comunica (sigur, o comunicare mai densa, nu una de can-can). Dezamagitoare lume, eh. Visez la un partener de discutii de cind m-am nascut. Si ete ca nu e. De asta cred ca ma reintorc la perioada liceului, cind eram toti cu mintile deschise, si invatam, experimentam tot felul de lucruri. La mate, si la fizica faceam probleme grele. Ca teme aveam tot timpul exercitii din culegeri, sau din gazeta matematica, sau de la olimpiade, rareori din manual, cele mai dificile din manual de obicei, ca si manualele ajunsesera sa fie exagerat de abstracto-elitiste. Bine, astea de azi sint o gluma fata de ce aveam noi, desi unele cam sar calul, cred. E mai buna duritatea si raceala in a trata pe cineva care e acolo ca sa gindeasca, dar e bun si un element uman de sensibilitate, si o bataie pe umar, o incurajare, ca sa-l stimulezi. Imi placea disciplina, si gindirea elevata si autentica. Acolo ma simteam in mediul meu, printre ideile care puteau construi ceva. Si in facultate am avut momente memorabile, chiar daca de multe ori imi venea sa o iau la goana, ca pareau ca toti deviaza; ori erau mult prea specializatzi pe ceva, ori erau profund naivi. Cu mine trebuia sa lucrezi metodic, indiferent de ce anume, ca e o teorie, sau o discutie libera pe o tema. Imi trebuia un nivel constant al logicilor, nu puteam sari brusc de la plus la minus infinit, ca mintea mea mergea pe drumul ei. Un curs de fizica, sa zicem, putea fi facut mai usor de inteles cu citeva explicatii, nu trebuia sa-mi dai in cap cu ipoteze bruste, si scoase parca dintr-o mapa a unui savant, lasata pe catedra. Si, din ipoteze trebuia sa imi deduci pas cu pas, deductiv, mergind pur logic, ca sa obtii ce ai de obtinut. Pentru ca asa puteam invatza, intzelegind pasii, dar si ansamblul demonstratiei, ca ai plecat din A, ca sa ajungi in B, punctul stiut de dinainte, nu te-ai dus aiurea, ci ai avut scopul asta, clar. Ca eu nu-s specialist in ce predai tu, ca sa stam la discutii pe detalii, eu am de acceptat, si de memorat suficient de bine cit sa reproduc, un intreg complex. Si fa-ma in stare sa pot fi prieten cu logica ta, si cu tine, eventual, ca cel care mi-o expune, si, care mi-o cere la examen. Ca la examen e usor sa ceri, si sa o faci pe desteptul, de parca eu ar trebui sa fiu specialist, ca tine, intr-un domeniu. Cursurile scrise nu erau la biblioteca, si alea care erau erau ambigue, nu intelegeai mai nimic, ca erau fara explicatii. Ce rahat sa inveti in stilul asta? Si la Nave era exigentza maxima, ca era unica facultate pe tzara, si profii nostri erau toti sefi de catedre, nu oameni obisnuiti. Na. Evident ca totul s-ar fi putut face altfel, daca s-ar fi vrut, si studentzii ar fi putut fi atrasi la studiu, nu obligatzi sa memoreze. Ca nu eram masini. Si ma enervau si colegii, ca toti se dadeau mari. La examene trebuia sa asteptam intr-o sala, inainte sa intram la oral, si tensiunea de acolo imi facea rau, ca discutiile pareau ca intre extraterestri. Ori erau pe detalii, ori se bateau cimpii, rareori gaseai ceva placut si argumentat. Bai si ce memorie aveau tipele, ramineai masca de ce perfect turuiau cursul. In salile alea mi se facea rau tot timpul, si ieseam afara, pe hol, stateam pe calorifer, ma uitam pe fereastra, si ma gindeam la cum e viatza asta. In multe dati am si promis ca ma razbun, ca studiez eu ce am de studiat, si o sa reusesc ceva doar cu ce stiu eu, fara sa caut sa ma dau mare. Si chestia asta inca e valabila, desi mai e ceva pina sa fie realizata. Dar, atunci, era ca o promisiune a mea pentru un altfel de viitor, ca, na, ce era acolo era clar ca e depasit. Si am trait atitea examene in felul asta. 7 pe an universitar, plus colocvii, plus proiecte. Enorm, ca-cantitate de date de memorat. Ceva sa inebunesti. Si le-am trecut pe toate, cu emotii care ma duceau la dileala. Dupa examenul de licentza am crezut ca pot sa zbor, efectiv, de atita libertate pe care o dobindisem. M-am plimbat singur un drum lung, am luat un tramvai, am ajuns acasa, am mincat ceva, si cred ca am dormit doua zile continuu. Ca ma eliberasem de toooooooooot ce m-a stresat atitia ani. Iti dai seama, sa faci liceu de mate fizica 4 ani, cu greutati uriase, sa dai admitere grea, sa reusesti, sa faci armata 9 luni, sa faci o facultate de 6 ani si mai grea, sa dai un examen de licentza dificil, si, dupa asta, sa te trezesti ca totul a trecut? Adica tot-tot, nu mai ai nimic de demonstrat? E ca si cum ti-ai facut drumul Golgotei, si restul e la ce, si cum vrei, sa faci. Eu, un timp lung dupa asta am fost complet confuz. Nu mai stiam cine sint, de unde vin, unde ma duc. Si nu mai conta absolut nimic. Mi se parea ca sint intr-un vis. Unul in care toate s-au terminat. Si, in care eu, cel cu diploma ramine sa fac, dracu stie ce, intr-un viitor. Si asta dupa ce au incercat sa ma faca dependent de tot ce era acolo. Acum, dupa ce m-au terminat. Eu ce sa fac, unde sa incerc sa caut un altfel de drum? Si uite ca am putut. Ca am fost antrenat sa pot. Si am fost antrenat si sa imi bag picioarele, si sa invatz altele noi. Si am inceput. A urmat un job in Ro, absolut dezgustator, dupa care am emigrat, si am luat-o pe un alt drum al cautarilor, unul mult mai interesant. Ce e acum, eh, e o pauza. Dar urmeaza. Ce anume, vedem, pe traseu.