Ce ma determina sa fiu eu e un anumit optimism, pe care il caut. Uneori il gasesc, alteori nu, dar am sperantza ca el pluteste, pe undeva, si ca e tangibil. Un optimism, o veselie de viatza care vine de la niste suflete, care, cumva, imi seamana. Pentru ca si ele, ca si mine, cauta acelasi optimism, si traiesc dind, si neprimind mai nimic, in schimb. Asa ma conectez cu lumea. Pentru ca asa simt ca si lumea, prin reprezentantzii ei optmisti ar vrea sa se conecteze cu mine. Eventual. Si asa ramin toate contactele posibile dintre suflete; in eter, plutind ca un astronaut, intr-o imponderabilitate statica. Ca intr-un stiut, dar nespus. Si asa traim. Propunind variante, ca sa existe, si de care sa ne agatzam, cind lumea ne e ostila. Si lumea ne e ostila iar, si iar, si noi ne propunem iar, si iar variante de viitor, si iar esuam, ca sa ne propunem altele, si altele. E normal, si toate ca in previziunile facute. Pentru ca lumea e conforma, si inertziala, si o stim, sau o banuim cum, si pe ce traiectorii o ia. E, totul o confuzie de toamna. Care ne promite ceva ce ne poate da. Simplu, ca intr-un joc cu reguli intuitive. Si intuibile, mai ales. Lumea e o scena. Si noi sintem actori. Si noi traim fiind actori, si pretinzind ca putem juca roluri diverse. Si ne jucam pe noi insine, ca si cind am fi altzii, si, ca si cind ce e al nostru e universal. Ca al altora, un universal ce ne apartzine tuturor, si ne vorbeste despre o fiintza ca fiind valabila oricind, si oriunde. Ca un eu etern. Sau ca un om etern, care a existat dintotdeauna, acum, ca si atunci. Cineva intreba, mai demult, ce a gindit un sculptor cind a construit, din roca, o forma umana. Si i-a dat valoare artistica. Si la asta ma gindeam si eu. Cum erau cei care au trait cu mii de ani, inainte. Cit de mult ne semanau? A fost, atunci, cineva care sa imi semene? Si cum s-a descurcat, prin viatza, ce a facut? Cum s-a inteles cu ceilaltzi? Sincer, cred ca a existat acel cineva, cu care sa seman, si a trecut prin timp cautind, cumva, o eliberare, ca mine. Ce ar fi reusit chiar nu pot sa-mi imaginez, dar ceva i s-a intimplat si lui, sau ei. Ce-mi place sa cred e ca ar fi putut fi fericit. Sau fericita. Si asta imi face bine. Pentru ca nu vreau sa cred altceva, desi as fi tentat. Pentru ca oameni care spun adevaruri nu ar avea motive de fericire, in orice timpuri ar trai, clar. Si asta din cauza de alti oameni. Care au fost peste tot, in toate timpurile. Clar. Imi trebuie metode sa combat mizerabilii, ca sa ma protejez. Pot sa o fac eficient, dar mi-e asa sila. Vreau sa fug de porcarii, pentru ca am foarte multe de facut, si la foarte multe lucruri sa ma gindesc. Sint prea plictisit de prosti, si idiotzi, si de prostii care cauta sa ma blocheze. Era altfel cind studiam. Ni se promiteau lumi de reusite, si de viitor. Apoi am vazut singuri cum e realitatea. Si nu era ca aveam noi defecte, cit era ca erau alti oameni care sa ne puna piedici. Multi, si coordonatzi. O menajerie de prosti, scirbosi, gretzosi, grobieni, cretini, sau tot felul de diformi care se asociau ca sa reziste, si sa construiasca un sistem care sa te impinga inafara. Jenant pentru specia sapiens. Dar atiiiit de real, si autentic. De care sa fugi cit poti de repede. Pe Marte, eventual.
No comments:
Post a Comment