Visul posibil

 Sintem, existam. Si, intre noi sint spatzii. Construite. Poate la fel cum sintem. Sau, poate, in feluri imaginate. Ca sa umple locurile in care nu sint fiintzele. Spatzii calme, violente, usoare, grele, luminoase, intunecate, vii, moarte, simple. Sau complicate, cit sa ne satisfaca unele interioare. Spatzii de culori usor de intzeles. Sau absurde. Care vin, sau care se indeparteaza, cit sa ne lase un timp de a medita despre vid. Sau despre nimic. Ca sa ne invirtim in gol, ca un motociclist intr-o sfera de sirma. Sau ca un acrobat in echilibru, pe un cablu. Ca sa fim in acel echilibru al fortzelor. Suspendatzi intre lumile acceptabile. Exista echilibru in spatzii. Asa cum e, ca o proiectzie al unui echilibru universal. Care e sus, si uneori ne apasa. Cind coboara in zbor planat, ne atinge tangentzial, si se indeparteaza, ca uimit de acea atingere. Poate nu ne place suficient cit sa ne ia in acel zbor. Zbor care, poate, cumva, ni l-am fi dorit, daca am fi stiut cit poate fi de important. Si cit ne-ar fi putut schimba. Pentru ca zborul acela, in acele conditzii, cine stie ce consecintze ar fi avut. Sintem firi sensibile, si instabile. Adusi pe lume fara vreo garantzie. Si fara vreo promisiune, ca existentza proprie va determina ceva. Determinata fiind de atitea. Cu anumite posibile talente, care, si ele, nestiute. Descoperite, cumva, dupa propriile placeri, de timp.

Sintem. Existam cu ce avem dat, prin ce ne-a format, preluat, dupa cit am putut percepe, si ingloba in micul nostru suflet. Am avut un timp, insuficient, si un spatziu mic, imprejur. Am preluat, si am eliberat niste energii. Am simtzit, am gindit, am facut, am sperat, si ne-am asociat fiintza cu ceva ce ni s-a parut compatibil. Am reusit, si am esuat, pe drumul posibil. Nu e un extaz, cum nu e o agonie. Am avut doar senzatzia ca poate fi. A fost frumos. Asa dupa cum am putut percepe frumosul. Acel frumos asociat cu noi inshine, si cu acea viatza visata.