Cautari revenite

Lumea asta e plina de bune, si de rele de toate marimile, si culorile, si formele. Unele mai-mai, altele prea-prea, sau foarte-foarte. Sint cerc in jurul tau, si in spatele primului cerc sint alte cercuri. Si parca ies in fatza doar alea relele, ca bunele sint timide, si se ascund. Si tu incerci sa te detasezi de exteriorul asta negativ, si sa te bagi in tine. Asta am facut si eu zilele astea, o excursie prin mine. De fapt a trebuit sa bag in minte citeva chestii, mai de adincime, si procesul a durat, ca sistemul are inertzie nene. Si, cit s-a intimplat totul, cu efort mare, am fost cam vulnerabil, si parca m-am simtit lovit, ca eram aerian, cind inauntrul meu, cind inafara, si m-am mai intunecat un pic, asta in contrast cu soarele super-stralucitor de afara. Si, ca sa-mi revin am decis sa fac o terapie cu frumos, cu lucruri frumoase din amintiri frumoase. Ca sa provoc amintirile astea, care, ce sa vezi, sint legate de locuri din orasul de noapte, vazut pe timp de zi, am decis sa revad toate videourile cu plimbarile prin oras, cu bicicleta, de pe Youtube. Plimbarile altora, evident, ca io n-am mai pedalat de prin liceu, cred. Ca mi se parea aiurea, dai din pedale ca sa mergi mai repede. Si plus ca am si cazut cu bicicleta de citeva ori si m-am julit, si am decis ca nu e buna pentru aspiratziile mele, imi trebuie un alt drive. Chiar, tot caut drive-ul ala, si pare ca-l prind, dar, cind sa pun mina pe el accelereaza, si-mi scapa tot timpul. Unii il gasesc in carti motivationale. Mie imi trebuie ceva maretz, eroic, legendar, nu stiu, o idee, poate, desi e cam putzin. Poate mai multe idei, poateo carte, desi cu cartzile am lasat-o mai moale, ca n-am vrut sa-mi perturbe procesele mentale, ca-carztile sint fictziuni leshinate, si depresive. Glumesc, dar inafara de ceva sci-fi, sau de aventuri, n-am gasit nimic interesant in ultimul timp. Dar nici nu m-am bagat la cautat. Cred ca am citit in copilarie/adolescentza cam prea mult, si na, s-a umplut rezervorul. Stiu ca daca zici ca nu citesti te auto-denuntzi, si esti gata sa te condamne lumea culta, dar, na, daca asta e adevarul, acuma ce sa fac? A, bun, citesc, dar nu cartzi intregi, ci articole in special de pe Wikipedia, sau ce mai gasesc interesant pe net, dar Wiki e fabulos, gasesti orice aproape. Sigur nu are acuratetzea atita cita am vrea, dar ne satisface bine de tot, aflam multe raspunsuri acolo; eu cel putin le-am gasit. In fine, si m-am uitat eu la videourile alea cu plimbari prin cam toate locurile din oras, si mi s-au construit, pe linga amintirile  care erau muuuulte ginduri. De ce nu mai sint ca atunci? Adica na, pentru ca sint ca acum, dar, macar, de ce nu mai am entuziasmul ala profund, cosmic, si curajul sa cred ca pot sa realizez orice? Chiar asa sa ma fi busit problemele, cit sa imi pierd energiile pozitive? Sau acuma sint mai ratzional, si ma gindesc inainte sa fac ceva? Ca, pe vremuri aveam ceva ratziune, dar dorintza de aventura era mai puternica. Sin multe raspunsuri, dar acumularile astea de date ingreuneaza gindirea, ii reduce viteza, ori eu, cind fac ceva, trebuie sa fiu perfect constient, si relaxat, fara ceva care sa ma frineze. Si mi-am propus sa caut sa iau mai mult din energia de atunci, si din inconstientza virstei aleia. Ca era mai bine asa. Ca problemele mi le-au facut altzii, nu eu, si normal ar fi sa caut sa nu ma afecteze. In fine, si am revazut locurile, si m-am gindit iar, ce sa vezi, la liceul meu, si la viata aia plina de cautari, de atunci. Eu am fost un pic defazat in liceu, ca, dupa ce am vazut cum e cu stiintza, am zis sa caut ceva mai bun, pentru mine, sa gasesc niste constructii de idei, niste sisteme de valori ultra-inalte, si cit mai apropiate de absolut. Asta ma cam indeparta de viata efectiva, printre ceilaltzi, dar imi era confortabil, ca le stiam pe ale mele, si ma puteam baza pe ele de un miliard de ori mai mult decit m-as fi putut baza pe vreun om, ca era coleg, profesor, amic, etc. Cu colegele, la fel. Cu cele care erau potentiale iubite cautam sa discut plecind de la un dat, fix, oricare ar fi fost el, si sa caut sa dezvolt cit de mult posibil, sa ma joc, cind mai serios, cind mai neserios, dar ca sa vad ca iese ceva. Si, inafara de tristetzi, cind le vedeam limitele, nu prea raminea nimic. Ele erau ok, le admiram citeva calitatzi in continuare, dar erau valabile in lumea lor. Si asta ma constringea prea tare. Nu rezistam decit un timp limitat. Dupa care incepeam sa ma gindesc la alte idei, sau variante de logici, si imaginea lor devenea, in mintea mea, din ce in ce mai mica. Bine, dupa un timp ele incercau sa-mi reproseze mai multe, dar nu mai avea efect, ca trebuia sa le explic prea mult, si ar fi ajuns sa ma urasca, si sa ma considere cam ciudat. Na, era dreptul lor, iar eu n-am vrut niciodata sa oblig pe nimeni sa gindeasca fix ca mine, ca nu e normal, ca fiecare isi are stilul lui, propriu. Si, asa am mers, fiecare pe destinul cumva determinat, al propriei deveniri, dar separat. Pe unele chiar le-am vazut pe fb, dar nu le-am apelat, ca pareau la fel, si am zis sa nu tulbur apele timpului. Dar amintirile frumoase legate de ele au ramas. Si, vremurile alea sint cele mai autentice. Ma gindeam ca si acum, cu putin efort, as putea sa reiau drumurile alea autentice, cu experientza omului mai cunoscator. Si sint multe de spus. Ca aici le sintetizez, dar trairile au fost intr-un numar urias, conform cu virsta. Am regasit imaginile cu liceul, si iar m-am pus pe analizat. Mamma mia, ce viata interioara plina de furtuni a fost, cite cautari de raspunsuri la tot felul de intrebari. Cite lumi ultra-interesante am gasit, si cite mai aveam, inca. E bine ca am stiu sa separ adevaratele valori, de lucrurile fara sens.  Si, ma gindesc sa sar iar intr-o nava temporala, si sa reiau cautarile din locul ala unde au ramas. Ca am multe de facut. Si mai am de gasit, inca, multe raspunsuri, asta e clar.