Existentze proprii

 Thought you were in another space, and time. But saw you here, close to me, asking for directions.

Ha, lumea e confuza, si confu-zanta. Nu e nimic stabil imprejur. Totul e un joc ciudat, in care tu esti un fel de soarece care cauta o iesire din labirint. Asa, pur si simplu. Esti aruncat pe o scena, ca sa satisfaci niste privitori. Tu, identicul etern cu tine. Care isi cauta o identitate, dar nicicum pe vreo scena. Pentru ca esti constient ca nicio scena nu te va defini, vreodata. Pentru ca scena are regulile ei, si tu ai regulile tale, hahaha. Si scena e pentru extro-vertitzi exhibantzi, care aspira sa devina actori. Ac-tori. Care joaca roluri diverse. Bine, si noi, de multe ori pretindem ce nu sintem, si devenim, cind, si cind, actori. Dar ne revenim. Si ne reluam viatza de unde a ramas. Nu e gresit ca jucam roluri, pentru ca asa ne cere viatza. Dar e o diferentza intre ce parem, si ce, efectiv, sintem. Pentru ca noi sintem, de fapt, noi insine pe scena asta infinita. Chit ca ne mai confundam cu unele roluri. E doar pentru acel moment. Totusi. Pentru ca noi, raminem ce sintem, asa cum sintem, conformi cu propria fiintza. Si asa traim. Bine, lumea e o varianta, care ni se intimpla. Si noi sintem, la fel, o varianta, care ni se intimpla. Pentru ca sintem un anume cineva, care se adapteaza, si se transforma. Devine o alta varianta de eu. Ca sa se exprime diferit. Si sa isi schimbe un fel de a fi. Pentru ca totul sa ii devina con-form. Si sa armonizeze in oarece detalii. Sau in oarece esentze. E simplu. Noi existam functzie de mediu, si asa ne continuam existentza. Relativ la ce percepem. In felul propriu.