O lume a adevarurilor

E o toamna cit toate toamnele adunate. Complicata, si, parca, mai greu de inteles, desi e la fel cu celelalte. Poate e mai complicata pentru noi, ca noi o complicam, asa cum facem cu toate. Poate asta e un semn ca imbatrinim, si facem trecerile de la cantitativ, spre calitativ. Sublimam. Esentzializam. Constientizam tot, mai ales trecerea timpului. Si facem din toamna un fel de drapel al intzelegerilor. Mda, ne spiritualizam, si devenim mai apatici, si bagam si toamna in jocul asta al nostru. Desi ea nu are absolut nicio vina. Pentru ca ea e independenta de noi, ea e un timp al transformarilor doar. De fapt e un spatiu-timp, pentru ca vedem cu spatiul se transforma in timp. Spatiu, adica natura vie, pentru ca celelalte ramin constante, cu diferentze de temperatura, e adevarat. Dar e, iremediabil, toamna, clar. Si asta ne aduce aminte de atitea. Ca incepeam scoala, si asta ne lua pe nepregatite. Pe vremea aia as fi dat orice sa amin scoala, cu oricit de putin, sau de mult. Pentru ca imi era asa lehamite sa intru iar la un program dur, si sa vad iar aceleasi fetze, cu aceleasi atitudini bruste, haotice, si, dupa cel ce eram atunci, complet absurde. Pe mine asta ma darima cel mai mult. Nu imi era frica de duritatea sistemului, pentru ca asta era constanta, si aveai cum s-o abordezi; dar oamenii mi se pareau cei mai greu de contactat psiho-afectiv, pentru ca profitau de libertatea ramasa, si actionau absolut salbatic. Aici era confuzia mea suprema: de ce, si cum de fac ei ce fac? Partea asta de salbaticie mi-a ramas un mister. Pentru ca si eu am nebuneala mea, asa ca toti, dar nu ma manifest ca un descreierat, si nu mi se pare normal ca cineva sa-si ia dreptul asta. Sigur, puteai sa spui ca asta era o adaptare la sistem, si un fel de a te manifesta, ca sa te eliberezi. Pentru ca mai eram si eu salbatic, cind si cind, daca eram provocat de salbaticiile celorlaltzi, dar imi veneam in fire, si redeveneam eu, dupa asemenea intimplari, pentru ca nu mi se parea normal sa fiu salbatic, doar ca sa ma impun. Dar, la noi, era un fel de a fi. Cu cit mai salbatic, cu atit mai adevarat. Erau chiar admiratzi unii care sareau calul, si loveau fara mila. Dadeau in stinga si in dreapta, ca sa arate ceva ce parea ca e mai  autentic. Salbaticul demonstra nu doar o metoda, cit o putere adevarata a unui spirit, care e deasupra, si care poate, pentru ca demonstreaza asta. Salbaticii puteau domina orice, si pe oricine. Pe mine ma irita mizeria asta, si ma cam puneam contra lor, desi nu aveam fortza fizica sa fac asta. Si mi-am si furat-o. Am luat un pumn in nas de la un animal de asta in generala, si un alt pumn in falca, de am vazut efectiv stele verzi, de la un alt cretin, in armata. Astea au fost singurele datzi cind mi s-a intimplat, dar m-au marcat profund. Cel putin, in armata, cind eram toti pe aceleasi baricade. Eram multi intr-un dormitor neincalzit pe timp de iarna, si m-am luat in gura cu un smecher de asta. Eu eram student la nave, el la ceva utilaj technologic la Iasi, si am zis hai afara sa ne lamurim, cu gindul ca ne certam pe argumente, ca stiam cum sa-l pun la punct. Si, afara, in loc de cuvinte, el mi-a tras un pumn. Asa, pur si simplu. Nu am avut cum sa ripostez, desi un animal de genul asta merita stilcit in bataie. Apoi mi-am amintit ca mai aveam colegi de clasa care se tot dadeau mari, si ma provocau, in liceu. Mate fizica, cu pretentzii, dar ei, foarte hotaritzi, si asta chiar parea bun, ca iesea la tabla, si parea ca stie. Unul e chiar de batut, si dupa atita timp, cred. Am avut ghinionul sa fiu in liceu la clasa C, care a facut mate cu Ursu, asa il chema pe prof. Asta m-a scirbit profund, la cit era de de agresiv, si de insultator. Era genul de fripturist provenit de la un liceu industrial, si care tortura efectiv elevii, ca sa rezolve nush ce probleme ultra-grele de pe la olimpiade internationale. El avea solutziile dinainte, ca nu-l ducea mintea sa le gaseasca, desi parea genul, dar cauta sa domine prin stilul asta de "cunoscator" al solutiilor. Animalul asta salbatic te inhiba complet, de nu mai stiai cum te cheama, jignea continuu, si punea curent note de 2, sau 3, fara probleme. Si ce ma irita e ca multi il considerau un profesor bun. Desi nu a avut multi elevi de olimpiade internationale, ca ii maltrata pe totzi, far nici cea mai mica jena. Si de stiut nu cred ca era vreun destept, pentru ca, daca ar fi fost, s-ar fi dus la facultate, nu ar fi stat intr-un liceu; doar ca la facultate nu si-ar fi putut bate joc de studentzi cum o facea cu elevii. Eu as fi preferat sa am alti profi de mate, ca Chitza Popovici, sau Emil Dumitrescu, care erau cu totul altceva, mult mai intzelegatori, si mai umani, desi foarte exigentzi. In fine, ghinionul meu, si am zis ca asta e viatza. Dar si colegii pe care i-am avut au fost de o arogantza greu de acceptat. Erau din categoria "smecheri", cu o gasca exclusivista, care se intilneau doar intre ei la petreceri. Si, care, cum ziceam, te provocau continuu. Bine, eu, pe vremurile alea aveam altele in cap, si cautam altceva. Iar astia efectiv ma scirbeau, cit sa nu vreau sa am vreodata de a face cu ei. Pentru ca nu erau niste ginditori, erau niste cretini, cu figuri in capetele lor patrate, si care cautau sa se impuna pretinzind ceva ce nu erau. Stiu ca pare comic sa scriu despre asemenea creaturi, dar astia mi-au jignit profund inteligentza. Si m-au facut sa ma simt de pe atunci, un fel de intrus in viata sociala. Asta pe fondul neintzelegerilor cu parintzii mei. Ce sa faci intr-o asa situatzie? Mai ales ca simti ca esti respins de peste tot. Si asta poate a declansat viatza mea de dupa. Ca nu mi-am gasit prieteni, si nici o posibila iubire de o viatza. E, poate, si pentru ca am cautat altceva, ceva ce nu stiam cum e, dar stiam ca exista. O lume a adevarurilor. Pe care inca o mai caut, asa singur, si nestiut.