Timpul tomnatic

Timpul se masoara prin anotimpuri. E o iarna abstracta, o primavara renascentista, o vara sahariana, si o tomna ca toate,  la un loc. Toamna e in toate. E un mozaic cu piese adunate din toata istoria vietilor noastre. E mai adinca decit orice a fost, sau va fi, cit vom fi. E ce n-am stiut, si ce nu vom sti, nestiutul ce acopera oricite stiuturi vor exista. De asta vrem sa ne simtim aparatzi, si chemam in ajutor misterele toamnei. Lumile cele cu miscari browniene se invirt intr-un cerc, ca petalele unor flori magice, ce au in centru aceeasi cosmica toamna. Se inchid, si se desfac, ca sa ne arate mai mult, sau mai putin, din ce nu stim. Se construiesc structuri inimaginabile, si se reorienteaza apoi, spre altele, si altele, cind convergente, cind divergente, spre infiniturile cele mici, sau cele mari. Avem un spatiu, si un timp care ne duc, ne rasucesc, ne mor, sau ne nasc, ca sa redevenim ceva, ca parti din fiintele acelea misterioase care ratacesc prin atitea intunericuri nestiute. Vedem, visam, si devenim. Sintem singuri, printre atitea singuratati. Timpul e o parte din noi, asa cum si noi sintem o parte din el. Traim pe margini, pe muchii de spatiu-timp, alunecind cind spre spatiu, cind spre timp, dar revenind in punctul din care putem privi, de sus, trecerile noastre, sau ale celorlaltzi. Visul e o viatza, asa cum viatza e un vis. Realul si imaginarul se amesteca, si se transforma, ca sa ne faca sa simtim ca traim. Si continuam sa traim, purtind in noi alte multe atitea parti din alte vieti. Linistile vin, si se aseaza in straturi, peste ce, de atitea ori am dorit sa fim. Universurile ramin, si se converg in acelasi mare univers, regat al toamnei cele fara de inceput, sau sfirsit. E o toamna iar, asa cum a fost dintotdeauna. E o toamna vis, care ne trece prin fiintze ca apele unei  materii dulci, ce ne plimba prin toate sperantzele istoriei. Vedem ceva ce nu am stiut ca ar putea fi. Ne oprim, observam, fugim, si ne intoarcem in acelasi punct, ca sa vedem altceva. Apoi fugim iar, si exploram, constienti ca vom reveni, oriunde, si oricind pe drumurile cautarilor catre intzelegeri, care ne arata piese mici, din tot intregul, ca sa ne excite spre alte cautari. O mica intrebare ni se rasuceste in minte, inca. Obsesiv ne interogam. Cine sintem? Cine sint ceilaltzi? De unde ne vin, inca, insingurarile? De unde ne vin drumurile? De ce avem, daca nu ne ramine nimic dupa ce trecem dincolo? De ce imperii, daca un singur om are in el toate universurile? Cum toate? Ieri am avut un cosmar. Visam ca traiesc viata altcuiva, strain. Apoi m-am trezit, si mi-am reluat viata mea. Eram in extaz. Mi-am revenit. Am revazut urmele. Si mi-am reluat cautarile. Mi-am pus costumul, si am plonjat. Abia astept sa vad ce voi mai gasi. Universul asta e plin de surprize. As vrea sa-mi negociez destinul. Vreau sa obtin mai multe vieti, ca sa pot descoperi cit mai multe. Pentru ca simt ca spiritul meu merita asta. Acuma nu sint sigur ca am sa obtin ceva, pentru ca sint la fel de muritor, ca toti. Nici regii nu au reusit asa ceva. Bine, eu sint altfel. Nu stiu daca mai bun, dar mai aplicat. Stiu ca am ca nava o aceeasi fiintza muritoare. Sint la fel. Poate totusi sufletul meu nu e atit de trecator, poate ma reincarnez in vreun peste filosof, peste 1000 de ani. Sau na. Oricum, nu-mi pare rau de ce am trait, chiar a meritat. Chiar daca se incheie toate, cindva, cumva, eu mi-am satisfacut profundurile asa cum am simtit ca trebuie. Dar timpul le decide pe toate.