Iubirea fara pareri de rau

Lumea e dura, si indiferenta. Tu esti o mica parte din ea cit traiesti, apoi lumea va continua sa existe fara tine la fel de bine cum a existat inainte ca tu sa fii parte din ea, si cum va exista dupa ce nu vei mai fi. Am vazut iar scena mortii lui Ralph de Bricassart, cu el pe un scaun spunind adevarul vietii, si cu Meggie alaturi. Inainte sa moara o pasare cinta, vintul batea, florile infloreau, soarele stralucea, Meggie il asculta. La o secunda dupa ce a murit toate au continuat..Doar Meggie a inteles, a lacrimat, si l-a imbratisat. Dupa un timp, probabil, ceilalti vor deveni constienti si ei, ca Ralph nu mai este, si asta e tot. Moartea va pluti in aer ca o varianta posibila care ni se va intimpla si noua, cindva. Un timp sintem inca vii in amintiri, apoi Nimicul va sterge tot. Sintem picaturi mici de timp, care se agita sa supravietuiasca, cum pot, pe o bucatica atit de mica de spatiu din constiintele celorlalti. Uneori avem obsesii mai mari sau mai mici care ne vin din dureri, si care uneori se vindeca, dar obsesia mortii ramine pe deasupra. Probabil ca tot ce facem, facem ca sa scapam de ea. Cred ca am imbatrinit, daca realizez ca vine o zi cind am sa trec si eu de partea Nimicului. Oricum, nu-mi pare rau de ce am trait, sau voi trai de acum incolo, pentru ca asa e in iubire, sa nu spui niciodata ca-ti pare rau.