Acumulari cantitative

E ceva. Ceva, care e diferit de altceva, clar, ca daca era altceva din start il denumeam direct altceva, si nu ceva. Dar asta nu inseamna ca ceva nu se poate transforma in altceva. Adica face un schimb de ceva, ca sa devina altceva. E limpede. Se poate si viciversa, ca altceva sa devina ceva. Sau sa redevina ceva, daca mai demult a fost ceva. Daca nu, nu, vorba filosofului. Tre'sa fie simple lucrurile, ca in stiintze. Ca cica ce e adinc e simplu. Invers nu e, ca poate fi simplu, dar sa fie o idiotzenie. Am vazut multe cazuri. Si eu vreau sa scriu adinc, si simplu. E cam greu, ca nush' daca e citibil. Ca nu vreau sa risc sa devin abscons. Vreau sa fiu direct, si la obiect. Bine, nu ca m-ar pasiona sa vreau un success fulminant. Ar fi bun, totusi. Asa ca sa ma confirme. Am glumit. Nu ma pasioneaza notorietatea in lumea asta sa-i zic efervescenta. Pentru ca pierzi linistea, si echilibrul, ca e nebuneala.. Mai bine o viata simpla si modesta, fara exagerari, sau electro-socuri, ca cauzeaza. Simplul e ideal, ca e ne-complicat, si te lasa liber sa te concentrezi la ce vrei tu. Asa, dar de la ce plecasem, ca m-am luat cu teoria chibritului. Am mai vazut o gramada de chestii pe net. Una cu, zice Elon Musk, o baterie care va fi scoasa curind, care sa asigure unei masini Tesla, sau unui camion Tesla, sau unei tesle Tesla (hahaha) un drum de un milion de mile, adica mai mult de un milion de km. Pare sci-fi, dar mai stii? E posibil. Si ma gindeam ca, cu asta a facut praf concurentza, desi cica au facut publica constructia bateriei, si are si patentul pe ea. Acuma probabil ca nu dadea informatziile asa ca idiotul, ca sigur sint niste chichitze technice multe acolo, si el poate vrea sa vinda patentul cu sume babane, si altora. Sau poate, dupa ce vinde bateria, se apuca de masini zburatoare autonome, ca cica cam acolo e batalia, ca pe sosele e mai greu sa mergi de aglomeratzie. In fine, treaba lui, ca-s banii lui multi. E ok. Pe urma am mai citit despre dinozauri, si extinctiile speciilor. Pai, prin mutatii genetice apar specii noi tot timpul, si alea vechi si neadaptabile dispar continuu. La extinctii dispar brusc multe specii, asta face diferentza. Ma rog, daca ar conta sa stim asta, da e un fenomen repetat in istorie. Am mai citit de Egiputl antic, de perioada intermediara intre regatul vechi, si cel mediu (cam 4100 de ani in urma), in care a fost nasol, mai bine de o suta si ceva de ani de haos, lupte pentru putere, saracie, batalia intre Egiptul de Jos, si Egiptul de Sus (raportat la Nil, jos, si sus), si, intr-un tirziu ele s-au unit intr-un Egipt, si a inceput Imperiul de mijloc, iar cu prosperitate. Piramilede de la Giza, si Sfinxul au fost facute in regatul vechi, acu' 4500 de ani. E buna istoria, ca inveti din ea psihologie, si cum gindeste, si actioneaza omul, care e fix la fel cu cel de acum 5000 de ani, doar technologia, si cunoasterea e diferita. Apoi m-am mai uitat la citeva videouri din Cosmos-ul lui Sagan, despre stele, evolutia lor, roiuri de obiecte cosmice cum sint galaxiile, care si ele pot sa se invirta una in jurul alteia, sau sa se "ciocneasca" si sa-si modifice forma (de fapt galaxiile nu se ciocnesc, pentru ca ele sint roiuri, si pot trece unele prin altele fara ca sa se ciocneasca si obiectele din ele), roiurile de galaxii, clusterele, super-roiurile, super-clustere, etc. M-a interesat si primele fiintze cind au aparut, cica destul de repede, daca pamintul are 4 si ceva miliarde de ani, viata e posibil sa fi aparut cam la 500 milioane, sau 1 miliard de ani dupa pamint, estimativ, evident, ca cine stie daca descoperirile unor celule pietrificate sint realmente ale celor mai vechi celule aparute, ca, na, se mai pierd pe drum informatzii, ca natura recicleaza. Si asta e fabulos, cum din materie amorfa, chiar daca e organica, sa apara fiintza vie, dar cica asta e datorita oceanului, ca in apa s-au legat-dezlegat mai usor legaturile chimice intre moleculele existente, si s-au complexat pina a iesit ADN-ul, care a continut toata informatia genetica necesara, si a inceput evolutzia. La fiintzele complexe ca noi, din ce am inteles, ADN-ul continut in fiecare celula a noastra e o molecula in dublu helix (2 spirale legate) lunga de doi metri!!!!!! Pai sa tot fie acolo informatzie. Daca am descoperi cum functioneaza exact am putea construi absolut orice fiintza, dar e enorm, poate cu computerele cuantice sa facem asa ceva, dar asta va dura citeva mii de ani, cred, e complicat cite combinatii pot exista, si cum pot afecta fiecare, sau pe grupuri, toata fiintza rezultata. Eu ce spun acum e  conform cu un punct de vedere ingineresc, dar realitatea e ceva ce depaseste cu mult ce stiu, ca nu-s biolog, si nu pot judeca cunoscind multe din domeniu. Asa. M-am mai uitat la ceva din cuantica, dezintegrarea nucleului unui atom de substantza radioactiva, in mai multe "nuclee" din protoni sau neutroni, fenomen care genereaza emisii alfa, beta, sau gama, si la cum sint electronii, ca cica sint intr-un nor cu anumite forme (de fapt in mai multi nori), dar nu apar concret, precis ca particula-unda (nu e doar particula, ca se comporta ciudat, de asta e asocierea cu unda), ci sint asa, peste tot in norul ala, sau na, asta asa am inteles-o ca n-am stat sa caut detalii. Intre elctroni si protonii din nucleu e o forta electromagnetica, care ii tine impreuna, iar intre protoni si neutronii din nucleu e o fortza numita "tare", care e mai tare ca fortza electromagnetica pe distantze mici, altfel protonii din nucleu s-ar respinge, si nucleul n-ar putea exista. Ce e curios, de ce electronii nu sint atrasi cu totul in nucleu? Sau e ca la satelitzi, se misca repede, si fortza centrifuga ii trage spre exterior (asta la o aproximare grobiana cu realitatea macro, ca in micro sint alte legi)? Astea-s intrebari de idiot, evident, ca n-am studiat in detaliu, doar asa, cit sa inteleg fenomenul. Eu asa procedez, inginereste, am o scuza, hahaha. De fapt asa e sanatos sa functioneze cunoasterea, folosind elementele esentziale, parametri sa-i numim, cautam sa vedem cum functioneaza sistemul, iar detaliile le lasam, deocamdata. Asta am invatat-o tot timpul, si am aplicat-o tot timpul, e general valabila pentru lumea palpabila. Bun, ce am mai citit? Mai multe, dar nu le am delimitate, au intrat informatiile in memorie. Am vazut un film, Our Souls at Night, cu Jane Fonda, si Robert Redford, despre un amor intre doi tipi la 80 de ani, si ma gindeam ca uite, asa am sa fiu si eu, daca apuc virsta aia, si o sa stau cu spectrul mortzii care ma pindeste. Ce naiba o sa fac? O sa-mi traiesc viata, si o sa uit de probleme, ca sa nu ma apuce depresia. Ca doar n-o sa las ca asta sa ma obsedeze, asa cum fac toti. Si cind vine moartea, vine, ca nu poti sa impiedici asta, ca n-au putut-o altii cu mult mai bogati, si cind vine, zici ca ce fericit esti ca ai trait asa cum ai simtit, si nu ti-ai pierdut timpul tau pretios cu porcarii inutile. Cica multi regreta ca nu au facut anumite chestii, cind li se apropie sfirsitul, si nu vreau sa mi se intimple, de asta caut sa mai experimentez cit mai mult, cit timp mai am de trait. Ma uitam ca Olivia Newton-John are cancer in faza 4, cred ca are dureri mari in corp, si ma gindeam, ca la asa ceva mai bine fac o sinucidere asistata, sau gasesc eu o metoda sa-mi fac felul, ca sa nu ma chinui. Ma rog, nu e de scris despre asta, dar te gindesti, ca om esti, si, daca te simti suficient de stabil, rezolvi o problema a ta, ca si daca traiesti nefericit asa, in nesimtzire, e o aiureala. Cred ca doar cunoasterea iti da un sens, si metode, ca sa continui, pentru ca e legata de realitate. Ar mai fi ceva, cred ca inainte sa mor o sa incerc si ceva substantze, ca sa vad ce am pierdut, ca n-am luat in viata mea asa ceva, poate am o revelatzie, hahaha, desi nu prea cred. Alcoolul e, deocamdata cel mai valabil, in cantitatzi moderate, atita cit sa iti dea senzatzia de detasare de realul celorlaltzi. Si mai sint multe de spus, dar daca ma apuc sa le toc marunt ma gindesc ca imi ia vreo mie de ani. PS Cum zicea cineva, am uitat intentzionat cine, hahaha,  ca: Viatza e prea scurta sa ne-o pierdem cu banalitatzi, ca sint deja destui care fac asta, si moda a trecut. Si noi raminem ca noi, conformi, si cautam, ca altfel ne-am plictisi.

Pretext in context

Lumea e un loc al locurilor. Unele calde, prietenoase, si ademenitoare spre a ne cauta prieteni. Altele reci, si distante, pline de cautari de defecte, si doritoare de birfe scabroase. Dar e un loc cu de toate, in care noi putem alege, daca avem de unde, si cauta sa cautam. Pentru ca asa e lumea, nu e vreo promisiune, nici pe departe, si nici vreo generoasa daruire, e un amestec, care ni se ofera, ca noi sa alegem inteligent, daca avem de unde, ca ce ne iese in fatza e partea rea. Dar asta e asa, pentru ca exista de cind lumea, raul e inainte, si , printre rindurile armatei lui mai rasare si cite un mic bine, ca sa ne ajute.E ce vrem? Poate ca da, poate ca nu, pentru ca ce e pe tava e un dat al momentului. Ca ne place, sau nu. Mai avem optiunea sa mai asteptam, si sa mai reflectam, pina cind gasim ceva care sa fie in acord cu noi insine. Realist ar fi mai degraba ca noi sa cautam sa ne facem drumul propriu, printre ce e valabil. Cum? Cu efort. Muncind eficient, si dindu-ne drumul la ce simtzim. Facind ce vrem, cu obligatzia de a elabora suficient de bine, cit sa fie practic pentru ce ne cere socialul asta ipocrit, si plin de interese. Daca reusim ceva e bine, daca nu, mai cautam. Azi am fost iar un excursionist printre propriile visuri. M-am plimbat printre fetze placute, care mi-au vorbit frumos despre atit de multe, fie ca erau din trecut, fie ca sint fix de acum, de mine insumi, omul care mai cauta sa afle atitea neaflate. LE sint profund recunoscator tuturor, si mai vreau sa fiu alaturi de ei. Dar lumea e o necunoscuta, si ea ne determina ce devenim, ca sa ne determine sa simtim ceva. Sintem poftitzi sa ne asezam pe o banca, intr-un parc, si sa asteptam sa vina un cineva, cu care sa ne conversam. Si acel cineva e o domnisoara atit de dulce, si de atragatoare, ca am lasa totul, ca sa fim doar prieteni. Doar ca ea e mai intransigenta, si mai dura ca o profesoara de stiintze, si care ne cam oripileaza. Si e acolo doar ca sa ne arate rezultate dezastruoase din trecut, si un viitor complet im previzibil. Bun, sint de pus la zid, si de facut de rusine. Ce sa fac, sa recunosc, sau sa ma apar, sa ma bat, ca sa demonstrez ca, de fapt, am toate calitatzile care ma pot determina sa reusesc? Florin, imi spune, esti bun in aceeasi masura in care esti prost. Eu? De ce doamna, pentru ca sint cinic, sau pentru ca sint stralucit? Hahaha, esti si naiv. Cinismul nu e valabil, iar stima de sine nu miroase-a bine. Hm, de ce doamna, am dreptul sa fiu cum imi doresc, ori genial, ori mediocru, dar cinismul ma recomanda. Da, te recomanda, asa, ca idee copiata, dar tu nu ai spus nimic valabil, inca. Dar, doamna, eu pot argumenta oricind ce anume ma determina sa fiu asa, si pot da citate nenumarate. Da, a zis ea, citate acoperitoare copiate cu copy/paste, asa cum au facut multi. Vai, dar am justificari, draga doamna, eu preiau valori pe care le interpretez in felul meu. In ce fel? a zis ea. Ei, dupa o logica a evenimentelor din spatiu-timpul nostru actual. Si care sa fie aceasta? m-a intrebat. Mmm, e una care vine din context, am zis, ceva ce ne priveste pe toti, e universala, si e printre rinduri. Mda, esti exhaustiv, si nedeterminat, nu ma poti convinge cu aiureli. Dar, doamna, eu am cercetat mult sona aceasta, si va pot da lamuriri. Domnule, nu ai argumente, mi-a reprosat. Cum asa, doamna, pe ce va bazatzi? Pe realitatzi domnule, pe cazuri care exista, si care pot fi usor analizate. Doamna, i-am raspuns, dar un visator construieste altfel logica expunerii, nu ia realitatzile decit ca argument, nu ca fundament. Sigur, a zis, e liber sa devieze cum doreste, dar nu e real. Imaginatzia, domnule, e un drum propriu, si asta e o parte din libertatea fiecaruia. Dar asta nu e suficient. Dar, doamna, am raspuns, imaginatzia e drumul catre viitor. Un viitor general valabil. Ar fi vrut sa imi raspunda, dar si-a dat seama ca, cu mine nu ajunge la vreun rezultat. Asa ca am decis sa mergem sa argumentam la un pahar de vorba. Si asa am ajuns amici, apoi prieteni buni, apoi iubitzi. Acum ne plimbam printre copacii parcurilor, ne argumentam afirmatziile, si ne mingiiem reciproc, semn ca am ajuns la un urias consens. Am urcat incet pe aceleasi baricade, desi parea ca sintem dusmani. Eu inca ma gindesc daca nu sint in vreun vis, si, sa dupa ce ma trezesc pot sa ma duc sa ma culc, ca sa-mi iau iar jobul pe nava.

Timpul trairilor extinse

Ca tot ziceam de cautarile revenite. Cam pe aici e si sursa mea de fericire, cred, la a cerceta ceva, nu stiu ce anume, dar sa cercetez, hahaha. Sa-mi fac un plan, eventual vreo strategie mai general-elastica, care sa poata fi modificata pe parcurs, si sa incep sa adun piesele, ca sa le pun impreuna mai incolo, sa vad cum iese intregul, daca e stabil, sau e o aiureala. In mod normal tabloul 3D rezultat tre'sa fie echilibrat, legat logic cu legaturi rezistente, ca sa fie compact, si chiar daca il busesti de peretzi, sa nu se desfaca in bucatzi. De multe ori ma mai alint, si ma intre singur, eu pe mine, pe mine, eu, daaaaca ma mai duce capul sa construiesc ceva asa mai special. Aha, imi raspund eu mie, normal ca ma duce baaaaaa, ce intrebare e asta, esti timpit? Si ma remontez, ca eu nu suport ca altcineva sa ma faca timpit, chiar daca acel altcineva sint chiar e-u. Ca, acuma, sincer, nu e nimic greu pe lumea asta, orice poate fi facut, daca vrei cu tot sufletul tau profund ceva. Bine, in ecuatia asta mai apar si altii, dar cauti sa eviti socurile emotionale (desi sint bune si ele, din cind in cind, ca un dus rece). Si te antrenezi. Inainte faci o incalzire usoara, te gindesti la ceva anume, apoi la altceva, incerci sa gasesti o logica, te mai gindesti la ceva, si iar la altceva, iar cauti o logica. Acuma asta nu e regula, ca mintea fiecaruia functioneaza diferit. Unii maninca ceva inainte, sau beau o cafea, un vin, un alt alcool, dar nu mult, ca te ametzeste, si, la fel maninci ceva usor, doar ca sa-i dai stomacului un pic de activitate. Si incepi sa te gindesti la ce ti-ai propus, fie ca e ceva nou, fie reiei ce ai lasat neterminat de data trecuta. Si, la mine mai functioneaza sa incerc sa vizualizez. Un loc de obicei, pe care sa-l simt cu detalii, ca si cind asa avea imprejur o panorama, si ma pot roti sa privesc ce e, sau poate fi o figura prietenoasa, cu o atitudine generoasa, si care sa-mi inspire incredere. Si imaginea de inceput incepe sa se transforme in alte imagini, ca asa functioneaza creierul, prin asocieri de ceva cu altceva. O formula o retineam bine daca o lipeam mental de o imagine, care era in general un loc, vazut dintr-un anume unghi, pentru ca detaliile implicate in formula aveau corespondent in detaliile imaginii. Cu cit vedeam mai clar imaginea, cu atit eram mai sigur pe parametri, rezultate, variabile, pe formula in ansamblu. Bine, trebuie sa iti placa sa te joci cu abstractizari, ca in orice activitate umana, placerea e baza, restul, munca, efortul, le faci cu energia data de acea placere. Poate pare simplu ce spun, dar e fundamental, si zic asta ca sa constientizez mai bine si eu, desi cu scrisul asta e mai nu stiu cum, ca, scriind, parca pierd din ideile pe care vroiam sa le spun, o parte din ele, ca gindesc mult mai rapid decit imi permit degetele sa pun in cuvinte. Mi-ar trebui o noua metoda de concepere a textului, sa ma gindesc la el, si sa-l inregistrez, si apoi sa-l scriu, sau sa-l dictez unei secretare, asta ar fi cazul ideal. Ca-s multe chestii implicate, si cind il dictez ma concentrez doar pe idei, si nu mai trebuie sa depun  efort pentru altceva. La mine, cel putin, e asa, cind ma gindesc trebuie sa fiu perfect relaxat, fara griji, si liber in atitudini, ca mai fac gesturi, grimase, etc, na, ca tot omul. Dar corpul trebuie sa fie inert, ca atunci ma interiorizez mai bine. A, bun, cind imi intru in idei, si incep sa le ghidonez, se mai intimpla sa vreau sa ma misc, sau sa ma uit la cite un obiect, sau peisaj, etc. De mai demult mi-am facut o technica: sa ma gindesc in subconstient, in timp ce con stientul face altceva. Asta e genial, dar trebuie experientza, nu e la indemina. Dar merge fain de tot. Asta cred ca e pentru ca-s super-activ mental. Nu pot sa fac doar un singur lucru, decit daca e ceva complicat care sa-mi ia absolut toata atentzia. Maninc uitindu-ma pe net relaxat, citesc ceva gindindu-ma la altceva, fac ceva gindindu-ma la altceva. Cred ca sint obositor pentru ceilaltzi, de asta nu ma impac cu ei. Dar si ei ma plictisesc groaznic pe mine, nu gasesc pe cineva cu care sa intru in discutii serioase. Cum ziceam mai demult, multi/multe m-au dezamagit, ca gindesc incet, si ultra-prost mai nene mai. E un analfabetism al ideilor (sa-i zic asa) generalizat. Incep o discutie cu cineva, si, ma trezesc la scurt timp ca vorbesc singur, ca ala e deja epuizat. Pai cu asa exemplare nu poti comunica (sigur, o comunicare mai densa, nu una de can-can). Dezamagitoare lume, eh. Visez la un partener de discutii de cind m-am nascut. Si ete ca nu e. De asta cred ca ma reintorc la perioada liceului, cind eram toti cu mintile deschise, si invatam, experimentam tot felul de lucruri. La mate, si la fizica faceam probleme grele. Ca teme aveam tot timpul exercitii din culegeri, sau din gazeta matematica, sau de la olimpiade, rareori din manual, cele mai dificile din manual de obicei, ca si manualele ajunsesera sa fie exagerat de abstracto-elitiste. Bine, astea de azi sint o gluma fata de ce aveam noi, desi unele cam sar calul, cred. E mai buna duritatea si raceala in a trata pe cineva care e acolo ca sa gindeasca, dar e bun si un element uman de sensibilitate, si o bataie pe umar, o incurajare, ca sa-l stimulezi. Imi placea disciplina, si gindirea elevata si autentica. Acolo ma simteam in mediul meu, printre ideile care puteau construi ceva. Si in facultate am avut momente memorabile, chiar daca de multe ori imi venea sa o iau la goana, ca pareau ca toti deviaza; ori erau mult prea specializatzi pe ceva, ori erau profund naivi. Cu mine trebuia sa lucrezi metodic, indiferent de ce anume, ca e o teorie, sau o discutie libera pe o tema. Imi trebuia un nivel constant al logicilor, nu puteam sari brusc de la plus la minus infinit, ca mintea mea mergea pe drumul ei. Un curs de fizica, sa zicem, putea fi facut mai usor de inteles cu citeva explicatii, nu trebuia sa-mi dai in cap cu ipoteze bruste, si scoase parca dintr-o mapa a unui savant, lasata pe catedra. Si, din ipoteze trebuia sa imi deduci pas cu pas, deductiv, mergind pur logic, ca sa obtii ce ai de obtinut. Pentru ca asa puteam invatza, intzelegind pasii, dar si ansamblul demonstratiei, ca ai plecat din A, ca sa ajungi in B, punctul stiut de dinainte, nu te-ai dus aiurea, ci ai avut scopul asta, clar. Ca eu nu-s specialist in ce predai tu, ca sa stam la discutii pe detalii, eu am de acceptat, si de memorat suficient de bine cit sa reproduc, un intreg complex. Si fa-ma in stare sa pot fi prieten cu logica ta, si cu tine, eventual, ca cel care mi-o expune, si, care mi-o cere la examen. Ca la examen e usor sa ceri, si sa o faci pe desteptul, de parca eu ar trebui sa fiu specialist, ca tine, intr-un domeniu. Cursurile scrise nu erau la biblioteca, si alea care erau erau ambigue, nu intelegeai mai nimic, ca erau fara explicatii. Ce rahat sa inveti in stilul asta? Si la Nave era exigentza maxima, ca era unica facultate pe tzara, si profii nostri erau toti sefi de catedre, nu oameni obisnuiti. Na. Evident ca totul s-ar fi putut face altfel, daca s-ar fi vrut, si studentzii ar fi putut fi atrasi la studiu, nu obligatzi sa memoreze. Ca nu eram masini. Si ma enervau si colegii, ca toti se dadeau mari. La examene trebuia sa asteptam intr-o sala, inainte sa intram la oral, si tensiunea de acolo imi facea rau, ca discutiile pareau ca intre extraterestri. Ori erau pe detalii, ori se bateau cimpii, rareori gaseai ceva placut si argumentat. Bai si ce memorie aveau tipele, ramineai masca de ce perfect turuiau cursul. In salile alea mi se facea rau tot timpul, si ieseam afara, pe hol, stateam pe calorifer, ma uitam pe fereastra, si ma gindeam la cum e viatza asta. In multe dati am si promis ca ma razbun, ca studiez eu ce am de studiat, si o sa reusesc ceva doar cu ce stiu eu, fara sa caut sa ma dau mare. Si chestia asta inca e valabila, desi mai e ceva pina sa fie realizata. Dar, atunci, era ca o promisiune a mea pentru un altfel de viitor, ca, na, ce era acolo era clar ca e depasit. Si am trait atitea examene in felul asta. 7 pe an universitar, plus colocvii, plus proiecte. Enorm, ca-cantitate de date de memorat. Ceva sa inebunesti. Si le-am trecut pe toate, cu emotii care ma duceau la dileala. Dupa examenul de licentza am crezut ca pot sa zbor, efectiv, de atita libertate pe care o dobindisem. M-am plimbat singur un drum lung, am luat un tramvai, am ajuns acasa, am mincat ceva, si cred ca am dormit doua zile continuu. Ca ma eliberasem de toooooooooot ce m-a stresat atitia ani. Iti dai seama, sa faci liceu de mate fizica 4 ani, cu greutati uriase, sa dai admitere grea, sa reusesti, sa faci armata 9 luni, sa faci o facultate de 6 ani si mai grea, sa dai un examen de licentza dificil, si, dupa asta, sa te trezesti ca totul a trecut? Adica tot-tot, nu mai ai nimic de demonstrat? E ca si cum ti-ai facut drumul Golgotei, si restul e la ce, si cum vrei, sa faci. Eu, un timp lung dupa asta am fost complet confuz. Nu mai stiam cine sint, de unde vin, unde ma duc. Si nu mai conta absolut nimic. Mi se parea ca sint intr-un vis. Unul in care toate s-au terminat. Si, in care eu, cel cu diploma ramine sa fac, dracu stie ce, intr-un viitor. Si asta dupa ce au incercat sa ma faca dependent de tot ce era acolo. Acum, dupa ce m-au terminat. Eu ce sa fac, unde sa incerc sa caut un altfel de drum? Si uite ca am putut. Ca am fost antrenat sa pot. Si am fost antrenat si sa imi bag picioarele, si sa invatz altele noi. Si am inceput. A urmat un job in Ro, absolut dezgustator, dupa care am emigrat, si am luat-o pe un alt drum al cautarilor, unul mult mai interesant. Ce e acum, eh, e o pauza. Dar urmeaza. Ce anume, vedem, pe traseu.

Cautari revenite

Lumea asta e plina de bune, si de rele de toate marimile, si culorile, si formele. Unele mai-mai, altele prea-prea, sau foarte-foarte. Sint cerc in jurul tau, si in spatele primului cerc sint alte cercuri. Si parca ies in fatza doar alea relele, ca bunele sint timide, si se ascund. Si tu incerci sa te detasezi de exteriorul asta negativ, si sa te bagi in tine. Asta am facut si eu zilele astea, o excursie prin mine. De fapt a trebuit sa bag in minte citeva chestii, mai de adincime, si procesul a durat, ca sistemul are inertzie nene. Si, cit s-a intimplat totul, cu efort mare, am fost cam vulnerabil, si parca m-am simtit lovit, ca eram aerian, cind inauntrul meu, cind inafara, si m-am mai intunecat un pic, asta in contrast cu soarele super-stralucitor de afara. Si, ca sa-mi revin am decis sa fac o terapie cu frumos, cu lucruri frumoase din amintiri frumoase. Ca sa provoc amintirile astea, care, ce sa vezi, sint legate de locuri din orasul de noapte, vazut pe timp de zi, am decis sa revad toate videourile cu plimbarile prin oras, cu bicicleta, de pe Youtube. Plimbarile altora, evident, ca io n-am mai pedalat de prin liceu, cred. Ca mi se parea aiurea, dai din pedale ca sa mergi mai repede. Si plus ca am si cazut cu bicicleta de citeva ori si m-am julit, si am decis ca nu e buna pentru aspiratziile mele, imi trebuie un alt drive. Chiar, tot caut drive-ul ala, si pare ca-l prind, dar, cind sa pun mina pe el accelereaza, si-mi scapa tot timpul. Unii il gasesc in carti motivationale. Mie imi trebuie ceva maretz, eroic, legendar, nu stiu, o idee, poate, desi e cam putzin. Poate mai multe idei, poateo carte, desi cu cartzile am lasat-o mai moale, ca n-am vrut sa-mi perturbe procesele mentale, ca-carztile sint fictziuni leshinate, si depresive. Glumesc, dar inafara de ceva sci-fi, sau de aventuri, n-am gasit nimic interesant in ultimul timp. Dar nici nu m-am bagat la cautat. Cred ca am citit in copilarie/adolescentza cam prea mult, si na, s-a umplut rezervorul. Stiu ca daca zici ca nu citesti te auto-denuntzi, si esti gata sa te condamne lumea culta, dar, na, daca asta e adevarul, acuma ce sa fac? A, bun, citesc, dar nu cartzi intregi, ci articole in special de pe Wikipedia, sau ce mai gasesc interesant pe net, dar Wiki e fabulos, gasesti orice aproape. Sigur nu are acuratetzea atita cita am vrea, dar ne satisface bine de tot, aflam multe raspunsuri acolo; eu cel putin le-am gasit. In fine, si m-am uitat eu la videourile alea cu plimbari prin cam toate locurile din oras, si mi s-au construit, pe linga amintirile  care erau muuuulte ginduri. De ce nu mai sint ca atunci? Adica na, pentru ca sint ca acum, dar, macar, de ce nu mai am entuziasmul ala profund, cosmic, si curajul sa cred ca pot sa realizez orice? Chiar asa sa ma fi busit problemele, cit sa imi pierd energiile pozitive? Sau acuma sint mai ratzional, si ma gindesc inainte sa fac ceva? Ca, pe vremuri aveam ceva ratziune, dar dorintza de aventura era mai puternica. Sin multe raspunsuri, dar acumularile astea de date ingreuneaza gindirea, ii reduce viteza, ori eu, cind fac ceva, trebuie sa fiu perfect constient, si relaxat, fara ceva care sa ma frineze. Si mi-am propus sa caut sa iau mai mult din energia de atunci, si din inconstientza virstei aleia. Ca era mai bine asa. Ca problemele mi le-au facut altzii, nu eu, si normal ar fi sa caut sa nu ma afecteze. In fine, si am revazut locurile, si m-am gindit iar, ce sa vezi, la liceul meu, si la viata aia plina de cautari, de atunci. Eu am fost un pic defazat in liceu, ca, dupa ce am vazut cum e cu stiintza, am zis sa caut ceva mai bun, pentru mine, sa gasesc niste constructii de idei, niste sisteme de valori ultra-inalte, si cit mai apropiate de absolut. Asta ma cam indeparta de viata efectiva, printre ceilaltzi, dar imi era confortabil, ca le stiam pe ale mele, si ma puteam baza pe ele de un miliard de ori mai mult decit m-as fi putut baza pe vreun om, ca era coleg, profesor, amic, etc. Cu colegele, la fel. Cu cele care erau potentiale iubite cautam sa discut plecind de la un dat, fix, oricare ar fi fost el, si sa caut sa dezvolt cit de mult posibil, sa ma joc, cind mai serios, cind mai neserios, dar ca sa vad ca iese ceva. Si, inafara de tristetzi, cind le vedeam limitele, nu prea raminea nimic. Ele erau ok, le admiram citeva calitatzi in continuare, dar erau valabile in lumea lor. Si asta ma constringea prea tare. Nu rezistam decit un timp limitat. Dupa care incepeam sa ma gindesc la alte idei, sau variante de logici, si imaginea lor devenea, in mintea mea, din ce in ce mai mica. Bine, dupa un timp ele incercau sa-mi reproseze mai multe, dar nu mai avea efect, ca trebuia sa le explic prea mult, si ar fi ajuns sa ma urasca, si sa ma considere cam ciudat. Na, era dreptul lor, iar eu n-am vrut niciodata sa oblig pe nimeni sa gindeasca fix ca mine, ca nu e normal, ca fiecare isi are stilul lui, propriu. Si, asa am mers, fiecare pe destinul cumva determinat, al propriei deveniri, dar separat. Pe unele chiar le-am vazut pe fb, dar nu le-am apelat, ca pareau la fel, si am zis sa nu tulbur apele timpului. Dar amintirile frumoase legate de ele au ramas. Si, vremurile alea sint cele mai autentice. Ma gindeam ca si acum, cu putin efort, as putea sa reiau drumurile alea autentice, cu experientza omului mai cunoscator. Si sint multe de spus. Ca aici le sintetizez, dar trairile au fost intr-un numar urias, conform cu virsta. Am regasit imaginile cu liceul, si iar m-am pus pe analizat. Mamma mia, ce viata interioara plina de furtuni a fost, cite cautari de raspunsuri la tot felul de intrebari. Cite lumi ultra-interesante am gasit, si cite mai aveam, inca. E bine ca am stiu sa separ adevaratele valori, de lucrurile fara sens.  Si, ma gindesc sa sar iar intr-o nava temporala, si sa reiau cautarile din locul ala unde au ramas. Ca am multe de facut. Si mai am de gasit, inca, multe raspunsuri, asta e clar.

Revelatzii clonate

M-am plimbat iar prin orasul cu labirituri. De fapt s-a plimbat altcineva, si eu am vazut videourile. Cred ca asta face orasul asta sa mi se para cel mai interesant din lume. Ca are locurile lui incredibil de interesante, in care eu pot sa ma duc sa ma ascund, hahaha, de fapt nu chiar sa ma ascund, ca asa as putea sa ma fac invizibil, si as fi ascuns. Dar cum nu vreau cu invizibilitatea, imi plac locurile de unde nu pot sa apara priviri de alea ciudate, sau nehotarite, sau chiar rele. Si imi plac labiriturile ca au incluse in ele locurile interesate. Si sint desupra, nu in catacombe, cerul e deschis, pentru orice eventualitate, daca ma ratacesc imi iau zborul, si vad de sus cum sa ma orientez. Dar, in anumite locuri imi place sa stau. Locuri care sint marginite imprejur de copaci, arbusti, banci, peretzi de tot felul, scari, masinarii eventual, etc. Ca in interioarele unor cladiri, sau ceva care sa semene cu niste interioare, doar ca-s exterioare. De asta imi programez visurile sa fie cum mi le doresc, si inginerii stiu asta. Ca sa ma eliberez de tot. De asta si merg cu busul, ca acolo ma simt mai aparat, mai ales ca personajele dinauntru par ca ma ingora. Plus ca e si noapte, si se vede putin, mai apar imagini clare cind trecem pe linga felinarele aprinse. Daca n-ar fi vis, cred ca ar fi ceva interesant, sa am o trapa la bus, prin care sa ma duc spre casa mea, unde sa fiu absolut singur, si sa ma gindesc la ale mele. Sau sa ma duc spre cabina mea de pe nava, ca si aici e un loc al meu, unde mi se mai intimpla sa refac visul din memorie, si sa vad ce alternative aveam, ca sa le schimb, pe viitor. Sint liric. Nu ma pasioneaza actiunile exterioare, cit cele din minte. Ca aici am liberatea maxima sa-mi imaginez ori-ce. Si ma simt infinit mai stabil asa. In pauzele de la cabina ma mai uit la filme vechi, documentare, ca cele folosite pentru progamarile de vise. Oamenii aia sint fix la fel ca mine, desi au trait cu citeva mii de ani inainte. Au murit demult, dar pe film ei sint vii, vorbesc, rid, merg, privesc, comunica. Oare cum ar fi sa ma duc in vremurile alea? Bine, erau alte mentalitatzi, alte stiluri de a privi lumea, in general, si oamenii, in special. O fi fost mai bine? Viata sociala, atitudinile, erau cu mult mai lente, si mai primitive. M-as fi descurcat mai bine la comunicare, ca stiu atitea din lumea asta complicata, ce nu stiau cei din lumea aia. Dar poate m-as fi plictisit daca totul era prea simplu. Sau poate mi-ar fi fost mai confortabil. Oricum as fi putut cuceri mai usor femeile, hahaha. Desi, na, daca nu intelegeau ce le spun, ca nu as fi stat sa le explic atitea din lumea asta a mea, poate m-ar fi considerat ciudat, ca nu ma pot intelege. Asta desi eu le-as fi inteles perfect inainte sa termine fraza. Asta e cu oamenii, ca nu le place sa cerceteze, stau blocatzi in ideile si stilurile lor, si sint fericitzi. Si tu, daca le zici ceva pare ca le deranjezi. Poate ca si eu as reactziona asa, daca ar veni la mine unul din viitor, si ar vrea sa converseze. Asa functionam "pe" psihic, sintem contra orice cauta sa ne miste, cit de putin, echilibrul. Si sa mai zici ca am evoluat, hahaha, astea-s bune de povesti pentru copii mici, ca astia cred orice, pina se educa. Ce e curios ca nimeni nu a mai mers pe varianta visului meu, cu bus de noapte in oras de demult. Toti cauta tot felul de exotisme, cu viziuni de alea de drogatzi, hahaha. Ma rog, mai sint si unii cu stil, si educati, care vor discutii cu personalitati istorice, ca sa-i inspire. Asta ar fi interesant, dar poate cam plictisitor, pentru ca celalalt cam conduce discutia tot timpul, fiind o personalitate. E mai activ, si mai determinat, fix ca un om real. Dar ce afli, poate fi mai interesant cu mult mai mult decit ai aflat, studiindu-i opera in detaliu. Asta, tot asa, daca ai rabdare. Si daca iti place ce studiezi. Altfel poti sa privesti un video 3D cu explicatii sintetizate, ca sa nu-ti uzezi neuronii (daca-i ai la tine, hahaha). Bine, mai sint si robotzi care imita perfect personalitatzile cerute, dar ei par mai incetzi, gindesc parca mai mult la raspunsuri. De fapt, cred ca computerele lor nu sint chiar atit de puternice. Dar e distractiv sa stai la o bere cu Einstein, sau cu Newton. Ca matematicienii sinte prea abstractzi, pe cind fizicienii sint mai aplicatzi. Sau ar fi mai interesant sa-i aduci pe cei care vrei, si sa-i provoci la o discutie, sa-i vezi cum se cearta intre ei, pe diverse teme, ca mai sar, nu ramin doar la fizica, mai ales cei volubili. Ca astia au minti complicate, si ii poti, eventual, pune sa-ti povesteasca despre altele din viata lor. Si sint multi oameni de stiinta interesantzi. Sau din arte, din literatura, ca scriitorii se exprima bine. Sau poti sa-i tragi de limba, sa-ti spuna despre cum le-a venit o anume idee, cum au avut anumite revelatzii, si cum au legat lucrurile intre ele, ca sa fie logice. Ar fi ceva. Trebuie sa ai starea sa-i ascultzi, ca nu e usor. Uneori preferi un loc la geam, in bus, si sa te gindesti la ale tale. Ca sa ai revelatzii, cam cum au si ei. Ca asta iti da o satisfactzie enorma. Mai mare ca universul.

Expus

Ma gindeam la mai multe zilele astea de weekend, si am mai intrat pe facebook. Uneori ce vad acolo imi da stari nasoale, rareori ma bucura ceva, dar mai sint si de astea, mai ales unele posturi ma pot surprinde, cu imagini artistice, si cuvinte care sa spuna ceva inedit, ca, in rest e multa vorbarie fara rost, ba, chiar plina de un fel de venin brutal. Si ma supar pe facebook, desi el nu are nicio vina, de vina sint oamenii care scriu porcarii. In fine, rautatea e reprobabila, nu e de acceptat, ca am vazut cum te poate atinge. Problema ei e ca vine la pachet cu prostia. Si cind zici prostie, zici un intreg univers de nasoale. Pentru ca una e sa vezi un om normal, cu un defect, si alta e sa vezi un prost cu acelasi defect; pe primul incerci sa-l accepti, dar pe al doilea e foarte greu sa il tratezi la fel, pentru ca prostia strica orice. Cred ca de asta mi-a si fost greu sa-mi gasesc partenera, ca-s prea critic cu defectele, mai ales daca sint pe un fond de prostie. Si prostia e super-abundenta. Peste tot, pe unde te astepti, si pe unde nu. Uneori ma gindeam ce legatura e intre prostie, si naivitate. Probabil ca naivul e tratabil, chiar daca nu stie, poate invatza, cu putin efort, si redeveni un om standard, pe cind prostul e iremediabil pierdut, netratabil; sau poate ca se poate recupera si prostul, dar cu un efort urias de vointza, cu mult mai mare ca cel necesar naivului. Asa cred eu personal, ca nu m-am dus sa caut definitiile pentru prost, si naiv, in dex, ca sa nu-mi pierd entuziasmul, hahaha, sau sa nu ma deturneze, ca chiar daca ce am scris e partial gresit, ramine scris, si e bun ca document, ca sa vad stadiile propriei mele evolutzii. De fapt si de asta scriu, ca sa vad, recitind, cum gindeam inainte, si sa resimt emotiile atasate de anumite lucruri spuse mai demult. Pe la inceput vedeam imagini peisaje, cind ma concentram sa scriu ceva, si acuma, cind recitesc revad peisajele, la fel, si imi aduc aminte si de cum eram atunci, sau cered ca imi aduc aminte mai degraba ce ma impresiona puternic, ce ma determina sa scriu. Uneori imi vine sa rid de naivitatile, sau chiar prostiile mele, alteori ma intristez la unele nefericiri trecute. Cred ca am trait mult timp cu frica de rautatile oamenilor, ca mi s-au intimplat destule chestii nemeritate, cred, ca entuziasmul meu nu trebuia blocat atit de brutal, desi, parca nu entuziasmul, sau energia mea vitala deranja, cit unele adevaruri care nu conveneau. Poate si de asta m-am apucat sa le scriu, ca nu facea nimanui placere sa le asculte, hahaha. Si asta era mai mult vina lor, ca eu ma eliberam cind spuneam. Sau, probabil nu le convenea la mine ca nu ma entuziasmez la prostiile lor, sau la nu stiu ce stupizenii. Si reactiile lor, ma rog, la cei mai multi dintre ei, erau violente, de o violentza cu care nu eram obisnuit. Erau neasteptate, bruste, si seci. Probabil ca efectele, urmarile au venit dupa  niste acumulari, in timp. Si atunci a aparut frica. O frica de un mare necunoscut: rautatea, pe care, sincer, nu o prea stiam, din trecut. Si am observat raii cum se manifesta, am cautat sa vad mecanismele raului. Nu e nimic complicat, e ura pura a unui prost. Pentru ca un om inteligent e mai ratzional, si isi controleaza starile, nu si le exhiba ca un exhibitzionist diliu, caruia nu-i pasa de nimeni, decit de impunerea trairilor lui proprii. In fine, un psiholog ar putea da explicatii in detaliu, eu am vrut sa vad esentza fenomenului, ca sa-l intzeleg, si, cautind sa-l abordez, sa imi mai treaca si frica. Si mai scriu si sa mai scap de singuratate, si ca sa am o baza a realitatilor mele psihice, ca sa imi dau seama ca exist, si ca evoluez. Cogito ergo sum. Si scrisul ramine, nu se volatilizeaza ca gindurile. Asa am facut si cu tipele cunoscute in trecut. La inceput, dupa ce ma despartzeam de una ii stergeam pozele din computer, apoi, vazind ca am probleme, am zis ca trebuie ceva care sa-mi reaminteasca de greselile din fostele relatzii, si tot contextul ala, de atunci, pe care sa mi-l reamintesc prin poze. Si asta si ca sa-mi explic toate greselile facute de mine, sau de ea, si, pe care sa le evit pe viitor. Si, in plus, ca sa ma ajute sa imi definesc ce vreau, totusi. Ce caut, cum sa fie omul respectiv, ca sa nu mai pierd atita timp cu discutia, daca vad, de la inceput, ceva ce n-as accepta. Sigur, pina la urma tot intuitzia e de baza, pe ea o folosesc la analiza, ca e destul de precisa in evaluari. Dar depinde si de noroc, daca omul pe care il intilnesc are niste calitatzi, totusi, chiar daca sint tolerant, si zic ca m-as putea intelege cu oricine, nu e chiar asa de simplu, pentru ca la inceput poate fi ok,  dar pe traseu o sa fiu din ce in ce mai deprimat de situatzie. Ce conteaza maxim e inteligentza si rabdarea, tolerantza. Restul se mai adapteaza, in timp, ca na, nu vrei sa fie totul perfect de la inceput, ca nu e posibil, ca traim intr-o lume reala. E al naibii de mult de spus, dar, ce e important am sintetizat aici. Mai spun pe parcursul altor posturi. Am plecat de la prostie, si rautate, si am ajuns sa fac confidentze, hahaha. Desi sint chestii absolut normale, nu e ca si cum eu as fi altfel decit ceilaltzi.

Anuntz catre mizerabili

Unii/unele sar pe mine, cu mesaje ciudate. Bai "dashteptzilor", ia mai belitzi-va ochii la voi in oglinda, si nu va luati de defectele mele sacre, hahaha. Nu-s perfect, dar as putea fi, daca aveti imaginatzie. Si asta DACA, ca daca si cu parca se plimbau intr-o barca. Asta nu inteleg, de ce se agatza lumea de tine, daca nu le faci nimic, ba chiar iti sint indiferentzi, ca na, critica ce li se pare lor ca ai ca "diformitate". Te vad pe tine cu un defect, cind ei au un miliard. Hai, la baieeeeeeeee. Dezaxatzi, ar fi un cuvint bun pentru ei, ca am si eu o rabdare limitata, si nu suport excesele. Altfel, exemplarele astea sint suficient de ridicole cit sa te faca sa rizi amar. N-ai cum sa le dai atentzie la dobitoci, dar cauti sa aplanezi ce conflicte cauta ei sa produca. Ce ma enerveaza e ca isi aroga dreptul sa te "analizeze" dupa mintea lor contorsionata. Ca niciunul nu gindeste prea clar. Ba, unii par ca nu au toate tziglele pe casa, si le ploua in baie ca la dush. Ia analizatzi-va voi pe voi inainte sa ma futetzi pe mine, ca nu avem aceleasi categorii, eu joc la una, voi la alta, eu cantina, voi piscina (in mintea voastra). Daca zici ceva de "superior", sau "spiritual", pac vin cu cretinisme deviante, si asta doar ca sa-mi arate ca doar ei stiu secretele alea adevarate, si ca eu sint un pretins, ba chiar un retard, prost, dubios, care e complet aerian. E o chestie. Astia isi exhiba ridicolul fara aaaaaabsolut nici o urma de rusine. Si sint socialmente egali cu tine. Pe strada trec pe linga tine fara sa te salute, ba chiar ti-ar trage si un pumn in mecla, si te-ar scuipa pe urma, ca asa e la razboiul asta pe care si-l imagineaza ei. Scriu asta ca am cohorta mea de "admiratori" care sa-si puna poalele-n cap, si sa-si dea cu presupusul, ca doar ei le stiu pe toate, si ii fute grija de mine. Gen Dabija, carora, evident, le-as raspunde (daca as fi grobian ca ei), si ce te fute grija? Bai, ramii masca la ce pot sa debiteze. Daca ma supar pun restrictie pe blog, ca sa intre doar aia care rezoneaza cumva, nu toti neavenitzii, ca mi-e cam sila, si mi s-a dus si rabdarea. Bai maimutza urlatoare, sa faci urit la aia de-ti permit asta. Ca nu mai pot. Am si eu limitele mele de bun simtz. Si, tu, maimutza, da-te in bilci cu mizerabili ca tine, ca eu nu vreau sa fiu disponibil. Muta-tzi frustrarile pe alte site-uri, ca sa te in juri cu aia ca tine, nu ma lua pe mine in razboiul tau cu ceilaltzi. Au un tupeu incredibil astia din categoria minoritari mizerabili. De asta cred ca ma apuc de kung-fu. Am exersat citeva lovituri classice, din ce imi amintesc ca am facut la unele antrenamente. Cea mai buna e lovitura directa, din pozitzia flexat, pumnul la shold, si miscarea rectilinie, de la shold spre mecla cretinului. Pumnul il tzii la shold in sus, dar il rasucesti cu citiva centimetri de lovitura, si pe aceiasi centimetri accelerezi miscarea, ca impactul sa fie maxim, e bine gindita lovitura de maestri, pentru ca dai frontal, nu din lateral, ca sa te poata bloca. Genial ce perfectionate sint loviturile astea. Si poti sa dai si cu stinga, cu atentie sa retragi dreapta, pentru echilibrul corpului. Si asta e bun si ca antrenament ca sa-ti pastrezi tonusul. Dar trebuie exercitziu, si conditzie fizica, pentru ca deplasarea spre adversar se face flexat. Ma uitam la filmele cu Bruce Lee, ce usor loveste el cu piciorul, si ma gindeam cum de adversarul nu contracareaza asta, ca e din lateral. Chestia e ca loviturile sint rapide, si neasteptate, asta e cheia. O rotire, si un impact, fara ca sa poti anticipa toata miscarea. Unii lovesc cu karata, adica mina intinsa, pentru ca are suprafatza mica, si socul e mai puternic, dar asta cere mai mult antrenament, si exercitiu, ca sa ti se intareasca zonele respective. Ca la chitaristi, cind virfurile degetelor cu care apasa pe corzi devin, in timp, mai dure. Ce ma fascina la karate e precizia, si ma uitam iar la maestro Bruce, cum poate sa manevreze un nunceach, si chiar sa joace ping pong cu asa ceva. Absolut admirabil. e un talent sa poti dezvolta o asa incredibila putere. Sa fii atit de precis, si imediat, la obiect, evaluindu-tzi adversarul dinainte, si lovind acolo unde nu se asteapta. Si sint milioane de metode, si lovituri, ca sa-l anihilezi pe nemernic. Foarte bune, si bine gindite, ca s-au perfectzionat in timp. La noi in cartier era o metoda sa-l apuci de o mina, eventual de mina cu care vrea sa te loveasca, si sa i-o rasucesti la spate, ca sa-l doara. Si, intre timp sa-i mai dai suturi in cur, sau in coaie, sau pumni in cap. Na, faci astea pentru auto-aparare, nu e ca te duci spre el, ca, de fapt, el ataca primul, si tu doar te aperi. In fine, am deviat, ca am plecat de la atacuri josnice din cuvinte. E regretabi, totusi, sa fii obligat sa te aperi la atitea mizerii. Le dau un sfat astora: mai bagati-va mintile in cap, si vedeti-va de ale voastre. Mi s-a acrit de cretini. Am dezvoltat o enorma alergie la prostie. Mi-e sila sa reactzionez asa, dar nu am de ales. Astia smecheri, drum bun prin net, dar ocolitzi-ma, ca am asa o tendintza sa va fac de rahat, sa va dau numele aici, si sa va postez comentariile. E sub-limita, dar poate fi o solutzie sa va fac sa va mutatzi "talentele" pe alte zone.

Stiluri de iubiri

Lumea iti deschide drumuri. Tu pornesti pe unul, apoi ajungi la o intersectie, sa incerci alt drum. Mergi pe unde crezi ca e ce te reprezinta. Fara sa stii niciodata, nimic. Inveti, din ce faci, ca sa mergi mai inteligent pe alte cai, dar ce urmeaza e ce se intimpla, doar. Cineva poate sa iti apara pe traseu, si sa incerce sa te converseze, dar tu poti raspunde in  felul tau, functie si de ce simti, si de ce ti se pare ca persoana cauta sa afle, de la tine. Ca nu esti atoate-cunoscator, cit sa dai niste raspunsuri etern-valabile. Si tu esti aici, persoana e acolo, fiecare in locul sau determinat. Si ne privim asa cum putem, din acel loc, fiecare. Raspunsurile pot veni, sau nu, functie de stil, metoda, si situatia data, pentru ca niciodata ceva spus nu este o parte din vreun adevar fundamental, atita timp cit noi sintem oameni subiectivi, care au ce spune daca sint pusi intr-o situatie de a fi ei-insisi. Eu ma pot gindi la ceva anume, cind o intrebare vine spre mine, dar asta nu inseamna ca ce spun e un adevar fundamental, daca intrebarea e strict subiectiva, pentru ca am determinarile mele care ma fac sa dau acel raspuns, in acel context. E ca o evaluare a ce e, ca sa spun eu ce cred despre ce e, nu ca sa fiu un cineva care detine toate adevarurile, si, din tot ce se poate, spune exact ce e fundamental adevarat si valabil pentru oricine. Si eu sint absolutamente subiectiv, pentru ca am valorile mele, si vad tot prin ce simt si gindesc, si nu ma pot pune asa usor in situatia si in mintea altcuiva, ca sa pot da solutiile cele mai bune pentru acel cineva specific, mai ales ca si pen tru mine e greu sa gasesc solutiile. Noi sintem oameni care traim intr-un mediu, si care gindim, sau simtim ceva anume, pentru ca asa sintem, si pentru ca asa e mediul. Si noi ne continuam drumul nostru propriu prin acel mediu. Ce e mai ciudat, e sa fim noi insine atunci cind mediul ne e diferit, sau complet ostil. Pentru ca e greu sa supravietuim pretinzind ca sintem conformi cu noi insine. Si asta e universal. Asta am gasit si eu ca cel mai greu, sa imi caut un drum propriu, cind totul era atit de diferit de ce simteam, sau imi imaginam. Un drum al meu, ca si cind m-as lupta cu toti. Pentru ca asta consuma enorm de multa energie, si nu mai stii ce anume vrei, ori sa combatzi, ori sa cautzi sa iubesti, ori sa cautzi sa fii tu insuti pe un traseu al explorarilor. Pentru ca toate te tenteaza, sincer. Vrei tot, si sa fii luptator, si sa ai iubirea vietii tale alaturi, si sa mergi pe un drum al valorilor tale. Asa ca sa te auto-determini, completindu-te cu din toate, pe masura ce reusesti cite unele, pe traseu. Dar iubirea asta inca nedeterminata pare sa fie cea mai importanta, cumva, ca ea ar putea sa construiasca reusitele. Pentru ca ea te implineste pe toate planurile, si directziile. Daca o ai, ai o varianta de drum, pentru ca iubind construiesti tot felul de lumi pe care doar ti le imaginezi. Si, daca iubesti ai o stabilitate a eului tau, si o eliberare clara a imaginatziei. Poti face cam orice, pentru ca ai alaturi un alt spirit, care sa te sustzina. Si asta pe termen lung. Pentru ca iubirea e o energie pe care o dobindesti fiind impreuna, si cautind impreuna. E mult de spus. Fiecare vede iubirea fix in felul lui. Eu o vad ca pe un joc, sincer. Un joc in care fiecare pune pe masa sufletul, si construieste impreuna cu ce pune pe masa alt suflet. Nimic complicat. Totul aici, direct, fara sa ne ascundem. Si asta privindu-ne in ochi, si cautind sa ne vedem, ca sa ne cunoastem. Asa, ca doi oameni care sint aici, ca sa simta ca sint chiar impreuna.

O lume a adevarurilor

E o toamna cit toate toamnele adunate. Complicata, si, parca, mai greu de inteles, desi e la fel cu celelalte. Poate e mai complicata pentru noi, ca noi o complicam, asa cum facem cu toate. Poate asta e un semn ca imbatrinim, si facem trecerile de la cantitativ, spre calitativ. Sublimam. Esentzializam. Constientizam tot, mai ales trecerea timpului. Si facem din toamna un fel de drapel al intzelegerilor. Mda, ne spiritualizam, si devenim mai apatici, si bagam si toamna in jocul asta al nostru. Desi ea nu are absolut nicio vina. Pentru ca ea e independenta de noi, ea e un timp al transformarilor doar. De fapt e un spatiu-timp, pentru ca vedem cu spatiul se transforma in timp. Spatiu, adica natura vie, pentru ca celelalte ramin constante, cu diferentze de temperatura, e adevarat. Dar e, iremediabil, toamna, clar. Si asta ne aduce aminte de atitea. Ca incepeam scoala, si asta ne lua pe nepregatite. Pe vremea aia as fi dat orice sa amin scoala, cu oricit de putin, sau de mult. Pentru ca imi era asa lehamite sa intru iar la un program dur, si sa vad iar aceleasi fetze, cu aceleasi atitudini bruste, haotice, si, dupa cel ce eram atunci, complet absurde. Pe mine asta ma darima cel mai mult. Nu imi era frica de duritatea sistemului, pentru ca asta era constanta, si aveai cum s-o abordezi; dar oamenii mi se pareau cei mai greu de contactat psiho-afectiv, pentru ca profitau de libertatea ramasa, si actionau absolut salbatic. Aici era confuzia mea suprema: de ce, si cum de fac ei ce fac? Partea asta de salbaticie mi-a ramas un mister. Pentru ca si eu am nebuneala mea, asa ca toti, dar nu ma manifest ca un descreierat, si nu mi se pare normal ca cineva sa-si ia dreptul asta. Sigur, puteai sa spui ca asta era o adaptare la sistem, si un fel de a te manifesta, ca sa te eliberezi. Pentru ca mai eram si eu salbatic, cind si cind, daca eram provocat de salbaticiile celorlaltzi, dar imi veneam in fire, si redeveneam eu, dupa asemenea intimplari, pentru ca nu mi se parea normal sa fiu salbatic, doar ca sa ma impun. Dar, la noi, era un fel de a fi. Cu cit mai salbatic, cu atit mai adevarat. Erau chiar admiratzi unii care sareau calul, si loveau fara mila. Dadeau in stinga si in dreapta, ca sa arate ceva ce parea ca e mai  autentic. Salbaticul demonstra nu doar o metoda, cit o putere adevarata a unui spirit, care e deasupra, si care poate, pentru ca demonstreaza asta. Salbaticii puteau domina orice, si pe oricine. Pe mine ma irita mizeria asta, si ma cam puneam contra lor, desi nu aveam fortza fizica sa fac asta. Si mi-am si furat-o. Am luat un pumn in nas de la un animal de asta in generala, si un alt pumn in falca, de am vazut efectiv stele verzi, de la un alt cretin, in armata. Astea au fost singurele datzi cind mi s-a intimplat, dar m-au marcat profund. Cel putin, in armata, cind eram toti pe aceleasi baricade. Eram multi intr-un dormitor neincalzit pe timp de iarna, si m-am luat in gura cu un smecher de asta. Eu eram student la nave, el la ceva utilaj technologic la Iasi, si am zis hai afara sa ne lamurim, cu gindul ca ne certam pe argumente, ca stiam cum sa-l pun la punct. Si, afara, in loc de cuvinte, el mi-a tras un pumn. Asa, pur si simplu. Nu am avut cum sa ripostez, desi un animal de genul asta merita stilcit in bataie. Apoi mi-am amintit ca mai aveam colegi de clasa care se tot dadeau mari, si ma provocau, in liceu. Mate fizica, cu pretentzii, dar ei, foarte hotaritzi, si asta chiar parea bun, ca iesea la tabla, si parea ca stie. Unul e chiar de batut, si dupa atita timp, cred. Am avut ghinionul sa fiu in liceu la clasa C, care a facut mate cu Ursu, asa il chema pe prof. Asta m-a scirbit profund, la cit era de de agresiv, si de insultator. Era genul de fripturist provenit de la un liceu industrial, si care tortura efectiv elevii, ca sa rezolve nush ce probleme ultra-grele de pe la olimpiade internationale. El avea solutziile dinainte, ca nu-l ducea mintea sa le gaseasca, desi parea genul, dar cauta sa domine prin stilul asta de "cunoscator" al solutiilor. Animalul asta salbatic te inhiba complet, de nu mai stiai cum te cheama, jignea continuu, si punea curent note de 2, sau 3, fara probleme. Si ce ma irita e ca multi il considerau un profesor bun. Desi nu a avut multi elevi de olimpiade internationale, ca ii maltrata pe totzi, far nici cea mai mica jena. Si de stiut nu cred ca era vreun destept, pentru ca, daca ar fi fost, s-ar fi dus la facultate, nu ar fi stat intr-un liceu; doar ca la facultate nu si-ar fi putut bate joc de studentzi cum o facea cu elevii. Eu as fi preferat sa am alti profi de mate, ca Chitza Popovici, sau Emil Dumitrescu, care erau cu totul altceva, mult mai intzelegatori, si mai umani, desi foarte exigentzi. In fine, ghinionul meu, si am zis ca asta e viatza. Dar si colegii pe care i-am avut au fost de o arogantza greu de acceptat. Erau din categoria "smecheri", cu o gasca exclusivista, care se intilneau doar intre ei la petreceri. Si, care, cum ziceam, te provocau continuu. Bine, eu, pe vremurile alea aveam altele in cap, si cautam altceva. Iar astia efectiv ma scirbeau, cit sa nu vreau sa am vreodata de a face cu ei. Pentru ca nu erau niste ginditori, erau niste cretini, cu figuri in capetele lor patrate, si care cautau sa se impuna pretinzind ceva ce nu erau. Stiu ca pare comic sa scriu despre asemenea creaturi, dar astia mi-au jignit profund inteligentza. Si m-au facut sa ma simt de pe atunci, un fel de intrus in viata sociala. Asta pe fondul neintzelegerilor cu parintzii mei. Ce sa faci intr-o asa situatzie? Mai ales ca simti ca esti respins de peste tot. Si asta poate a declansat viatza mea de dupa. Ca nu mi-am gasit prieteni, si nici o posibila iubire de o viatza. E, poate, si pentru ca am cautat altceva, ceva ce nu stiam cum e, dar stiam ca exista. O lume a adevarurilor. Pe care inca o mai caut, asa singur, si nestiut.

Suflete conectate peste timp

Lumile sint calde, calme, si conforme. Asa le e tabloul, facut acum ceva timp. Tabloul lor, facut de mine, in 3D, pe computer. Un tablou holografic, care imi arata lumile in toata splendoarea lor raspindite prin toata cabina mea de pe nava. Bine, lumile sint al naibii de complicate, si de inter-conectate, dar eu le-am dat o forma artistica, dupa viziunea mea. Poate o forma ultra-simplificata, ca sa imi dea un fel de implinire, si de traire speciala, ca de simbata seara. Acum le am pe toate suspendate, luminoase, ca sa le vad mai bine in intunericul cabinei. Ma plimb printre ele, si ma simt ca si cind as fi un super-gigant spatzial. Apoi ma uit pe fereastra la stele. Ce show urias e dincolo. Unul real, cu stele de toate marimile, cu gauri negre, stele neutronice, planete, asteroizi, praf cosmic. La o scara uriasa. E uimitor, si la fel se inspaimintator, mai ales cind vezi cum devoreaza gaurile negre orice, si le aduc la neant. Adica le fac parte din ele. Daca universul ar fi adunat, probabil gaurile negre ar inghitzi tot, chiar si alte gauri negre, pina totul va deveni pustiu. Dar, se pare ca totul e in expansiune, si obiectele cosmice scapa, pe moment. Galaxiile vor fi absorbite cu totul de gaurile negre masive, din centru. Asta daca nu se vor ciocni de alte galaxii, si ceva material va fi expulzat. Orice e posibil, in cosmosul asta fara de margini. Sint curios ce vor face oamenii. Poate vor reusi sa populeze alte planete, sau poate vor ramine pe navele lor, intr-o eterna cautare. Cine poate sti? Viata noastra e atit de scurta fata de tot. Sintem firimituri de timp haotic pierdute, care isi traiesc vremurile cum cred ei, si fiecare e o lume de lumi constienta de propria trecere. E trist, dar toti avem aceeasi soarta, nu e nimeni mai bun, chiar daca pare altfel. In fine. Astazi am avut o zi superba de toamna. Cu un soare artificial uimitor, si cald, cu robotzi zimbitori, si fiintze inveselite de asa o stare generala de bine. Toamna asta artificiala e la fel, parca, cu cea de pe pamint. Copacii se comporta fix la fel, li s-au ingalbenit frunzele, unele au mai cazut, luate de vintul artificial, care e un pic mai racoros, e adevarat. Mai sint zile ploioase, sau mai intunecate, si orasul meu e si el intr-o stare de trecere. De la etajul 1234 vad totul ca si cind as zbura, si toata viata de dedesubt ca pe o macheta vie. E fun. In cabina mea lumile au inceput sa se miste. Am lasat computerul sa le dirijeze. E un spectacol grandios. Si muzica e la fel de speciala. Am ales o simfonie a sferelor, compusa tot de computer. Imi aduce aminte totul de un joc al ideilor, la o alta scara. Sau la ce imi venea prin minte ieri, la un vis programat prin orasul de noapte, in busul meu standard. Programatorii ma intreaba tot timpul de ce nu vreau sa zbor pe deasupra orasului, ca sa il simt. Le-am spus ca ce ma intereseaza e sa vad totul de jos, ca sa vad totul marit, si sa pot interactziona si cu eventualii calatori, din bus. Pentru ca asta e ce ne umple constiintza, contactul cu ceilaltzi. Altfel ar fi totul mult prea technic, si sec. Si am avut o surpriza. M-am intilnit cu o prietena a Tianei, tipa din Muzica Noptzii. Am vorbit de multe, si mi-am adus aminte cu placere, de unele lucruri. Si de ea, ca ea a fost, pentru mine, cea mai dragutza fiintza. Dar si complicata, e adevarat, ca trairile ei ma faceau sa ma simt ca un copil. Ma inconjura cu sentimente pe care nu prea le intzelegeam, si asta ma confuza. Dar asta a fost demult, ea ramine un loc al eternei reintoarceri sufletesti, atunci cind ma simt depresiv. Pentru ca mi se mai intimpla. Apoi mi-am adus aminte de inginerul ala, Florin, omul cu amintirile profunde ale orasului. Ar trebui sa le spun programatorilor sa-mi pregateasca o intilnire cu el. Il cunosc bine, din descrieri, dar ar fi interesant cum ar privi el lucrurile din viitor. Si cum m-ar privi pe mine, pentru ca semanam. Poate am putea deveni prieteni. Eu un real, cu el, o constiitza din computer. Reconstruit identic, clonat digital. Sper sa nu ne certam, desi e posibil si asta, dar, si asa, dupa un timp simt ca am ajunge la un fel de consens, pentru ca avem strategii asemanatoare. Ar fi interesant. Suflete conectate peste timp.

Refugiu pe Marte

Ce ma determina sa fiu eu e un  anumit optimism, pe care il caut. Uneori il gasesc, alteori nu, dar am sperantza ca el pluteste, pe undeva, si ca e tangibil. Un optimism, o veselie de viatza care vine de la niste suflete, care, cumva, imi seamana. Pentru ca si ele, ca si mine, cauta acelasi optimism, si traiesc dind, si neprimind mai nimic, in schimb. Asa ma conectez cu lumea. Pentru ca asa simt ca si lumea, prin reprezentantzii ei optmisti ar vrea sa se conecteze cu mine. Eventual. Si asa ramin  toate contactele posibile dintre suflete; in eter, plutind ca un astronaut, intr-o imponderabilitate statica. Ca intr-un stiut, dar nespus. Si asa traim. Propunind variante, ca sa existe, si de care sa ne agatzam, cind lumea ne e ostila. Si lumea ne e ostila iar, si iar, si noi ne propunem iar, si iar variante de viitor, si iar esuam, ca sa ne propunem altele, si altele. E normal, si toate ca in previziunile facute. Pentru ca lumea e conforma, si inertziala, si o stim, sau o banuim cum, si pe ce traiectorii o ia. E, totul o confuzie de toamna. Care ne promite ceva ce ne poate da. Simplu, ca intr-un joc cu reguli intuitive. Si intuibile, mai ales. Lumea e o scena. Si noi sintem actori. Si noi traim fiind actori, si pretinzind ca putem juca roluri diverse. Si ne jucam pe noi insine, ca si cind am fi altzii, si, ca si cind ce e al nostru e universal. Ca al altora, un universal ce ne apartzine tuturor, si ne vorbeste despre o fiintza ca fiind valabila oricind, si oriunde. Ca un eu etern. Sau ca un om etern, care a existat dintotdeauna, acum, ca si atunci. Cineva intreba, mai demult, ce a gindit un sculptor cind a construit, din roca, o forma umana. Si i-a dat valoare artistica. Si la asta ma gindeam si eu. Cum erau cei care au trait cu mii de ani, inainte. Cit de mult ne semanau? A fost, atunci, cineva care sa imi semene? Si cum s-a descurcat, prin viatza, ce a facut? Cum s-a inteles cu ceilaltzi? Sincer, cred ca a existat acel cineva, cu care sa seman, si a trecut prin timp cautind, cumva, o eliberare, ca mine. Ce ar fi reusit chiar nu pot sa-mi imaginez, dar ceva i s-a intimplat si lui, sau ei. Ce-mi place sa cred e ca ar fi putut fi fericit. Sau fericita. Si asta imi face bine. Pentru ca nu vreau sa cred altceva, desi as fi tentat. Pentru ca oameni care spun adevaruri nu ar avea motive de fericire, in orice timpuri ar trai, clar. Si asta din cauza de alti oameni. Care au fost peste tot, in toate timpurile. Clar. Imi trebuie metode sa combat mizerabilii, ca sa ma protejez. Pot sa o fac eficient, dar mi-e asa sila. Vreau sa fug de porcarii, pentru ca am foarte multe de facut, si la foarte multe lucruri sa ma gindesc. Sint prea plictisit de prosti, si idiotzi, si de prostii care cauta sa ma blocheze. Era altfel cind studiam. Ni se promiteau lumi de reusite, si de viitor. Apoi am vazut singuri cum e realitatea. Si nu era ca aveam noi defecte, cit era ca erau alti oameni care sa ne puna piedici. Multi, si coordonatzi. O menajerie de prosti, scirbosi, gretzosi, grobieni, cretini, sau tot felul de diformi care se asociau ca sa reziste, si sa construiasca un sistem care sa te impinga inafara. Jenant pentru specia sapiens. Dar atiiiit de real, si autentic. De care sa fugi cit poti de repede. Pe Marte, eventual.

Suflete in spatziu timp

Lumea e un amestec de stiluri, moduri, atitudini, interese. Toti sint pentru ei, si cauta asocieri cu oameni ca ei, asa cum si noi cautam ceva, in societatea asta complicata. E ceva in tot cevaul asta care ne inconjoara, si, din care luam cite ceva, ca sa reprezinte ceva, pentru cei care sintem, ca ceva, noi. Totul e absolut la fel cum a fost inainte. Viata e la fel de cum a fost, ca ceva, ce, inca, ni se intimpla. Lumile se schimba intre ele, asa dupa cum cere entuziasmul de moment. Si eu ma alatur lor, mai spun ceva, ca sa ma simt ca am, cu ele, ceva in comun. E normal, ca sint om, si ma mai entuziasmez, cind, si cind. Dar substantza persista. Locurile si lucrurile fundamentale ramin aceleasi. Doar aparentzele difera. Forma nu modifica fondul, prin oricite schimbari ar trece. Avem acelasi eu, si evoluam constant, ca sa devenim altceva, aparent, in forma. Pentru ca eurile ne ramin stabile. Sint singur. Ieri am fost sa ma plimb pe nava, ca sa vad toamna cea terestra cum a venit si aici. In parc e la fel de liniste. Copacii au ingalbenit, si vintul sufla prin locurile cindva pline de o lumina calda. Mai sint urme de oranj, si verde. Si un pic de rosu chiar. E ca acolo, ca acel acolo definit de imaginile in 3 dimensiuni, si care ne cam bintuie prin ginduri. Acolo acela visat, cind privim infinitul asta intunecat plin de stele stralucitoare. Care ma face sa-mi sar din eu-insumi, si sa ma declar ridicol. Mai ridicol decit ce vad. Cit sa ma faca iar sa sar din mine, si sa ies pe aleile astea din parcurile care seamana cu ceva ce a existat, demult, pe planeta noastra mama. Si mi-am luat pasii in spinare. Am haladuit peste tot. Aveam in minte doar visurile din orasul de noapte. Am gasit o terasa, parca eceeasi, pe marginea unui acelasi lac. M-am asezat pe un acelasi scaun, ca sa pot privi in liniste imprejurimile. A venit la mine o domnisoara, ca sa imi ia comanda. I-am zis sa-mi aduca un vin rosu intarit. Am stat sa privesc, pina a revenit cu o sticla, pe care mi-a aratat-o ostentativ. Am gustat vinul, cum se face, si am invitat-o sa stea linga mine. A acceptat, pentru ca eram un client, si pentru ca ii promiteam un tip. Si am inceput sa-i vorbesc. Vezi, domnisoara, sintem pe linga un lac. Si lacul asta seamana cu ceva ce a existat undeva, cindva pe o planeta. Iti spune ceva cuvintul Terra? Parea confuza. Terra? Da, sigur, e o planeta din sistemul solar, mi-a spus. Bravo, deci stii ca ce exista e o replica. Replica a ce? m-a intrebat. Replica la original, domnisoara, la un loc care e real. Mi-a raspuns ca nu a stiut, ca ea s-a nascut pe nava. Bine, pe nava, dar nava asta de unde isi are originile? De undeva, mi-a zis, dar asta e un loc prea indepartat. Da? Cit de indepartat? i-am spus. Nu stiu, mi-a zis, e ceva care vine de dincolo de legendele pe care le povestesc cei ce vin sa bea aici un vin rosu. Si cine, si cum a vorbit de legendele astea? am intrebat-o. Nu stiu, a zis, mai sint oameni care spun aici tot felul de lucruri, dar nu stii daca sa le crezi, pentru ca unii oameni inventeaza. Ce inventeaza? Nu stiu, a spus, ceva ce tine de alte spatzii, si timpuri, ceva ce pare imaginat. Si eu cum par? am intrebat. Nu stiu, pari ok, un om care vine sa priveasca peisajul, si sa bea un vin rosu. Ca un trecator. Domnisoara, trecatorii au fost demult, ei au construit lumile de dinainte, eu de ce as semana cu ei? Pentru ca asa pari, un trecator ratacit, care revine sa vada daca lumile sint conforme. Asta m-a distrat. Eu si lumile conforme sint ultima inventzie. Domnisoara, esti imaginativa, eu sint un fel de urmas al trecatorilor. N u am capacitatea lor. Daca par asa, asta ma flateaza, si ma face sa va cer o intilnire, undeva pe malul unui alt lac, la o alta terasa. Si, asta a fost. Ne-am intilnit mai tirziu. Ne-am povestit vietzile, in amanunt. Mi-a zimbit, mi-a ris, s-a distrat bine cu ce-i povesteam. Am ramas impreuna un timp. Eram la fel. Aveam acelasi gen, si acelasi stil. Ne simteam atit de bine, impreuna. Ne spuneam orice, ne povesteam orice, din ce am trait. Simteam ca ne iubim. Ne mai si certam, pe tot felul de prostii. Apoi visam impreuna, cu ochii deschisi. Spuneam limpede ce simtzim. apoi au urmat despartziri, urmate de reintoarceri. A fost intre noi toata istoria omenirii. Ne-am si tradat, ca sa ne dam seama de greseli. Ca sa intelegem cine sintem, in locul asta, si timpul asta. Si ca sa intzelegem ca distantzele dintre noi pot fi cind mai mici, cind mai mari, pentru ca asa sintem. Acum sintem, parca, la fel. Timpul ne-a vorbit, pe limba lui, si noi, intre noi, am vorbit pe limba noastra. Pentru ca sintem ce sintem. Ochi in ochi, si atingeri relative. Un om, un stil, alt om, alt stil. Ramine sa vedem cum ce gindim, si simtzim ne va face sa fim impreuna, inca.

Stil uman

Bai nene, bai nene, bai nene ( e pentru 3 neni diferitzi, si am zis numai celor 3, ca daca era sa le zic la toti nenii dura ceva timp, si ma mai consolez ca nenii astia, unii atentzionatzi ii vor atentziona si pe altzii, si, asa, in cascada multzi neni vor recepta mesajul de bai nene, chiar daca e posibil sa nu le placa adresarea, eu asa le-am zis ca sa par mai amical, si direct, si sa-i fac atentzi ca multi au atentia distribuita, care la grijile lor, care le grijile altora, care prin copaci, boschetzi sau alte locuri, si timpuri). Deci bai nene, care esti nene, iti zic asa, ca sa te fac sa intzelegi ca iti respect conditia tata de "nene", si te admir ca ai conservat-o bine, si, din respect pentru trecutul si determinarea ta de a-ti pastra-o iti zic asa, ca nu puteam sa-ti zic altfel, ca nu pot sa minimalizez ce e deja la un anumit nivel. E loc si de mai bine, sigur, dar pentru moment este bine, si e bine ca e armonie si conlucrare in acceptarea chestiilor cu care mai si sintem de acord, cind si cind. In fine, am zis asa, ca sa arat situatziunea, si sa te fac sa intzelegi cum vad eu lucrurile, si ca respect ce e de respectat, inclusiv pe tine, desi, na, sa fim seriosi, la o adica sintem straini, de ce te-as respecta, doar ca pari asa, sau ca societatea imi cere asta? Io-s de la periferia de vest, din tiglina 3, cartier cu traditzii in bascalie hitra, si grobianism, deci, daca respect e pentru ca asa m-am auto-educat, ca sa ies din rindul plebei, si sa ma fac  in mintea mea dashtept, si respectabil, asa cum pareau ceilaltzi care pareau ca sint asa, pina deschideau gura, si bateau cimpii intr-un mod eminamente idiotic. In fine, nu vreau sa fac auto-biografie, sau doar biografie, ca ne apuca tristetzea, si nu are rost, ca e toamna, si e cu petrecere, si spirit de sarbatoare, si de mincat pina ne ia salvarea, sau de baut pina ne ia salvarea, ca sa fie veselie ca la bal, sau austeritate ca la spital. Iar am deviat, ca vroiam de la inceput sa zic altceva. Bai nene, io sint un om, asa, cum sa zic, ca un om mediu statistic, nu am mari idealuri, sau asteptari de la viatza, sau de la ceilaltzi, ca n-am de ce, ca nici ei n-au, si n-au de ce, si traiesc si eu, ca un om mediu statistic. Nici prea-prea, nici peste-peste, ceva obisnuit. Si ma uit, asa, la lume, cum e, ce zice, ce m ai face. Si, bai nene, ma trec sentimente diferite. La inceput e o dezamagire, apoi doua, trei, pina cind ma ia depresia, apoi tristetzea, apoi groaza, pina intr-atit ca chiar imi vine sa le dau in cap la toti, sau sa imi dau mie. E dezastru cu mediul asta. Inebunesti de atita dileala. Si te eliberezi, ca n-ai cum sa continui sa-ti traiesti viata ta normala. Si te indrepti spre tine. Faci din tine cheia universului, desi, na, esti constient ca nu esti asta, dar iti impui, ca ai vointza, si mai reusesti sa faci asta. Si, mai maninci ceva bun, cu gust, mai bei ceva, mai faci misto de un dobitoc, mai faci misto de tine, ca si tu esti dobitoc, te mai gindesti la tot felul de chestii, mai analizezi cum e viatza asta, mai filozofezi, iar mai bei, iar filozofezi. Si vezi ca ce te satisface e sa iti pui intrebari retorice. Clar, asta e ca o revenire la ceva fundamental, care e acolo tot timpul. Si e acolo ca nu-s raspunsuri exacte, ca in stiintze. Ca na, n-au cum sa fie, dar intrebarile dau un sens fiintzei prin stabilitatea lor. Si reiei sirul: eu cine sint? Tu, cine esti? Tu insemnind tu, adica un eu diferit de eul meu. Ei cine sint? Aici ei sint un grup cu o presupusa conshtiintza colectiva. Noi cine sintem? Noi ca noi, adica ei plus eul meu. Si continuam. Eu/tu/ei/noi cine sintem, de unde venim, si unde naiba ne ducem? Si de ce e asta situatzia ca ne face sa ne intrebam asta? Care e mersul, care sint mecanismele astea construite imprejurul nostru? De ce existam fix in spatziul, si timpul asta? De ce nu sintem in trecut, sau in viitor? Bun, aici e o explicatzie, ca timpul prezent e un acum, nu are cum sa fie altfel, ca asa e conventzia, chiar daca trecutul sau viitorul sint chestionabile. Si continui cu alte, si alte intrebari din astea existentziale, si toate fara raspuns. Bine, eu pun intrebarile astea in felul meu, personal, asa cum o face fiecare. O fac ca sa ies dintr-un cotidian completamente stupid, clar. Ca sa imi revin la mine, si sa incep o alta aventura care sa merite efortul. E o eliberare de mizeriile acumulate. Bun, sint si alte intrebari care sa te puna pe cautat sa gindesti solutzii bune pentru tine. Uneori, cind te uiti la ceilaltzi te intrebi de ce ei sint asa, gindesc asa, si au stilul asta de abordare? De ce sint asa de minimi-micronizatzi, si nu merg la o sursa adevarata? Si eu de ce trebuie sa incerc un contact cu ei, daca sintem atiiiiiiiit de diferitzi? Pentru socializare? Ca sa nu ma mai simt singur? Si asta constient ca mi-ar aduce neplaceri? Ma uit la unele filme, si ma gindesc la cum privesc si ceilaltzi chestia asta cu socializarea. Pai esti parte dintr-un mediu, care cauta sa te oblige sa faci ceva, sau altceva, dar asta independent de cum gindesti tu. Oamenii te vor parte din sistemul/stilul lor, adica sa reactzionezi in felul care le da lor satisfactzie. Nu-i intereseaza persoana ta. Le esti indiferent din start. Nu dau doi bani pe tine. Esti bun daca le poti fi un fel de instrument. Un bio-robot yes-man, care sa-i faca pe ei sa se simta importantzi. E dovedit istoric. Ca toti vor sa-i constringa pe totzi sa le fie slugi. Altfel nu. Unora le convine situatzia asta. Altora nu. Io sint anti-prostie. Asta ma face din start nefrecventabil. Si asta e mersul. Oricum e preferabil cum sint. Ca mai sint si oameni normali la cap, care isi dau seama de adevaruri, dar astia nu sint in posturi de conducere, ca nu rezista acolo. Ca sa conduci trebuie sa fii sec, rece, nemilos, cretin, mai tare decit toti haterii care ar sari pe tine. Sa fii bun doar la a taia in carne vie, macelar inrait. Un fel de robot fara sentimente, si valori umane. Ori, cei educati nu au cum sa fie asa, ca valorile umane ii caracterizeaza.

Un acum

Lumea e un mozaic de alte lumi, care sint, la rindul lor un mozaic de alte lumi. Totul e un amestec de stiluri, mai vechi, sau mai noi, elaborate prin timp. Si, acum, toate sint complicate. Iar noi sintem in mijlocul tuturor variantelor, care sint subtil legate intre ele. Lumile sint, inca, exemple, la care privim ca modele. Pentru ca ele ne-au aratat unele valori pe care le-am folosit ca sa intelegem mersul lumii. Sau al lumilor. Cel putin mie, lumile mi-au aratat cine am fost, cine sint, si, cine, eventual, as putea fi. Mi-au pus multe oglinzi in fatza, si a trebuit sa admit ca am inteles unele adevaruri. A fost simplu, si direct. Si totul a devenit, pe urma, calm, si stabil. Azi am fost iar calator pe busul de noapte. Am fost sa-mi vad iar orasul, cel construit din bucati de amintiri. Amintiri ale unui alt eu, cred, care a trait, demult, prin locurile astea. A fost identic, si la fel, cu ce am trait, pentru ca am mai calatorit pe aici, de multe ori. Trecutul e acelasi. Doar oglinzile pe care ti le arata pare ca sint altele. Sau poate reflexia din oglinzi se schimba. Bine, nu e ca as intineri, sau ceva, ca oglinzile se presupune ca sint cele mai obiective din tot. Bine, nu asta ma preocupa, ca sint constient si eu de timpul care m-a marcat. Dar parca si orasul s-a mai schimbat. Are o alta aroma. Arata un alt stil, un alt mod de a fi. O fi din cauza toamnei, a vinului, si a mincarurilor asociate, pentru ca pare letargic. Nu stiu, totul e binevoitor, si ma simt ca si cind as fi invitat, dar am refuzat sa ma prezint, de parca as fi fost chemat la un examen la care nu am invatzat absolut nimic, si, pe care sint pregatit sa-l sar artistic. Vad pe strazi multi mascarici dansind cu domnisoarele timide. E vreun semn de bun augur, mi-am zis. Se pregateste ceva, si eu nu am fost anuntzat. Si sint si multe masti, ca la balul de la Venezia. Doar ca la noi e cu orasul pe care il stim, si nu avem canale, pe care sa ne plimbam cu gondolele. Dar e frumos, pentru ca e ca si cind am fi la Venezia, si am fi parte la balul de masti. Si toate luminile ne sugereaza asta. Am trait totul ca sa simtim cum  ar fi fost, si cum am fi fost, daca. Apoi s-a facut lumina, si am revenit pe strada cea plina de amintiri. Un soare de amiaza lumina cald locul, si ceilaltzi ma priveau curiosi. Parca ma recunosteau. Eu nu stiam pe nimeni, dar ma bucura bucuria lor. Mi se parea ca am aceeasi vinovatie a liceanului, care, dupa ce a terminat scoala, se intoarce, eliberat, pe drumul spre casa. Cu inima usoara, ca si cind ar fi stiut ca totul ii apartzine. Si ca poate face orice, ca sa simta ca e viu, intr-o lume atit de complicata. Eu, singur, sincer, pregatit sa imi spun iar gindurile fix aici, in locul de unde am decolat de atitea ori spre un infinit imaginat. Si am vazut iar cum accelerez, si cum ma desprind de sol, apoi cum iau inaltzime, si cum orizonturile mi se deschid. Si cum lumea dedesubt devine mica, si mai mica, pina se confunda cu culorile. Si eu plutesc, si alunec prin spatziu, si prin timp, ca sa invatz sa simt cum e sa fiu cu adevarat liber. Sint eu, acelasi, la o alta altitudine. Ma simt de ca si cum as sti precis ce imi rezerva viitorul. Pentru ca mi se pare ca pot vedea tot. E simplu. Am vazut, dar pastrez pentru mine, pentru ca lumea nu e pregatita sa accepte. Doar cei cu spirit inteleg, si pot descifra, din detalii, enigma. Restul sint, ca mine, ignorantzi, si fericitzi ca pot sa traiasca asemenea experientze. E bine, sintem asa cum simtzim, si vrem sa traim asa cum simtzim, fara sa stim  cum va fi viitorul. Pentru ca momentul de acum e cel mai important.

Caderi dancilopatice

A cazut guvernul lui Dancila. Oamenii spun ca rar a existat in politica asa un dezastru, ca acuma, ca numai orori umane s-au mafiotizat, si au inceput sa fure masiv. De 30 de ani s-a mers din rau, in mai rau. O mizerie de situatie, si asta se cam intimpla in toate tarile, dupa ce cade o dictatura; praful si pulberea de tot, ca e ca dupa o extinctie in masa, cind dispar cel putin 75% din specii, cum s-au intimplat in istoria pamintului, supravietuiesc doar speciile care s-au putut adapta conditiilor noi de mediu, in general animale mai mici, dar mai mobile, si mai flexibile, cu mai multe capacitati. Si ele incep sa produca urmasi, care se vor adapta, in continuare, etc. La noi, dupa ceasca au venit tot felul de creaturi, la putere, sobolani, serpi, crocodili, gindaci, etc, fiecare cu adaptarea lui, si capabil sa se mafiotizeze (sa se dea cu mafia existenta). Si totul a fost foarte eficient. Citi bani au jefuit astia e greu de zis, dar datoria Ro e de peste 100 de miliarde, bani furati, evident, macar 80% din ei, plus jaful continuu de dinainte, din buget. Un 1000 de miliarde cred ca s-au furat din averea Ro, in anii astia, cred. Daca nu se furau ajungea si Ro o tara normala, in tranzitie spre o economie reala de piatza, si oamenii ar fi trait de 10 ori mai bine. Altfel s-a ajuns la faliment. Poate ca era normal sa fie asa, ca societatea invata din mers, si marea majoritate a populatiei Ro pare analfabeta functional, iar cei mai capabili sa faca ceva au plecat demult. Cristina Topescu, scria, dupa ce a picat Dancila pe scari, ca clasa politica romaneasca nu e capabila de fair play. Oho, fair play-ul e atiiiit de departe de social in general, si de politic, in special. Azi nu respecta nimeni nimic, si pe nimeni. Toti pare ca se pindesc intre ei, sa si-o traga cit mai eficient, prin orice metode, ca intr-o lupta fara reguli. Ca asa e cica libertatea, sa faca fiecare ce vrea. Aha, asta daca nu incalca drepturile si libertatile altcuiva, bai violentzilor si cretinilor. Ma gindesc daca intr-o societate a viitorului, violentii, si agresivii vor fi monitorizati mai atent, si li se vor restrictiona drepturile, pentru ca astia sint o bomba cu ceas, oricind pot sa faca ceva rau, clar. Ca cica naravul din fire n-are lecuire, daca unul/una e rau/rea asa va ramine toata viata, chiar daca pe traseu pot sa se imbunatateasca treburile, cu efort, e adevarat. Ma rog, e discutie lunga, ca noi toti avem in noi tot, inclusiv o gena de criminal, dar nu iesim in strada sa casapim oameni, cum fac unii. Pentru ca ne educam, si invatam sa facem diferentza intre lucruri, aici se poate modifica firea initial rea. Am vazut multi oameni rai din fire, si ma gindeam daca se pot transforma, si asta poate, cine stie, unii da, daca mai invata unele lucruri, altii nu, daca nu invata. Rautatea e legata si de prostie, in multe cazuri, ca conlucreaza bine rautatea si prostia, si se sustin reciproc. In fine, am scris despre firile rele ca am vazut asa ceva, si ma miram. De fapt am cunoscut unul mai aproape decit mi-as fi dorit. Bai, cum e sa vezi ca parintii nu te iubesc, ca fac doar niste simulari mizerabile de "iubire", pentru ca nu le convii, si nu ai absolut nicio legatura socio-umano-rationalo-sensibila cu ei, pentru ca-s aterizati din evul mediu, fericiti ca s-au adaptat la procesul spalarii pe creier, si gata sa te pregateasca si pe tine pentru spalari pe creier, de voie, sau cu brutalitate. Taica-meu era "modern", dupa el, ca "intelectual", ca cica nu ma batea, ca avea "principii". In schimb folosea orice metoda de tortura psihica, si nu glumesc. Daca parintii ar face azi ce mi-au facut mie ai mei, le-ar cauza multe nasoale cu politia, desi abuzuri se fac in continuare, tot de parinti cretini. In fine, le mai zic sa ma mai descarc si eu, ca altfel crede lumea ca depresiile mi le-am facut singur. Oricum nu conteaza, ca oricum nu-i pasa nimanui, am scris ca sa fie la docoment, ceva istoric. Sa revenim. A cazut guvernul Dancila, si cred ca e o bucurie enorma pentru toti. Ce te mira e cit de greu a fost sa o dea jos pe analfabeta asta. Acuma s-a reusit, in sfirsit. Sa vedem ce rahat fac ceilalti, daca aduc sefi specialisti, sau tot politruci mizerabili, ca pina acum. Nu stiu, dar la cum au involuat toate, greu de spus ce viitor o sa aiba Ro, nu cred ca in timpul vietii noastre sa apucem sa ne bucuram de ceva bun, ca numai rele s-au toooooot intimplat, continuu. Educatia lipsa ne-a adus aici. Adica prostia. Oricum, acuma e mai bine fara Dancila, hai sa bem sa ne-mbatam, pina pica urmatorul guvern, ca sigur va fi si ala la fel de bun.

Crezi, sau stii

Unele chestii iti vin in minte asa, subtilo-eteric, ca sint atit de bune, si de valabile, si de simple, de parca ti le-ar fi spus un prieten psiholog. Una din chestiile astea e ca, ca sa iesi dintr-o depresie nu trebuie sa crezi ca ceva anume e bun, sau trebuie sa faci (la mine, a crede ceva nu mi se poate induce, decit foarte greu, si cu eforturi mari, am o inertie uriasa, si sint si incapatinat (daca nu era evident, hahaha)). Nu sa crezi e cheia, ci SA STII, asta e secretul, ca intre a crede, si a sti e o diferentza cit de la depresie, la extaz, clar, acum am realizat asta. Dar depresia mi-a fost indusa de monstruosul din exterior, asta e absolut adevarat. Si, probabil ca-s rezistent, de nu mi s-a intimplat ceva nasol, inca. Sau probabil mi-am gasit refulari eficiente, in special de natura mentala, gen ginduri/fiinte optimisto-veselo-exuberanto-efervescente, cu energie fantastica, si prezentare scenica mirobolanta. Asta ca sa inlocuiasca prietenii, care au lipsit metodic, de parca au conspirat toti insinguratzii lumii sa-mi faca mediul greu de suportat, ca sa se razbune pe insingurarile lor, si pe mine. Un prieten e absolut fabulos, si, probabil ca daca ma intrebuintzez mai eficient, si inteligent, chiar il gasesc. Natzia nu conteaza, cit conteaza stilul, sufletul, educatia, generozitatea, si o cunoastere a vietii destul de buna. Cind lucram la adm portuara in Galati, vinerea, cind terminam lucrul, mergeam cu unii colegi la o discutie la o bere, si, acolo ma simteam mai liber ca orice, ca discutam orice, despre orice, si oricine, din trecut-prezent-viitor, nu conta, si lucruri de la cele mai filosofico-misterioase, la cele mai stupide imaginate. Si totul era la inspiratzie, dca ce discutau ei te punea pe ginduri, intrai in discutie, ba chiar tineai mici conferintze, iar daca nu iti beai ce aveai in pahar, mai fumai o tigara, si ascultai, sau doar te gindeai la ale tale, sau priveai im prejur la ceilaltzi. Cred ca asta ma facea fericit, libertatea pe care o asociam cu libertatea gindurilor. Cind ma gindeam la ceva care ma pasiona uitam de tot, si ma concentram, si chiar nu mai conta nimic, in afara de puterea aceea a gindurilor spuse, sau doar derulate in minte. Si sa am un prieten cu care sa-mi desfasor gindurile, la o bere, sau un vin, sau altceva, e ceva absolut sublim dpdv artistico-stiintific. Bautura sa fie cit sa sparga auto-protectia fiecaruia, dar nu mai mult, ca extazul nu presupune sa in tri in coma alcoolica, ca nu sintem slabi, sau chiar atit de slabi, cit sa nu ne cunoastem, si sa nu ne auto-controlam, in fine. Scriu asta ca am vazut un film, adica il vad ca-s la jumate, se cheama Durere si Glorie de Almodovar, e bun, ca intra in discutii despre viata, general valabile, cam predictibile, dar ok, dar ce e super-fain e naturaletea mimicilor si gesturilor. E despre viata unui scriitor, care e pe o panta descendenta, la apropierea de batrinetze. Na, asta e viata, mai si imbatrinesti, ca nu poti sa fii tinar etern. Poti incerca sa fii fericit, cautind tineretea prin cautari de ceva anume, gen prieten, iubita, un job mai bun, informatii, etc, pentru ca si cautarea in sine aduce fericire, asta cu atit mai mult daca si gasesti cite ceva din ce cauti. Totul e sa fii suficient de inteligent cit sa nu te implici emotional daca nu "se" merita, clar, altfel risti o deziluzie mai mare, sau mai mica, depinde de cite sentimente ai investit, si ce asteptari ai. Oricum e bine sa fii relaxat, detasat, ca sa fii focusat fix pe ce trebuie, fara nimic altceva, rece ca un samurai inainte de atac, si fara sa ai ceva care sa te retzina de la ce ai de facut, ca mintea are tot felul de ginduri care mai ratacesc. In  fine, scopul scuza mijloacele in cazul asta, asa ca, incepe cautarile, actioneaza, gindeste, invata, experimenteaza, incepe sa crezi, si arata ca stii, ca asta e unul din scopuri, cunoasterea.

Hadroni si leptoni

Ar trebui sa scriu o carte, ceva de genul "3 Idioti", in care evident, eu sint unul, iar ailalti doi se stiu. Sau poate ca, generalizind titlul, am fi "n" idioti, din care 3 se stiu, si restul ramin a fi descoperiti. Sau descoperite, ca e democratie. Intre idioti sint diferentze de toate felurile, cele mai tari fiind sursa idioteniei, ca unii stiu ceva, si nu stiu altceva. Iar lumea devine o tragi-comedie, pentru ca idiotii interactioneaza intre ei. Sau o tragedie ridicola, intrerupta de o comedie ridicola, ca interactiile au mult ridicol in ele, cam 95.5% dupa o estimare a la James Bond (care se pricepe probabil si la asta). Si totul e pentru ca, in mediu, exista multa materie mizerabila, asa cum e materia intunecata din cosmos. Dar interactiile cu idiotii te fac, si pe tine, care esti un altfel de idiot (mai elaborat, sa zicem), la fel de ridicol, si, de aia, pentru ca-ti dai seama de asta eviti unele situatii jenanto-penibile. Ca ridicolul asta iti cheltuie multa energie buna.  M-am mai uitat prin Wiki la evolutiile stelelor, ca-s fascinante, cum din reactoare uriase de fuziune ale Hidrogenului, dupa consumarea combustibilului colapseaza. Daca sint mari, au o durata de functionare de ordinul milioanelor de ani, dupa care o explozie masiva, urmata de formarea unei gauri negre. Daca sint cam ca soarele, dupa explozie devin pitice albe, sau stele neutronice. Eu eram curios cum e materia asta din gaurile negre, piticele albe, sau stelele neutronice, ce e acolo inauntru, la asa presiuni si temperaturi enorme, sub atractia gravitationala, si fortza tare dintre protoni, si neutroni. La piticele albe cica protonii si neutronii se scalda intr-o baie de electroni, ca atomii nu mai sint separati, ca la materia normala. La stelele neutronice, datorita fortelor mai mari, electronii si protonii intra in combinatie formind neutroni, de asta sint doar neutroni acolo. La gaurile negre nu se stie, cica materia ar fi ca un fluid, poate ca acolo si particulele sint farimate in sub-componente. E interesant de stiut, asa, pentru cultura generala, si intelegere a universului, cum functioneaza lucrurile. La inceput toate informatiile despre mecanica cuantica ma speriau, efectiv, ca vedeam niste reactii demente despre cum universul particulelor elementare e unul cu totul altfel decit ce cunoasteam pina atunci. Daca, insa, nu te lasi impresionat, mergi la sursa, si gasesti acolo informatii care sa te lumineze. S-a avansat mult in cunoastere astazi, si sint lucruri interesante. Exista un tabel cu particule elementare, unde sint toate, nu e mare, cu caracteristicile lor, ceva de genul tabloului Mendeleev. O particula des intilnita e quarck-ul, care poate fi de mai multe tipuri, dar, care, in combinatii de cite 3 formeaza protonul, si neutronul, care sint stabile (comparativ cu daca ar fi o particula formata din mai multi quarcks). Quarcks sint legate de gluoni, adica purtatoarele de fortza tare. Electronii sint leptoni, adica alt tip de particula elementara. Fiecarei particule i se asociaza, evident, o masa, o sarcina, si un spin (un moment magnetic, cred, nu-s sigur). Un proton e format din 2 quarcks "up" (sarcina 2/3 din sarcina electronului, pozitiva) si unul "down" (sarcina -1/3 negativa), cu sarcina totala 2/3+2/3-1/3=1 pozitiv, adica asa cum stiam. Neutronul are in el 1 quarck "up" (sarcina 2/3 pozitiva), si 2 quarcks "down" (-1/3 negativa), deci total sarcina=2/3-1/3-1/3=0, cum stiam. Si poti merge in tabel, sa iei fiecare particula, sa intelegi cum functioneaza lucrurile in sub-atomic, mai in detaliu, daca te pasioneaza. Lucrurile astea sint la ani-lumina de mine, dar sint interesante, totusi, si sint de urmarit descoperirile ce vin, ca sa ne lumineze mai mult, si sa gaseasca raspunsuri la intrebari puse mai demult. Si, ca sa nu uit: hadronii sint particulele compuse din quarcks (protoni, neutroni, etc), iar leptonii sint particule elementare (electronii, etc).

Cintecul timpului

Lumile se intrepatrund. Trec unele prin altele fara sa sa se sesizeze. Sint eterice. Rareori devin solide, si se ciocnesc, dar asta cind sint in transformari. Uneori se comporta ca fiintzele vii, chiar iau forma de fiintze, le vezi cum se plimba pe alei, cum se cloneaza, sau se recompun, sau se ascund. Sau cum cauta sa ne vorbeasca. Au tot timpul sa ne spuna ceva. Doar ca noi nu vrem sa ascultam. Iar ele nu se supara, ca nu au defecte. Nu sint orgolioase, chiar daca ar avea motive sa fie, daca ar fi fiintze reale. Par generoase, si jucause, ca niste copii. Si asta ne face invidiosi, cumva, desi profitam tot timpul de deschiderea lor.
Cosmosul e la fel de plin de stele de toate culorile. Se vede la fel de frumos, prin fereastra mea mare cit peretele, cind sting lumina. Si totul e real, luminile, povestile, gindurile agatzate de aproape fiecare din ele. Ceilalti pereti au altfel de lumini, mici, care pilpiie, uneori, dar care par prea false, pentru ca arata o realitate artificiala. Desi sint frumoase, si ma fac sa ma gindesc la becurile din pomul de craciun. Desi pomul nu e, si nici darurile, sau mirosurile si atmosfera de atunci. Dar ar putea fi toate, daca am crede ce ne imaginam. In fine, timpul a construit multe amintiri pentru noi, asa cum a construit si darimat imperii, in toata istoria. Amintirile au ramas in memorie, si s-au mai si transformat, ca sa pastreze ce era mai adevarat si profund din ce era frumos. Ieri m-am gindit daca visurile mele programate cu plimbarile prin orasul de noapte au vreo semnificatie. Daca reprezinta vreo dorintza ascunsa a mintii mele de a reconstrui, din bucati de amintiri o lume virtuala autentica. Probabil ca acolo am un confort, si o liniste, pe care nu am avut-o, in lipsa unei familii. Si o sigurantza a unei stabilitatzi care sa ma faca sa ma simt un fel de mascul alpha, constient, si motivat. E posibil, desi eu nu sint genul dictatorial. Imi plac mai mult conversatiile argumentate, si comunicarea de valori, care sa ma motiveze sa devin mai bun din cite puncte de vedere pot exista. Daca as vrea sa ma impun ar fi doar cind vad prostii care pretind a fi adevaruri. Atunci se revolta in mine un fel de spirit al dreptatii, care iese la lupta ca sa restabileasca ierarhiile valorice. Altfel sint calm, si aparent indiferent, desi sint tot timpul atent la ce ma inconjoara. Ma mai extaziez cind vad niste lucruri absolut speciale, dar tin asta ascuns, in spatele unor masti sociale. Pentru ca nu e bine sa te afle lumea cine esti, ca e atita rautate, cita sa caute sa profite de asta. Dar nu e nimic care sa ma faca sa ma feresc, chiar daca afla. Sint normal, si constient cu cine sint. Ieri am fost in plimbarea de noapte, prin oras, ca si cind am realizat de ce revin, constant, la visul asta. Pentru ca reveneam la mine insumi, la cine sint eu, ca fiintza cu amintirile pe care le am. Vedeam totul ca pe o imagine a mea, in oglinda. Aceeasi fatza, doar mai schimbata, un pic, de timp. Poate cu ceva mai putin par ca in tineretze, cu ceva fire albe, cu trasaturi mai trecute, dupa atitea incercari ale vietii, dar cu ochii identici. Poate mai mobili, si mai cautatori de substantze mai profunde. E normal. E o transformare a fiintzei psihice, a eului acela inexplicabil. Care apare ca sa imi mai aduca aminte de copilul ratacit printre atitea fire, si tuburi, si conducte, si situatii traite. Ca si eu, si el, sintem la fel, si ne mai intersectam. Uneori ne privim in ochi, alteori ne ignoram, sau trecem unul prin altul, de parca am fi eterici, ca lumile. Desi ne cam place sa fim impreuna, si sa cintam impreuna cintece, de demult. A la clairefontaine, quand je me suis promene, j'ai trouve l'eau si belle, que je me suis baigne....Privirile au in ele imaginile cu inotatori prin apele timpului. Care erau ale unor romantici cu amintiri ale unor foste iubiri, pentru ca: il y a longtemps que je t'aime. Si, dupa tot ce a fost, jamais je ne t'oublierai. Asa e cintecelul, si asa sint si eu, cind mi-l amintesc. Eu, simplu, la mijloc intre trecut, prezent, si viitor.