Contururi

 Semanam. Esti un inceput de lume, care prevesteste un sfirsit. Identic, in toate detaliile cu mine. Desi, parca, eu as spune ca sfirsitul e fundamental. Pentru ca e un altfel de inceput. Sau, un acelasi fel. Ca inceputurile si sfirsiturile coincid. Se confunda. Asa cum ne confundam noi, in atitea, cu ceilaltzi. Pentru ca avem atitea care ne seamana. In special in sfirsituri, si inceputuri. Se suprapun. Sau poate se vad identic in oglinzile unor realitatzi. Simetrizate. Ca sa ne spuna fix aceleasi povesti. Care seamana, sau care sint simetrice. Asa ca dreapta si cu stinga. Poate si noi sintem asemanatori cit ne aseamana simetriile. Eu aici, in felul meu, si tu, in felul tau, reflectat in oglinzile acelea care erau, atunci, cind. Mai tii minte cit ne distram pe toate timpeniile astea legate de simetrii, si de lumi care ne adunau, sau ne despartzeau? Si cum vedeam atitea semne, in toate? Bine, asa era, pentru ca toate erau atunci, si noi eram acei naivi, care.. Bine, mai construiam in minte tot ce era posibil, si cautam sa definim cu ce aveam, tot, ca si cind cautam sa construim totul, din acel nimic, din care stiam ca am venit. Ca sa fie axiomatic. Precis, si exact, ca matematica insashi. Desi, in secret, mai stiam ca avem, dincolo de ce paream, atitea de cite sa nu fim mindri. Pentru ca eram fix noi, aici, fiintze mici care privesc la stele intr-un fel care nu s-ar putea spune. Pentru ca noi, in acele momente eram doar compusi din sentimente. Fiintze care se construiau din priviri. Si isi admirau contururi, care stiau ca se pot destrama atit de usor, in timp. Contururi de fum.