Cintecul timpului

Lumile se intrepatrund. Trec unele prin altele fara sa sa se sesizeze. Sint eterice. Rareori devin solide, si se ciocnesc, dar asta cind sint in transformari. Uneori se comporta ca fiintzele vii, chiar iau forma de fiintze, le vezi cum se plimba pe alei, cum se cloneaza, sau se recompun, sau se ascund. Sau cum cauta sa ne vorbeasca. Au tot timpul sa ne spuna ceva. Doar ca noi nu vrem sa ascultam. Iar ele nu se supara, ca nu au defecte. Nu sint orgolioase, chiar daca ar avea motive sa fie, daca ar fi fiintze reale. Par generoase, si jucause, ca niste copii. Si asta ne face invidiosi, cumva, desi profitam tot timpul de deschiderea lor.
Cosmosul e la fel de plin de stele de toate culorile. Se vede la fel de frumos, prin fereastra mea mare cit peretele, cind sting lumina. Si totul e real, luminile, povestile, gindurile agatzate de aproape fiecare din ele. Ceilalti pereti au altfel de lumini, mici, care pilpiie, uneori, dar care par prea false, pentru ca arata o realitate artificiala. Desi sint frumoase, si ma fac sa ma gindesc la becurile din pomul de craciun. Desi pomul nu e, si nici darurile, sau mirosurile si atmosfera de atunci. Dar ar putea fi toate, daca am crede ce ne imaginam. In fine, timpul a construit multe amintiri pentru noi, asa cum a construit si darimat imperii, in toata istoria. Amintirile au ramas in memorie, si s-au mai si transformat, ca sa pastreze ce era mai adevarat si profund din ce era frumos. Ieri m-am gindit daca visurile mele programate cu plimbarile prin orasul de noapte au vreo semnificatie. Daca reprezinta vreo dorintza ascunsa a mintii mele de a reconstrui, din bucati de amintiri o lume virtuala autentica. Probabil ca acolo am un confort, si o liniste, pe care nu am avut-o, in lipsa unei familii. Si o sigurantza a unei stabilitatzi care sa ma faca sa ma simt un fel de mascul alpha, constient, si motivat. E posibil, desi eu nu sint genul dictatorial. Imi plac mai mult conversatiile argumentate, si comunicarea de valori, care sa ma motiveze sa devin mai bun din cite puncte de vedere pot exista. Daca as vrea sa ma impun ar fi doar cind vad prostii care pretind a fi adevaruri. Atunci se revolta in mine un fel de spirit al dreptatii, care iese la lupta ca sa restabileasca ierarhiile valorice. Altfel sint calm, si aparent indiferent, desi sint tot timpul atent la ce ma inconjoara. Ma mai extaziez cind vad niste lucruri absolut speciale, dar tin asta ascuns, in spatele unor masti sociale. Pentru ca nu e bine sa te afle lumea cine esti, ca e atita rautate, cita sa caute sa profite de asta. Dar nu e nimic care sa ma faca sa ma feresc, chiar daca afla. Sint normal, si constient cu cine sint. Ieri am fost in plimbarea de noapte, prin oras, ca si cind am realizat de ce revin, constant, la visul asta. Pentru ca reveneam la mine insumi, la cine sint eu, ca fiintza cu amintirile pe care le am. Vedeam totul ca pe o imagine a mea, in oglinda. Aceeasi fatza, doar mai schimbata, un pic, de timp. Poate cu ceva mai putin par ca in tineretze, cu ceva fire albe, cu trasaturi mai trecute, dupa atitea incercari ale vietii, dar cu ochii identici. Poate mai mobili, si mai cautatori de substantze mai profunde. E normal. E o transformare a fiintzei psihice, a eului acela inexplicabil. Care apare ca sa imi mai aduca aminte de copilul ratacit printre atitea fire, si tuburi, si conducte, si situatii traite. Ca si eu, si el, sintem la fel, si ne mai intersectam. Uneori ne privim in ochi, alteori ne ignoram, sau trecem unul prin altul, de parca am fi eterici, ca lumile. Desi ne cam place sa fim impreuna, si sa cintam impreuna cintece, de demult. A la clairefontaine, quand je me suis promene, j'ai trouve l'eau si belle, que je me suis baigne....Privirile au in ele imaginile cu inotatori prin apele timpului. Care erau ale unor romantici cu amintiri ale unor foste iubiri, pentru ca: il y a longtemps que je t'aime. Si, dupa tot ce a fost, jamais je ne t'oublierai. Asa e cintecelul, si asa sint si eu, cind mi-l amintesc. Eu, simplu, la mijloc intre trecut, prezent, si viitor.