Lumile identice

 Am vazut un tablou al tau, frumos incadrat de o rama sculptata in aur. Asa l-am revazut. Nu mai stiu de unde mi-a venit imaginea lui. Era demult, cind ma mai plimbam pe acele culoare alambicate carora le cautam o iesire. Eram tinar, si tu erai asa frumoasa in imaginea aceea plata, zimbindu-mi din acel tablou. Si eu eram la virsta la care m-as fi indragostit asa de repede. Privind o imagine a unui om pe care nu-l cunosteam. Pe care doar incercam sa mi-l imaginez. Eram absurd, asa ca tot ce ma inconjura, pentru ca veneam din acele locuri. In care nu realizasem nimic memorabil. Lumi nestiute, si complet indiferente in instabilitatea lor. In care eram perfect conservat. Pentru ca totul era atit de rece. Si fara nimic care sa aduca vreo atingere a vreunui posibil suflet. Iesisem dintr-o camera albastra, ca sa ies intr-un culoar albastru, cu o deschidere posibil infinita, cu usi de ambele partzi, si fara vreo sperantza la vreun posibil orizont. Tabloul tau l-am vazut dupa citiva pasi. Era singurul pe tot peretele acela blocat. Si l-am cercetat atent. Imi parea vazut mai demult. Sau poate il visasem. Nu mai stiu. Liniile imi pareau ca imi veneau dintr-un fel de imaginatzie construita din curbe ce semanau cu cineva pe care o cunoscusem mai demult. O figura dintr-un alt timp, probabil. Sau dintr-o alta viatza. Din care nu mi-as fi amintit, vreodata, ceva. Nimic. In afara de acele curbe, culori, cu luminile si umbrele lipite de forme, si care nu s-ar fi desprins, in niciun fel. Pentru ca ii apartzineau atit de bine. Erau un intreg adus de undeva, ca sa fie aici, simplu, solid si compact, legat prin ceva ce depasea, parca, timpul. Un bloc viu, si adevarat, socant de rotund, in toata constructzia lui. Perfect, si autentic. Si inexplicabil. Fara vreun inceput de ratziune de a fi, fara vreo varianta de a exista atashata de vreun sentiment, sau de vreun inceput posibil al vreunei lumi accesibile. Era, exista fizic, si ma lovea cu toata fiintza lui, cit sa ma faca sa nu mai realizez unde mai sint. Eram si eu la fel, real, ca si tabloul. Cu toate fricile, si intrebarile mele, privindu-l. Si gindind la sensurile posibile, si la ce anume a facut, ca, dupa tot ce am trait, sa ajung sa-l admir. Asa ca si cind m-as vedea pe mine. In ce sint. In tot. Ca si cind as fi uitat tot ce am trait de atunci. Cind lumile mi s-au adunat si s-au sters din memorie, ca sa ramina fiintza profunda. Cea plina de detalii albastre cu rame de tablouri care se intind de-a lungul unui coridor infinit. In fine. Nu mai conteaza nimic. Ramin liniile din tablou, si culorile care se intind peste tot, si fac albastrul sa devina pete, si linii, care se aduna in acel chip. Sper sa nu visez la noapte oameni care seamana cu el, si care sa-mi reia, la infinit idei care ma mai obsedeaza. Pentru ca vreau, atunci cind ma trezesc, sa imi mai aduc aminte de mine. Si sa pot face, inca, diferentza, intre realitate, si visul acela obsedant, care imi mai aduce aminte de acel vechi eu, al meu. Inca. Si de tine.