Treceri

 Lumile sint simple deveniri. Nu stiu de ce scriu asta. Pentru ca nu vreau sa ceva. Ca ele sint conforme, iar eu nu. Vezi, plutim printre lumi, si ele ne plutesc pe noi suficient cit sa ne faca sa devenim ceva ce sa le faca importante. Ele sint, asa cum si eu sint. Si ne intersectam in anumite ceva-uri, care exista, si nu exista. Pentru ca exista, dar nu exista, si pare, asa cum nu e deloc definit. Un ceva plutitor, asa cum sint atit de multe din fiintza noastra, proprie. Ceva ce vine din vis, traire, imaginatzie, ginduri. Din ce sintem, de fapt. Ca fiintze care am trecut prin lumi, le-am vazut, trait, simtzit, si imaginat in ce au putut fi. Ca trecatori prin toate posibilitatzile imaginate. Ca fiintze din spatziul si timpul asta. Cu limitele proprii. Dar, care, vad un orizont. Care orizont e ca o promisiune. Stiu, noi avem acel aici, si acum, care e un fel de a fi. Si, care ne da o viatza, si o sperantza prin ce sintem. Ne arata detalii care ne sint apropiate. De care sa ne apropiem. Ca sa simtzim viatza asta. Cu substantzele ei. Care sa ne dea importantza. O viatza traita pe baricadele simtzurilor. A ce credem. Pentru ca, pentru ce exista, sa conteze. Desi, un ceva ce e atit de dincolo, inca, spune, si explica altceva. Eu, tu, noi, avem vietzi legate de anumite certitudini. Avem experientze legate de anumite cevauri din locul si timpul asta. Care e cert. Pentru ca exista, si-l percepem. Dar ce e, e in felul lui atit de propriu, trecator. Pentru ca se va schimba, mai devreme, sau mai tirziu, in cu totul altceva. Care, nu stim cit va semana cu ce e. Pentru ca lumea asta e o mare trecere. Inspre ce nu vom sti.