Drumuri

 Ceva e un dat. Si eu, ca si tu ne definim prin ce doar sintem. Asa, ca si cind am sti ca doar noi avem privilegiul sa mergem pe un drum propriu. Simplu. Pentru ca tot ce ne e imprejur ne reprezinta intr-un alt fel. Care ne e diferit. Pentru ca noi, in ce sintem, nu putem definitzi altfel decit prin ce sintem. Suna redundant. Desi noi ne stim, si ne refacem, in acele fiintze care am tot existat. Vezi, lumea a cautat sa ne reconstruiasca in felul ei. Ca si cum noi nu am fi contat mai mult decit o imagine. Una venita asa, dintr-un nicaieri care nu ar contat vreodata. Asa, ca sa fie, in aceasta lume in care ce pare, e, poate, ce ar dori sa devina, pur si simplu. Ca si cind nu ar fi avut vreun inceput. Si, ca si cind, ce traim, efectiv, nu ar fi contat,, simplu. Cu un eu, si tu, pierdut, cu tot, printre amanunte. Care ajung sa fie, de nicaieri, atit de importante. Ca si repere. Imagini colorate, care ar putea reprezenta mai mult de ce par. Care sa sara in ochi, ca si cum si-ar fi dori sa-si depaseasca importantza. Asta cind noi, ca oameni existam, si ne manifestam. Imbracatzi colorat, si gesticulind in felul nostru atit de propriu. Un fel care ne arata asa cum chiar am vrut. Vezi, tu esti cum ai vrut. In felul tau. Si m-ai incurajat si pe mine sa fiu la fel. Din toate a iesit un carnaval. Pentru ca nici eu nu am stiut ce, si cum. Ti-am semanat. Si am mers inainte pe acelasi drum. Ca sa incercam sa devenim. Crezind ca asta ne face sa devenim. In felul nostru.