E ca in Adagio..Nu stiu cine, cum esti, cum arati..Imi pare ca te aud ca imi spui ceva cind imi trece vintul pe la ureche, imi pare ca te vad printre citeva umbre pe care le sesizez cind soarele e rosu la apus..Imi pare ca te simt cind ma gindesc la tine, desi nu stiu nimic, pentru ca nu am stiut nimic, niciodata, despre tine..Desi ma gindesc la tine tot timpul..
Vad uneori siluete, si ma gindesc cum ar fi daca le-as putea atinge contururile..E o lume confuza imprejur, si eu sint la fel de confuz..Pe cit simt ca sint de real, pe atit simt ca esti de eterica..Ca si cum am fi amindoi la margini de univers, desi, in minte sintem atit de apropiati..Ne despart o infinitate de pasi, inca..
Viata ne e atit de aproape..Sintem in aceeasi picatura de timp..Ne desparte o atingere, una infinit mica..
Toate ne apropie..Sintem tangentzi atitor clipe care se apropie, aproape fara sa stie..Ne simtim deja, in tot, pentru ca ne cunoastem demult, de cind a aparut tot universul..Sintem parte din aceeasi eternitate care a construit contururile a tot ce inca exista..
No comments:
Post a Comment